Războiul de Independență a SUA (1775-1783), inițiat de 13 colonii din America de Nord împotriva dominației coloniale engleze, este considerat prima revoluție burgheză de pe continentul american. Dezvoltarea capitalismului în colonii și procesul formării națiunii americane au intrat în contradicție cu politica metropolei engleze, care le privea ca pe niște izvoare de materie primă și piețe de desfacere a producției. Guvernul englez promova în colonii o politică de interzicere a producției industriale locale și a comerțului extern independent. A fost oprită colonizarea pământurilor la vest de Munții Alegani (1763), introduse noi impozite și taxe, ce lezau interesele tuturor coloniștilor. Războiul pentru independență a înlăturat multe bariere în calea dezvoltării libere a capitalismului șt a lichidat latifundiile funciare ale aristocrației engleze, rămășițele obligațiilor feudale (renta, majoratul s.a.), robia în statele de nord, a anulat interdicția de a coloniza pământurile din Vest, a permis antrepriza liberă în industrie, comerț și agricultură, însă s-a păstrat un înalt cens de avere electoral și robia la Sud.
Specificul revoluției americane a constat în aceea ca ea era o mișcare de eliberare națională, una de unificare națională și una antifeudală. Rolul principal l-au jucat masele populare, iar conducerea politică a realizat-o burghezia în alianță cu plantatorii. Revoluția americană a dus la răsturnarea regimului colonial, triumful definitiv al capitalismului și crearea statului național independent - SUA. De asemenea, aceasta a fost prima revoluție în istorie ce s-a desfășurat sub lozinci laice (lupta pentru stabilirea unei democrații în Lumea Nouă, înlăturarea sclaviei de pe continentul american, împărțirea echilibrată a pământurilor, separarea Bisericii de stat, înlăturarea abuzurilor instituțiilor bisericești etc.). Războiul pentru independentă a influențat și mișcarea revoluționară și de eliberare națională din Europa și America Latină.
Împotriva dominației metropolei coloniștii apelează la o ideologie având două surse - protestantismul și raționalismul. Protestantismul a dat naștere la mai multe secte, între care există uneori diferende, dar în ansamblu a servit interesele coloniștilor în raporturile cu metropola. Poate fi considerat ca o replică americană la puritanismul revoluționarilor englezi din sec. al XVII-lea. Raționalismul, la rândul său, a fost preluat din iluminismul francez de o valoare universală, aceasta fiind adaptată specificului societății americane. Astfel, protestantismul și raționalismul au constituit baza programului revoluționar american, clarificat în perioada anterioară războiului de independență prin dezvoltarea culturală a coloniilor, legăturile stabilite între ele, crearea unor societăți revoluționare.
În iarna anilor 1774-1775 au apărut primele detașamente armate ale coloniștilor, care, în 1775, au creat o armată regulată și au obținut primele victorii asupra englezilor. Comandant-șef al armatei americane a devenit George Washington. La 10 mai 1775 la Philadelphia și-a desfășurat lucrările celui de-al II-lea Congres Continental, care, la 4 iulie 1776, a adoptat Declarația de Independență (citatul „Toți oamenii sunt creați egali” este, fără nicio îndoială, cea mai cunoscută frază din toate documentele politice ale SUA), având la bază principiul raționalist al suveranității poporului, argumentat însă prin realități concrete americane. Declarația, al cărei autor este Thomas Jefferson, a anunțat despre desprinderea celor 13 colonii de metropolă și crearea statului independent - SUA. A fost primul document juridic de stat, care a proclamat suveranitatea poporului, dreptul lui de a răsturna tirania, libertățile și drepturile sale democratice. A urmat confiscarea pământurilor loialiștilor (părtașilor păstrării dominației engleze), ale coroanei engleze și Bisericii anglicane. Operațiile militare au durat până în 1781. Conform Tratatului de pace de la Versailles din 1783, Marea Britanie a recunoscut independența SUA. Constituția din 1787 a proclamat SUA republică federativă, constituită din 13 state, fiecare cu legi și instituții proprii, care nu puteau fi încălcate de puterea centrală. Primul Președinte al SUA a devenit G. Washington. În 1791 au intrat în vigoare 10 amendamente la Constituție - „Bula despre drepturi”, care au proclamat principalele libertăți democratice.
