Ideea centrală ce unifica grupul federaliștilor este ideea unei puteri federale centralizate în SUA. La formarea ideilor federaliștilor au contribuit o serie de elemente, principalele dintre care sunt: a) lipsa unei politici coordonate a confederației, interne și internaționale, fapt care punea la îndoială ideea existenței unui stat unic; b) deciziile organelor federației, care îndeplineau funcția legislativă, executivă și judecătorească, aveau un caracter de recomandare; c) comunitatea de viziuni, care s-a format pe parcursul participării la războiul pentru independență; d) toți federaliștii, fiind mari proprietari latifundiari, stăteau pe poziții conservatoare, fiind susținători ai unor concepții elitiste: „Cei care sunt proprietari ai țării, trebuie să guverneze statul”.
Alexander Hamilton (1757-1804), considerat unul din liderii federaliști americani care se opuneau antifederaliștilor, aceștia având o antipatie față de puterea centralizată și o teamă că Constituția federală nu va putea asigura protejarea drepturilor și libertăților personale la care ei aspirau. În esență, patrimoniul politico-juridic al federaliștilor prezintă unele caracteristici antidemocratice. Cu toate acestea, multe dintre ideile lor, deținând o anumită doză de echilibru, și-au găsit locul în teoria și practica politico-juridică a SUA. Astfel, toți federaliștii americani considerau că este necesară puterea supremă a poporului în stat și că ea trebuie aplicată în scopul estompării deprinderilor și predispozițiilor dezagreabile ale unor indivizi.
În lucrările sale (Motivele federalistului, Federalistul) Alexander Hamilton socotea că funcția principală a statului este protecția proprietății. Fundamentul stabilității relațiilor sociale el îl vedea în activitatea unei așa-numite „categorii sociale alese” - „oamenii superiori”. Această categorie, potrivit concepției autorului american, este interesată cel mai mult de existența instituțiilor sociale și înfrânarea majorității. Astfel, el diviza oamenii în două mari grupuri: 1) categoria oamenilor ce ar include pe cei „aleși”, „bogați și de viță nobilă” și 2) categoria oamenilor ce include „majoritatea populației”, a „oamenilor inferiori”, iar în vederea instituirii stabilității social-politice, Hamilton propunea consacrarea constituțională a statutului acestor două categorii sociale - minoritate și majoritate.
Alexander Hamilton înaintează o serie de idei prin care se aduc unele precizări privind locul și rolul fiecărei puteri a statului, parțial preluate în practica constituțională a SUA: 1) puterea legislativă, propunând constituirea organul legislativ în baza bicameralismului. Membrii camerei superioare a organului legislativ urmau a fi aleși pe viață, din rândul „oamenilor superiori”, iar membrii camerei inferioare a organului legislativ trebuiau să fie aleși în baza unor alegeri directe; 2) puterea executivă, care trebuie să devină centrul puterii de stat. Șefului puterii executive urma să-i fie încredințate largi atribuții, inclusiv: a) competența de a numi în funcție persoane cu funcții de răspundere în stat; b) competența de conducător suprem al forțelor armate ale statului; c) drept de veto absolut etc. Mai mult chiar, Hamilton înaintează ideea alegerii pe viață a șefului puterii executive. Având în vedere competențele largi cu care este înzestrat șeful puterii executive, în lucrările sale autorul îl numește „monarh”, chiar dacă nu acceptă ideea transmiterii prin moștenire a puterii statului.
Doctrina sa politică s-a format sub influența teoriei separării puterilor a lui Montesquieu, demonstrând că realizarea acestui principiu trebuie să asigure evitarea faptelor și deciziilor autoritare din partea puterii. Astfel, el apără ideea puterii centralizate îndreptate împotriva revoltelor claselor inferioare. Invocând pericolul anarhiei, Hamilton se pronunță atât împotriva tendințelor separatiste, cât și împotriva confederației, chiar și a celei organizate democratic.
Hamilton afirmă necesitatea instituirii unui control judiciar al constituționalității legilor. El se pronunță pentru constituirea unui mecanism prin intermediul căruia legile care contravin Constituției urmează a fi declarate nule, deoarece constituția reprezintă expresia voinței poporului, care este temeiul puterii statului. Este necesară, de asemenea, instituirea unei interpretări extensive a Constituției, esența căreia se rezumă la formula: „Cea ce nu este interzis de constituție, este permis”.
John Adams (1735-1826) a fost primul vicepreședinte (între 1789-1797) și al doilea președinte al SUA (între 1797-1801). El a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai Războiului de Independență al Statelor Unite și unul din diplomații majori ai a. 1770. Privit, pe bună dreptate, ca unul dintre „părinții fondatori” ai SUA, el a devenit fondatorul unei importante familii de politicieni și istorici. L-a asistat pe Thomas Jefferson în elaborarea Declarației de Independență din 1776.
Fiind întotdeauna pregătit pentru a afirma năzuința sa de libertate, în lucrările sale Novanglus (1774-1775) și Gânduri despre Guvern (1776) el sublinia principiile libertății și ordinii pentru americani. A publicat o serie de eseuri (spre exemplu, Discursuri despre Davila, 1791) care comentau dezordinea civilă existentă în Europa, făcând referință specială la Revoluția Franceză. Scrierile lui (scrisori, cărți, jurnale ș.a.) au oferit importante date despre viața politică din acea vreme, demonstrând o minte bine organizată și, în același timp, un visător.
