La mijlocul sec. al XVII-lea industria și comerțul în Anglia au atins un nivel de dezvoltare înalt. Baza progresului economic o constituiau manufacturile, însă politica guvernului regal împiedica dezvoltarea economică. Principiul concurenței libere și cel al antreprizei libere au devenit principala revendicare a burgheziei. Nobilimea s-a scindat în două părți. „Noua nobilime”, adaptându-se la noile condiții ale producției capitaliste, a aderat la burghezie. Ca urmare, burghezia a participat la revoluție în alianță cu „noua nobilime” contra monarhiei absolutiste, nobilimii conservatoare și Bisericii anglicane dominante.
Revoluția engleză (săvârșită în două etape - „Marea Revoluție” din 1642-1649 și „Revoluția Victorioasă” din 1688-1689) a marcat începutul prăbușirii societății medievale în Europa și triumfului societății moderne. Specificul revoluției engleze a fost determinat de caracterul dezvoltării politice a Angliei. Specifică pentru revoluția engleză este și forma în care au fost exprimate cerințele ei. Ea este ultima mișcare revoluționară din Europa, care s-a desfășurat sub lozinci religioase. Lupta cu vechiul regim a fost îndreptată împotriva ideologiei lui, care era exprimată de Biserica anglicană. Revoluționarii s-au pronunțat ca reformatori ai Bisericii - puritani (adversarii regelui). Existau două curente ale puritanismului: prezbiterienii (moderat) și independenții (radical).
Evenimentele din anii 1688-1689 au fost numite în istoriografia britanică „Glorioasa Revoluție”, ele constituind un epilog al revoluției engleze, realizat prin compromisul între burghezie, care a avut din acel moment acces la puterea politică, și noua nobilime. Deoarece evenimentele au decurs fără vărsare de sânge, această denumire a fost acceptată de mulți istorici occidentali. Ca urmare, începe perioada triumfului parlamentarismului englez. Marea Britanie devine un model al monarhiei constituționale.
Prin „Declarația drepturilor” (1689) este stabilit principiul de bază al guvernării („regele domnește, dar nu guvernează”, separarea puterilor etc.). Revoluția a asigurat burgheziei libertatea completă, a curățat calea revoluției industriale din sec. al XVIII-lea. În domeniul politic ea a asigurat trecerea de la monarhia absolută medievală la cea burgheză din epoca modernă. De asemenea, a deschis calea cuceririlor coloniale. Principiile revoluției engleze au exercitat o influență puternică asupra luptei pentru modernizare în alte țări europene.
În cursul revoluției engleze s-au afirmat câteva puncte de vedere, care promovau ideea contractualistă. E vorba în primul rând de exponenții taberei revoluționare, cum a fost partidul sau mișcarea independenților, reprezentat de cunoscutul poet John Milton (1610-1674), autorul Paradisului pierdut, dar și al multor pamflete politice. Astfel, el opunea teoria contractualistă a originii statului concepțiilor feudal- teologice, subliniind interesul general ca mobil fundamental al apariției acestuia. Din teoria contractului el deducea obligația regelui de a da socoteală în fața poporului, subliniind că poporul poate oricând să destituie pe guvernanții care nu respectă contractul. Acesta ar fi un drept fundamental al poporului, în absența căruia acesta s-ar găsi la discreția tiranului. Din această perspectivă Milton va justifica judecarea și executarea regelui.
Din același „partid” face parte și Algernon Sidney (1622-1683), care, deși provenea dintr-o mare familie nobiliară, se ridică împotriva absolutismului regal și declară că singurul fundament legal al puterii este acordul liber al oamenilor în scopul autoconservării. Din teoria contractualistă a originii statului el trage concluzii în favoarea principiilor democratice, declarând că oamenii, instituind puterea de stat își limitează libertatea doar în măsura în care e necesar pentru folosul general și că păstrează pentru ei dreptul de a institui și răsturna guvernul. Revoluția, adică răscoala generală a poporului împotriva monarhului, este considerată pe deplin legitimă în condițiile în care monarhul încalcă contractul.