Mișcarea de eliberare din America de Nord s-a împletit cu lupta de eliberare socială, evidențiindu- se două aripi: liberalii și conservatorii. La războiul de independență a SUA, frontul unic al adepților luptei pentru independență se reformează, în viața politică constituindu-se două mari curente politice: 1) republicanii, a căror idee centrală era apărarea drepturilor poporului și limitarea competențelor statului. Din punct de vedere politic, republicanii reprezentau interesele categoriilor sociale mijlocii (fermierii, meșteșugarii ș.a.). Printre cele mai reprezentative nume ale republicanilor sunt: Benjamin Franklin, Thomas Jefferson și Thomas Paine; 2) federaliștii, care apărau ideea unei puteri federale centralizate. Din punct de vedere politic, federaliștii apărau interesele marilor proprietari latifundiari. Printre numele reprezentative ale federaliștilor pot fi amintite: Alexander Hamilton, John Adams și James Madison.
Benjamin Franklin (1706-1790) este una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, unul din „părinții fondatori” ai SUA, om de știință, filosof și om politic, iluminist și democrat, coautorul Declarației de Independență a SUA și semnatarul Constituției americane. De asemenea, el este glorificat prin rezultatele cercetărilor științifice (ochelarii bifocali și paratrăsnetul; i-a uimit pe oamenii de știință din toată lumea cu experimentele sale din domeniul electricității) și în domeniul activității diplomatice. Ultimul său act politic a fost un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor. Este cunoscut prin expresia „Timpul înseamnă banii”.
El credea că materiile predate în școli nu erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei, limbilor clasice și voia o școală mai practică, scriind și o carte în acest domeniu „Propuneri pentru educația tinerilor în Pennsylvania”, în care cerea crearea unei academii, numită mai târziu Universitatea Pennsylvania.
Principalele idei și concepții ce determina pozițiile lui Franklin în domeniul politico-juridic sunt: a) dreptul poporului de a răsturna guvernul; b) dreptul coloniilor nord-americane de a-și hotărâ destinul politic și de a-și institui propria guvernare ș.a. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor, însă englezii au ignorat aceste propuneri.
B. Franklin dezvoltă ideea home rule (autoconducerea și autodeterminarea politică a coloniilor), demonstrând că emigrarea englezilor în America (Lumea Nouă) însemna ruperea lor de la legile și Constituția Angliei; de aceea coloniștii nu pot fi considerați supușii coroanei engleze. El este primul care a numit provinciile nord-americane state.
În lucrările sale (Cugetări despre libertate și necesitate, delectare și suferință, 1725; Calea spre belșug, 1758 ș.a.) arată că omului, prin natura lui, îi sunt proprii dreptul la viață, la libertate și proprietate. De aceea omul trebuie să fie prezent în deplinătatea forțelor sale la viața publică și la cea politică. El a blamat sclavagismul și a apărat dreptul minorităților naționale, respingând, totodată, și privilegiile feudale.
Fiind după concepțiile sale democrat, Franklin se pronunța ferm pentru o democrație modernă care ar asigura dezvoltarea industriei și comerțului, în acest sens perfecționând regimul existent cu ajutorul reformelor. Ca mare iluminist, el apăra științele de amestecul teologiei. Propagarea cunoștințelor, propovăduirea toleranței religioase, a libertății conștiinței constituie, după părerea lui, un factor important al progresului social. Dezvoltarea rapidă a societății el o vedea nu numai în transformarea tuturor domeniilor ei de activitate, ci și în știința despre politică. El devine unul din coorganizatorii și primul președinte al „Societății cercetărilor politice”, funcția căreia era dezvoltarea cunoștințelor despre conducerea de stat și perfecționarea științelor politice.
Thomas Jefferson (1743-1826), iluminist american și filosof, este autorul proiectului Declarației de Independență a SUA, vicepreședinte al SUA (ales în anul 1796) și președinte al Statelor Unite ale Americii, fiind ales de două ori (în 1800 și în 1804), precum și unul dintre cei mai influenți dintre „părinții fondatori” ai Statelor Unite.
Jefferson a fost un filosof al politicii, care a promovat liberalismul clasic, republicanismul și separarea Bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei pentru libertatea religioasă (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament al Constituției Statelor Unite și, totodată, parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituției Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791).
Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democrație jeffersoniană, iar Thomas Jefferson însuși a fost atât fondatorul și liderul Partidului Democrat-Republican care a dominat scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi din Statele Unite.
Fundamentele general-metodologice ale doctrinei politico-juridice a lui Jefferson sunt teoria contractului social și teoria drepturilor naturale. De aici și reiese ideea suveranității poporului. Până la Revoluția Franceză Jefferson a utilizat teoria suveranității și în scopul fundamentării ideii înlăturării radicale a guvernelor indezirabile. De aceea învățătura lui politică era centrată asupra organizării democratice a puterii de stat și a drepturilor omului. Jefferson a fost un adept al formei republicane de guvernământ, respingând, din punct de vedere teoretic, teza lui Montesquieu cu privire la avantajele formei de guvernământ monarhice pentru statele care cuprind un teritoriu mare.