El a fost profund mișcat de ideile iluminismului european, fapt care și-a găsit reflectare în activitatea sa politică și, în special, în promovarea valorilor republicane. Acestea din urmă au fost expuse în lucrarea Apărarea Constituției Statelor Unite (1887) și în broșura Gânduri despre guvernare (1776). În această lucrare au fost înșirate unele idei privind libertatea americană, iar formă de guvernare respectivă ar trebui să fie aleasă pentru a atinge scopurile dorite, care sunt fericirea și virtutea pentru cel mai mare număr de oameni. De asemenea, el a sugerat că ar trebui să existe o separare a puterilor între executiv, judiciar și legislativ.
Manifestându-se ca adversar al conducerii majoritare și criticând aspru democrația, Adams tratează celelalte forme de conducere (monarhia și aristocrația) ca o întruchipare a despotismului, pentru că ele în aceeași măsură poartă vina pentru uzurparea drepturilor omului. În acest context, el analizează termenul de popor, arătând că majoritatea întotdeauna și fără excepție a uzurpat drepturile minorității (conducătoare). De fapt, spune el, poporul de acum se asuprește, deoarece o parte din el (minoritatea conducătoare) oprimă cealaltă parte (majoritatea condusă). El conchide în lucrările sale că forma mixtă este cea mai bună formă de conducere, în care există puterea executivă, puterea supremă aristocratică și „palata de jos a pământului”, iar toate acestea ar trebui să constituie o formă echilibrată a puterii publice. Totuși el recunoștea forma monarhică de conducere ca un element dominant în evoluția civilizației, fiind și un adept al unei democrații solide.
James Madison (1751-1836), federalist și democrat american, considerat un militant activ pentru lichidarea sclaviei. În 1809 și 1812 el este ales președinte al Statelor Unite ale Americii. El este „arhitectul constituției americane” și cel al Bilului drepturilor din 1791. A fost coautor, împreună cu John Jay și Alexander Hamilton, al documentului cunoscut sub numele de Federalist Papers (prima constituție a Statelor Unite), fiind ,de asemenea, considerat „tată al Constituției” Statelor Unite ale Americii și unul din importanții fondatori ai țării.
Fiind unul din autorii publicației „Federalistul”, autorul american își determină în calitate de sarcină politico-juridică constituirea teoretică a mecanismului practic de activitate a statului, prin intermediul căruia este posibilă garantarea stabilității relațiilor social-politice. Posibilitatea instituirii acestei stabilități autorul o vede, în primul rând, în oportunitatea reprezentării intereselor politice ale „veșnicilor actori” ai tiraniei, în înlăturarea posibilității instaurării tiraniei de către unul (unii) dintre aceștia. În felul acesta, unul din primele elemente ale mecanismului statului ce contribuie la înlăturarea tiraniei și instituirea armoniei în relațiile din societate este forma republicană de guvernământ. Republica, din punctul de vedere al reprezentării intereselor tuturor categoriilor sociale, este cea mai bună formă de guvernământ. De altfel, în seria celor ce au elogiat opinia publică, ca bază a guvernării se înscrie și James Madison.
Un alt element al stabilității relațiilor sociale se constituie în urma instituirii în viața politico-juridică a democrației reprezentative. În opoziție cu democrația directă, în care potrivit doctrinei lui James Madison, există un mare pericol al instituirii tiraniei majorității, democrația reprezentativă prezintă avantajul posibilității armonizării intereselor „tuturor” cu interesul „câtorva”. La drept vorbind, Madison nu respinge posibilitatea folosirii elementelor democrației directe în calitate de element secundar al vieții politice a statului. Este de menționat și faptul că în viața politică a țării, nu fără aportul considerabil al lui Thomas Jefferson, era preferat mecanismul democrației directe.
Următorul element al formei organizării de stat, prin intermediul căruia era posibilă reprezentarea intereselor întregii țări și a intereselor fiecăruia dintre state în parte, o reprezenta forma federativă de organizare a statului. Aceasta reprezenta, totodată, și un element al mecanismului statului prin intermediul căruia se ofereau garanții suplimentare pentru înlăturarea tiraniei la nivelul fiecăruia dintre state. Și încă un element al armonizării intereselor sociale îl reprezenta, potrivit acestei doctrine, limitarea în timp a competențelor persoanelor cu funcții de răspundere și amovibilitatea (înlocuirea) acestora, în principal, în baza principiului eligibilității.
Un alt domeniu important al rezultatelor cercetărilor politico-juridice ale lui Madison ține de perfecționarea concepției „greutăților și contragreutăților” (teoria echilibrului puterilor divizate). Autorul american respinge ideea, înaintată de republicani, în conformitate cu care egalitatea puterilor în stat trebuie să fie garantată prin intermediul activității unor convente, instituite periodic, care să reprezinte un element al mecanismului „terței forțe” în raport cu ramurile puterii de stat. Autorul susține, astfel, necesitatea instituirii unui mecanism viabil al „greutăților și contragreutăților”, un element important al căruia trebuia să-1 reprezinte și determinarea exactă a competențelor fiecăreia dintre ramurile puterii de stat. Este necesară și delimitarea exactă a competențelor fiecăruia dintre organele statului, în parte. În acest sens, un real și eficient mecanism prin intermediul căruia este posibilă siguranța vieții social-politice în raport cu tirania puterii legislative trebuie constituit în baza bicameralismului. Divizarea organului legislativ în două camere, va face din fiecare cameră o contragreutate în raport cu cealaltă cameră a Legislativului american.