1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Ideologia fiecărei grupări politice enunțate mai sus (a constituanților, girondinilor și iacobinilor) se baza pe învățăturile politice ale iluminiștilor francezi care foloseau, într-un mod sau altul, ideile propuse de Voltaire, Montesquieu, Rousseau și altor gânditori francezi în realizarea măsurilor revoluționare și în elaborarea legilor constituționale și actelor normative.

Constituanții/constituționaliștii (Onores de Mirabo și Emmanuelle Syes), exprimând interesele marii burghezii și căutând un compromis cu nobilimea, s-au proslăvit prin cuvântările sale împotriva absolutismului și militau pentru instaurarea monarhiei constituționale după modelul englez. Dominația lor (14 iulie 1789 - 10 august 1792) a determinat adoptarea la 26 august 1789 de către Adunarea Constituantă a „Declarației drepturilor omului și cetățeanului”, care devine ulterior preambulul Constituției din 1791. La baza Declarației au fost puse principiile filosofiei iluminiștilor (drepturile naturale și inalienabile ale omului, confirmate dreptul la securitate și la proprietate, libertatea personalității, egalitatea tuturor în fața legii, principiul separației puterilor etc.).

Onores de Mirabo (1749-1791) este cel mai de seamă ideolog al constituanților. El s-a proslăvit prin chemări spre unirea împotriva aristocrației și absolutismului. În pofida faptului că ura democrația, susținea cu tărie ideea egalității generale și a libertății.

Emmanuelle Joseph Syes/Sieyes (1748-1836) a fost un politician francez, unul dintre principalii teoreticieni ai Revoluției franceze și al primului imperiu francez. Un pamflet de-al său „Ce este starea a treia” din 1788, fiind o încercare de sinteză a gândirii iluminiștilor, a ajuns să devină manifestul Revoluției. Syes întitulează doctrina sa ca o „artă socială”, o „artă de a asigura și a lărgi bunăstarea națiunilor”. El promova ideea unității „stării a treia”, demonstrând că, spre deosebire de minoritatea privilegiată, această pătură a populației (mica burghezie, țărănimea și sărăcimea orașelor) constituie majoritatea națiunii franceze, căreia îi aparține în mod imanent suveranitatea. Gânditorul susține că poporul este izvorul puterii suverane, iar voința poporului este izvorul oricărei legislații și de aceea toate mijloacele, de care dispune poporul, sunt legitime. În acest sens, el propaga teza luptei continue desfășurată de „starea a treia” împotriva privilegiilor existente, căci acestea, privilegiile, contrazic rațiunea umană și sunt împotriva „binelui comun”.

Girondinii (Jean Condorses), fiind purtătorii concepției republicane, reprezentau burghezia mijlocie și parțial marea burghezie, în special, a burgheziei industrial-comerciale. Liderii acestei grupări (curent/orientări) politice erau considerați Jacque Brusseau și Jean Rolan. Pentru platforma politică a girondinilor era caracteristic apărarea regimului republican, principiile suveranității populare, voinței comune ca bază a legislației etc. Din punct de vedere constituțional, girondinii urmăreau formarea unui guvern mixt, a unui guvern de compromis, contribuind, totuși, la instaurarea republicii. Prin actele normative adoptate a fost lichidată monarhia și dominația aristocrației burgheze, divizarea cetățenilor în „activi” și „pasivi” după censul de avere. Astfel, pentru prima dată în practica istorico-politică mondială a fost instaurată guvernarea reprezentativă republicană (10 august 1792 - 2 iunie 1793) într-un stat unitar.

Jean Condorses (1743-1794) în activitatea sa politică se conducea de concepțiile iluministe despre natura umană și despre progresul rațiunii umane. Contribuind la elaborarea de către girondini a Constituției, care nu a devenit lege supremă a Franței, el, în spiritul ideilor lui Rousseau, susținea principiile suveranității populare, conform căreia orice cetățean ar dreptul să participe la realizarea acestui principiu.

Iacobinii (Maximilien de Robespierre, Saint-Just, Jean Paul Marat), instaurând dictatura revoluționară (2 iunie 1793 - 27 iulie 1794), își dădeau seama că pentru lichidarea definitivă a feudalismului și instalarea puterii poporului (a suveranității populare, a democrației reale) sunt necesare un șir întreg de transformări revoluționare. Regimul constituțional era văzut de ei în forma republicii democratice care, în afară de democrația reprezentativă, trebuia să contribuie la exprimarea voinței directe a poporului francez. Astfel, Constituția iacobină din 1793, fiind mai democratică decât prima Constituție (adoptată de constituanți în 1791), prevedea, printre altele, că actele legislative adoptate de Adunarea Legislativă (Constituantă) trebuie aprobate de alegători.

În concepția iacobină, votul universal era socotit o condiție importantă în dezvoltarea egalitară a cetățenilor. În această perioadă s-a proclamat dreptul la muncă, interzicând, concomitent, organizarea uniunilor și adunărilor muncitorești. Unii simpatizanți ai Clubului iacobin au înaintat unele proiecte de restructurare a societății în baza comunității de avere. Anume în perioada dată au apărut termenii „comunism” și „comunist”, continuă activitatea „Cercului social” (în frunte cu Nicolas de Bonville și Clode Foche), a fost creată în mod forțat „Societatea egalilor”. Insă republica iacobină, care prezenta, de fapt, un regim de dictatură, nu a putut construi „domnia virtuții și echității” și promova în viață majoritatea libertăților democratice din motive bine cunoscute. Dictatura (revoluționară) iacobină, ducând până la un bun sfârșit revoluția burgheză, cade și este lichidată în rezultatul loviturii termidoriene (27 iulie 1784), termidorienii instaurând la putere mica și marea burghezie, putere confirmată de aceștia în cea de-a treia Constituție din 1795.