În calitate de temei al drepturilor naturale sunt recunoscute libertatea și egalitatea oamenilor. Printre drepturile naturale, Jefferson include și libertatea conștiinței, libertatea gândirii, libertatea persoanei de a-și prezenta publicului propriile opinii. În tangență directă cu drepturile naturale ale omului, autorul Declarației de Independență a SUA elaborează primul sistem de învățământ, ce includea învățământul primar obligatoriu. Această concepție reprezenta o noutate chiar și pentru Lumea Veche (Europa).
În calitate de elemente indispensabile ale libertății gândirii, Jefferson recunoaște libertatea cuvântului și libertatea presei. În particular, și-a dobândit notorietate istorică afirmația lui Jefferson, potrivit căreia, dacă i-ar fi dat să aleagă între un guvern fără ziare și ziare fără guvern, el ar alege ziarele fără guvern. Fiind în primii ani în funcția de președinte al SUA, ani în care toate ziarele îl supuneau unei continue și acerbe critici, el a afirmat că va apăra presa chiar și în dreptul acesteia de a minți și a calomnia.
Thomas Paine (1737-1809), gânditor politic, filosof iluminist și democrat-revoluționar, a fost un emigrant englez care a avut un rol important în privința impunerii și popularizării ideilor de independență ale revoluției americane, fiind publicist și ideolog al acesteia. Ulterior se impune în viața politică a Franței revoluționare, fiind ales în calitate de deputat în Conventul Național (1792).
Principalele operele în care este expusă doctrina sa politică sunt Drepturile omului (1791) și Conștiința trează (1776). Este bine cunoscut și rolul pe care lucrarea lui Simțul comun (1776) l-a avut, ca atitudine simplă și pamfletară, în formularea și popularizarea ideilor autodeterminării în America colonială. Autorul găsește o deosebire între societate și stat, afirmând că societatea se constituie în virtutea necesităților oamenilor, iar guvernul - în baza neajunsurilor lor. El mai afirmă că societatea în orice împrejurare este un bine, guvernul chiar și în cel mai bun caz reprezintă doar un rău necesar, iar în cazul cel mai rău - un rău insuportabil. Alegerea este modalitatea în care între alegători și aleși se poate stabili o relație de fidelitate, prin organizarea de alegeri frecvente de care depinde forța guvernării și fericirea celor guvernați.
Thomas Paine afirmă că societatea și statul au cauze ale apariției și funcții diferite. Statul reprezintă rezultatul dezvoltării societății, făcându-și apariția în urma incapacității oamenilor de a-și organiza viața în societate în baza echității. Statul își face apariția în urma încheierii de către oameni a contractului social. În baza acestui contract puterea supremă în stat este deținută de către popor, care în temeiul unor alegeri generale deleagă puterea organelor legislative. Cât privește drepturile civile ale omului, el arată ce acestea își fac apariția în urma constituirii statului și nu pot fi în contradicție cu drepturile naturale ale omului. Drepturile civile sunt dobândite de către om în virtutea calității de cetățean.
Analizând formele de stat, Paine deosebea pe cele „vechi” (monarhia) și cele „noi” (republica), iar în baza acestei clasificări erau puse principiile formării guvernării (ereditatea sau eligibilitatea). La baza conducerii republicane, ca formă de guvernământ, se află suveranitatea populară, nefiind, printre altele, de acord cu teoria separației puterilor a lui Montesquieu. În baza contractului social poporul este în drept să instituie orice formă de organizare a stalului, selectând și înlăturând de la putere, inclusiv prin intermediul revoluțiilor, componența nominală a guvernului, în întregime sau parțial. În felul acesta, el apare ca precursor ideatic al concepției sufragiului universal.
Thomas Paine a avut poate o contribuție mai puțin originală, el preluând și popularizând îndeosebi ideile gânditorilor politici europeni (în special, ale lui Locke) și reducându-le la nivelul înțelegerii „simțului comun”. Parafrazând ideile revoluției engleze, în lucrarea Drepturile omului el preia ca fundament următoarele postulate care constituie esența drepturilor fundamentale: dreptul de a-și alege propriii conducători, dreptul de a-i îndepărta în cazul unei proaste guvernări, dreptul de a institui o guvernare nouă ș.a.