1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Thomas Hobbes (1588-1679) a fost un filosof materialist englez, secretarul lui Francis Bacon și continuatorul filosofiei lui. Principalele opere filosofice și politice ale Hobbes sunt: Despre cetățean (1642), Despre corp (1655), Despre om (1658), Elementele dreptului natural și politic (1640) și Leviathan sau materia, forma și puterea unui stat ecleziastic și civil (1651/1652). Sistemul filosofic al autorului este scris în formă de trilogie, cuprinzând trei mari sfere de cercetare: cercetarea naturii (Despre corp), a omului (Despre om) și a statului (Despre cetățean și Leviathan).

Leviathan, nume luat din Cartea lui Iov, este un uriaș care ține într-o mână cârja papală, în cealaltă sabia, reunind spiritualul cu temporarul și al cărui corp este alcătuit din omuleți alipiți. Statul-Leviathan (monstru biblic, dragon al haosului, simbol al forței, Dumnezeu nemuritor), portretizat astfel, se bazează pe contractul care leagă toți oamenii între ei și îi supune în totalitate. Ideile de bază ale Leviathanului, capodoperă a gândirii sale politice, pot fi sintetizate astfel: starea naturală a omului este cea de „război al fiecăruia împotriva fiecăruia”.

Concepțiile materialist-mecaniciste ale lui Hobbes domină și în doctrina sa despre stat. Referindu- se la contractul social, el prezintă apariția și activitatea statului ca efect al voinței, manifestată de toți cetățenii lui prin însăși constituirea sa. Totuși statele însele, în relațiile lor reciproce, se află în continuare în stare naturală; ele nu se supun niciunor norme de drept pozitiv.

El concepe statul ca un mare mecanism care s-a format ca rezultat al ciocnirii intereselor și pasiunilor umane. Ca și Grotius, Hobbes încearcă să cerceteze în primul rând natura omului luată în abstract și din ea să deducă ceea ce reprezintă statul. Elementul primordial este deci omul izolat aflat în stare naturală. El nu e de acord cu Grotius care afirmase că de la natură omului îi e proprie tendința spre comunitate, ci consideră că teama și nu instinctul de conviețuire generează societatea, pentru că omul de la natură e egoist în esența sa. Așadar, tendințele egoiste și teama caracterizează omul în starea naturală. El exprimă această situație prin expresia dintr-o piesă a dramaturgului roman Plaut, Homo homini lupus (omul este lup pentru om), iar starea naturală nu ar fi decît o stare de război universal - bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor). Starea de natură este deci cel mai jalnic destin al omenirii, spune Hobbes.

Urmând rațiunea, fiecare trebuie să caute să iasă din starea naturală, să caute pacea, oriunde ar fi. Cerințele rațiunii sunt numite de Hobbes, ca și de Spinoza, legi naturale. Prima lege naturală, fundamentală, impune: trebuie căutată pacea, trebuie să se pună capăt acestei stări de ostilitate generală a omului față de om (homo homini lupus est). Și pentru aceasta trebuie să se încheie contractul social care permite ieșirea din starea naturală, întemeierea și statornicirea unei noi forme de conviețuire a oamenilor - statul. De aceea, cea de-a doua lege naturală glăsuiește: trebuie respectat contractul. Din legea fundamentală a naturii, Hobbes deduce și o serie de alte legi, care stabilesc datorii sau obligații ale omului, a căror respectare e necesară pentru menținerea păcii: obligația de a arăta recunoștință, de a ierta vechile ofense, de a nutri respect față de alții, de a recunoaște egalitatea oamenilor de la natură etc. Legile naturale în concepția lui Hobbes sunt cele morale.

Pentru a curma această stare intolerabilă a războiului general, Hobbes consideră că oamenii trebuie să încheie contractul, să renunțe deplin la toate drepturile naturale în folosul unei singure persoane sau unei singure adunări și să se supună necondiționat puterii de stat constituite de ei. În viziunea lui Hobbes, contractul social duce la făurirea concomitentă a societății și a statului. După gânditor, contractul social reprezintă unirea fiecăruia cu fiecare, acesta e un contract sui generis de uniune prin intermediul căruia masa, mulțimea, se transformă în societate organizată și formează o singură persoană. Prin aceasta se naște statul - o nouă „persoană”.