Maximilien de Robespierre (1758-1794), unul din discipolii lui Jean-Jacques Rousseau, este cunoscut contemporanilor săi ca „Incoruptibilul”, pentru că ducea o viață simplă. A fost una dintre cele mai cunoscute figuri și simboluri ale revoluției franceze. Avocat, el a fost ales deputat al stării a treia. A devenit cunoscut prin discursurile sale din Clubul iacobin și din Procesul regelui. A fost ales lider al acestei grupări radicale.

Robespierre rămâne un personaj controversat, prezentat de unii ca un idealist, iar de alții - ca un fanatic. In 1793 a provocat căderea grupului girondinilor. Adânc devotat cauzei revoluției, Robespierre spunea: „Pentru patrie s-a făcut neîndestulător, dacă nu s-a făcut totul”. Lider al iacobinilor și al Comitetului Salvării Publice, el a fost inspiratorul politicii de teroare împotriva adversarilor politici, care a dus la ghilotinarea nu numai a dușmanilor revoluției, dar și a multor revoluționari și oamenilor nevinovați (ulterior și a sa).

Din concepțiile lui politice se poate evidenția ideea că în conducerea societății trebuie de reieșit din principiul „autocrației poporului”, identificând revoluția cu războiul, iar teroarea trebuie folosită când este necesară. Din punctul de vedere al suveranității populare, ca formă de conducere poate fi numai republica democratică, unde funcționarii trebuie aleși pe un anumit termen, purtând răspundere pentru activitatea lor și făcând periodic un raport în fața poporului. Totodată, el înaintează ideea că în stat nu trebuie să existe o delimitare strictă între conducători și conduși, pronunțându-se împotriva politicienilor și parlamentarilor profesioniști, căci fiecare cetățean (simplu agricultor sau meseriaș) poate și trebuie să guverneze.

După Robespierre, în funcționarea statului trebuie să prevaleze trei principii: apărarea și asigurarea drepturilor naturale ale cetățeanului; dreptul lui de a participa în activitatea legislativului și deci la guvernarea statului; dominarea poporului în stat. Nefiind adeptul teoriei dreptului natural, el considera că proprietatea nu este un drept natural, ci numai un institut social, pentru că proprietatea este un drept convențional supus dreptului suprem - dreptului la existență.

Louis Antoine de Saint-Just (1767-1794) a fost unul din activiștii Marii Revoluții Franceze și ideologul terorii. In 1791 scrie lucrarea „Spiritul revoluției și a constituției în Franța”. El a propus propriul proiect al Constituției Franței, iar multe prevederi ale acestuia au fost incluse în Constituția adoptată în 1793, fiind concomitent unul din alcătuitorii acesteia. Examinarea diverselor sisteme și proiecte/planuri ale construcției sociale și de stat a fost reflectată în lucrarea „Fragmente asupra instituțiilor republicane”, având ca teză principală subordonarea individului societății. In această lucrare poate fi observată influența „Republicii” lui Platon și al „Contractului social” al lui Rousseau.

Aflându-se sub influența unor tradiții socialiste utopiste, în schițele sale teoretice el tindea să prezinte tabloul unei societăți ideale într-un viitor nedeterminat, introducând, de altfel, cerința muncii obligatorii pentru toți cetățenii de la 25 până la 50 de ani și darea de seamă anuală în fața statului despre rezultatele muncii lor.

Jean Paul Marat (1743-1793) a fost medic, filosof și om de știință francez de origine elvețiană, cunoscut pentru implicarea sa în Revoluția franceză ca jurnalist radical și politician. Odată cu începutul revoluției, s-a dedicat în întregime intereselor ei. Din august 1789 editează ziarul „Prietenul poporului”, în care erau exprimate revendicările maselor populare.

Importanța libertății, zicea Marat, constă în aceea de a învăța poporul să se supună numai legilor drepte și înțelepte, să se împotrivească legilor nedrepte și să se ridice împotriva legilor tiranice. In același timp, Marat considera că poporul trebuie condus, că el are nevoie de un dictator care să-l conducă. El a fost primul care a chemat la teroare. A fost ales în Convenția Națională în 1792, iar în cadrul acesteia, ca lider al facțiunii radicale montagnarde, a dus o luptă îndelungată cu girondinii de dreapta, care s-a concretizat în răsturnarea de la putere a acestora din urma, în mai 1793.

In pamfletul „Cătușele robiei” autorul abordează unele probleme generale ce țin fenomenul despotismului, geneza căruia este legată de însăși natura umană. Apărând principiile democratice de organizare a puterii de stat, Marat arată că puterea supremă în orice stat aparține națiunii, că ea este izvorul oricărei puteri legitime. Drept că, în viziunea sa, puterea legilor este nu altceva decât o tiranie camuflată a minorității asupra majorității. Cât privește forma de guvernământ, el cerea numirea unui dictator suprem și alegerea Tribunalului pentru a se răfui cu „trădătorii” poporului. Ca și Robespierre, Marat apăra ideea formării unui guvern revoluționar împuternicit cu drepturi cât mai largi în interesele revoluției.

Loading...