Ca atare, mișcarea independenților, fiind cel mai important și influent „partid” în perioada revoluției engleze, era reprezentată de burghezia și nobilimea mijlocie care înainta anumite lozinci politico-religioase (instaurarea monarhiei constituționale, independența și autoconducerea comunităților religioase, lichidarea Bisericii anglicane centralizate și supuse regelui) și cerințe politice (libertatea presei și a conștiinței cetățenilor, abrogarea persecuțiilor religioase ș.a.).
Dar cel mai radical partid al revoluției engleze este reprezentat de levelleri (egalitari), care în programul lor „Acordul poporului” (1647) se pronunțau hotărâți în favoarea republicii, cereau desființarea Camerei lorzilor și organizarea Camerei inferioare pe principii democratice. Cel mai important exponent al acestui grup, care a avut o mare influență în armata lui Cromwell, a fost John Lilburne (1618-1653). El consideră că la baza oricărei puteri trebuie să stea contractul poporului liber al Angliei care instituie guvernul pe calea consimțământului. Lilburne preconizează o structură democratică a puterii, prin alegerea Camerei inferioare prin drept de vot universal. Se pronunța de asemenea pentru libertatea conștiinței și libertatea religioasă în genere și abordează necesitatea revizuirii radicale a dreptului penal, pe baza principiului că nu trebuie să existe vreun delict și nici pedeapsă fără o lege penală corespunzătoare (nullum crimem, nulla poena sine lege). Trebuie subliniat că egalizarea de care vorbeau levellerii nu privea proprietatea privată, ci se limita doar la domeniul drepturilor politice. În privința proprietății, Lilburne sublinia direct: „Parlamentul nu are dreptul de a egaliza situația oamenilor, de a desființa proprietatea, sau de a face toate bunurile comune”.
De fapt, mișcarea levellerilor (egalitarilor sau nivelatorilor), întrunind, în principal, mica burghezie a păturilor orășenești și țăranilor înstăriți, a luat naștere din aripa stângă a independenților, reprezentanții cărora au ieșit în apărarea principiilor democratice, cereau continuarea revoluției și realizarea mai hotărâtă a reformelor democratice, precum și anumite cerințe (negarea oricărei forme monarhice și oligarhice de conducere, libertatea religioasă și a presei, libertatea activității industriale și comerciale, egalitatea tuturor în fața legii și a justiției).
La rândul său, în rezultatul sciziunii mișcării levellerilor în toiul revoluției burgheze, în 1648, pe arena politică a societății engleze apare mișcarea diggerilor (săpătorilor). Adevărații levelleri/egalitari sau „diggeri” (săpători), desprinși din mișcarea egalitarilor, reprezentau țărănimea săracă și păturile inferioare ale populației orășenești. Cu alte cuvinte, diggerii reprezentau, de fapt, aripa mai radicală, revoluționară, de stânga a mișcării nivelatorilor și reflectau năzuințele novatoare ale populației sărace rurale și urbane. Printre cerințele politice mai importante erau ideile cu privire la înlăturarea sclaviei, desființarea regalității, înlăturarea bogaților, lichidarea proprietății private asupra pământului, înlăturarea statului absolutist, instaurarea republicii care trebuie să fie condusă de reprezentanții poporului ș.a. Ideologia reprezentanților acestei mișcări prevedea proiectarea unei noi societăți cu principiul obligativității tuturor pentru muncă, care ar asigura repartiția după nevoi. Astfel, ei propagau ideile comunismului egalitar primitiv și încercau să le înfăptuiască prin cultivarea în colectiv a pământurilor comunale.
Cel mai important reprezentant al mișcării și ideologiei diggerilor este Gerard Winstanley (16091652/1676), protestant englez, reformator religios și activist politic. El este considerat unul dintre fondatorii grupului englez cunoscut sub numele de diggers (nivelatorii/săpătorii, care, având convingeri bazate pe un comunism creștin și reprezentând astfel sărăcimea rurală și urbană, au proclamat idealul său „republica liberă”, au întreprins chiar și unele acțiuni concrete, iar proprietatea și munca a fost declarată colectivă), ulterior însă colonia (comuna) lor din Sioree a fost distrusă și abandonată. De fapt, gânditorul devine unul din primii exponenți al celor mai sărace pături ale populației engleze care reprezenta curentul de extrema stângă în perioada revoluției engleze de la mijlocul sec. XVII.