Pentru Thomas Hobbes, la fel ca și pentru Hugo Grotius, contractul social reprezintă mijlocul instituirii și menținerii vieții sociale pașnice. Spre deosebire de doctrinarul olandez, Hobbes afirmă un conținut exact și predeterminat al contractului social. Esența contractului social pentru gânditorului englez constă în subordonarea necondiționată a omului în raport cu puterea statului. Această subordonare se realizează și atunci când relațiile social-politice și juridice aduc fiecărui cetățean și societății în ansamblu doar dezavantaje. Prin această ultimă idee, Hobbes se manifestă în calitate de reprezentant al absolutismului. Scopul statului, bazat pe această doctrină, este instituirea și menținerea relațiilor pașnice dintre oameni. Acest scop poate fi atins, după părerea doctrinarului englez, prin intermediul unei puteri neîngrădite. Simbol al acestei concepții a statului este Leviathanul.

Statul este o creație artificială (umană), instituită în calitate de instituție ce deține puterea nelimitată (absolută) asupra oamenilor. Statul are ca scop înlăturarea războiului dintre cetățeni. Niciun cetățean sau instituție socială, inclusiv Biserica, nu este în drept să-și abroge vreun drept în raport cu statul: puterea statului se exercită în mod nelimitat. În concordanță cu scopul statului, pe care-1 impune, autorul afirmă caracterul indivizibil și absolut al puterii de stat, respingând concepția separării activităților organelor statului, în conformitate cu funcțiile statului.

Puterea de stat este unică și absolută, ea se exercită fără control și este responsabilă. Ea stă deasupra legilor civile, care numai de la ea își dobândesc întreaga lor putere. Doar puterea supremă e singura în măsură să hotărască ce e bine și ce e rău și tot ceea ce stabilește în această direcție este obligatoriu pentru cetățeni. Chiar și proprietatea, după Hobbes, se stabilește de stat: ea este ceea ce acordă cetățeanului puterea de stat. Supușii sunt asemănători sclavilor, cu diferența doar că supusul servește statului, iar sclavul slujește și cetățeanului.

In privința organizării puterii de stat, aceasta poate lua, după Hobbes, forme diferite. Puterea supremă poate aparține unei singure persoane (monarhia), mai multora dintre cei mai buni (aristocrația), dar poate fi organizată și democratic, numai că, în toate cazurile, întreaga putere trebuie să se găsească în mâinile acelei persoane sau acelui organ căruia i-a fost acordată. Hobbes nu admite niciun fel de guvernări „mixte”, după cum nu recunoaște niciun fel de formă de guvernare denaturată sau deviată, întrucât prin această noțiune, după părerea sa, se dă o apreciere și nu se definește caracterul sau volumul puterii. El consideră, de asemenea, imposibilă o oarecare împărțire a puterii între diferitele organe ale statului: puterea trebuie întotdeauna încredințată în întregime în mâinile unui singur organ, fie el monarh sau adunare.

Căutând un răspuns la problemele epocii sale, Hobbes pleacă în analiza vieții politice de la interpretarea omului ca având trei ipostaze: om, cetățean și creștin, sugerându-se ideea că fiecare membru al societății posedă un corp natural și, totodată, este parte a corpului politic și al celui religios. Aceste ipostaze ale omului sunt niște surse de tensiuni și conflicte. După gânditor, în natura umană găsim trei cauze principale ale discordiei: concurența (asigură omului câștigul), neîncrederea (ar fi un motiv al siguranței) și gloria (pentru a-și crea reputația). Nu vom scăpa din vedere și faptul că în teoria lui contractualistă el pleacă de la două teze (false): omul este o ființă antisocială prin natura lui și existența unui om izolat, claustrat (retras).

Loading...