Immanuel Kant (1724-1804), filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului german și unul din cei mai mari filosofi din istoria culturii apusene. În același timp, ideile politice ale gânditorului din Königsberg din Prusia Orientală (astăzi or. Kaliningrad, Federația Rusă) reprezintă o extensie a filosofiei sale morale. El speculează asupra distincției între sfera fenomenală (lucrurile așa cum ni se prezintă) a experienței sensibile (sau morale) și sfera noumenală (lumea sau lucrul în sine).
Vorbind despre concepția politică a lui Kant, este de menționat că el a dezvoltat ideea de „libertate” pornind de la concepțiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune. Deviza lui Kant „îndrăznește să știi”, să ai curajul de a te servi de rațiune, a devenit deviza mișcării iluministe împotriva absolutismului. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber. În lucrarea elaborată către sfârșitul vieții, „Spre pacea eternă” (1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război. Premisele unei ordini pașnice ar trebui să fie: 1) constituția republicană a statelor; 2) uniunea pacifică de state libere; 3) libera circulație a cetățenilor bazată pe un drept de ospitalitate. În aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală derivată din concepția etică a lui Kant.
Relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și relațiile între indivizi. O privire teoretica asupra istoriei universale a propus-o Kant într-o broșura a sa. Mai interesant este însă un mic studiu al său Despre pacea permanentă, în care Kant încearcă să demonstreze cum pe temeiul raporturilor concrete interumane și interstatale existente, s-ar putea ajunge la o pace permanenta, perpetuă, pe baza domniei legii în raporturile dintre state. Ca instrument al arhitecturii păcii, Kant a propus crearea unui organism internațional, a unei alianțe, în genul Ligii Națiunilor de mai târziu (organizație interstatală care a existat între a. 1919-1946; Liga Națiunilor - precursoarea Organizația Națiunilor Unite, fondată în 1945), căreia popoarele suverane să-i delege o parte din prerogativele lor în scopul asigurării securității fiecăruia. Premisa pentru realizarea păcii perpetue Kant o vedea posibilă numai dacă popoarele și oamenii au ca îndreptar principiile justiției și ale moralei, care se transpun, pe terenul practicii sociale, în conștiința datoriei.
În alte două lucrări, „Fundamentarea metafizicii moravurilor” (1785) și „Critica rațiunii practice” (1788), Kant prezintă sistemul său etic, care se bazează pe convingerea, că rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un imperativ condiționat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit scop individual, și un „imperativ categoric”, care se supune unei legi obiective, universal valabilă și necesară. Kant formulează astfel principiul „imperativului categoric”, considerat ca fundament al moralei: „Acționează în așa fel, încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală”.
Gândirea politică kantiană este dezvoltată și în lucrările „Conflictul dintre facultăți”, „Elementele metafizice ale justiției”, „Principii metafizice ale teoriei dreptului”, în care politica trebuie „să încline spre morală”. Însă convingerea politică a filosofului este că morala și politica trebuie să coreleze, să se afle într- o legătură strânsă.
În general, gânditorul german era preocupat de problemele politice din perspectiva iluminismului european. Lui îi aparține întâietatea în fundamentarea sistemică a liberalismului, considerând că ideologia liberală este unica platformă (politică) dreaptă de organizare a societății. Reflectând pozițiile ideologice și politice ale noii clase burgheze germane, Kant considera că individul este, în esență, o ființă capabilă de a fi „stăpân pe sine însuși” și de aceea nu are nevoie de vreo tutelă din afară. Personalității umane, scria el, îi este imanent atributul libertății, adică darul de a-și determina modul de comportament în societate, demonstrând astfel existența posibilă a unei reale armonii între individ și societate. Fiind adeptul transformărilor în societate, el optează pentru reforme, pentru o cale pașnică și, deci, pentru o soluție fără revolte sociale.
Un loc aparte în teoria politică kantiană problematica statului ocupă un rol major, fiind vorba despre geneza statului (el apare în rezultatul înțelegerii dintre oameni, numită de Kant „tratat primar”), despre scopul lui (apărarea și dezvoltarea drepturilor inalienabile ale cetățenilor), despre constituirea „societății civile de drept” (care este cea mai măreață sarcină a neamului omenesc), despre formele optime posibile de organizare a statului (sistemul republican, spune gânditorul, este cel mai legitim, iar în temeiul principiului separării puterilor monarhia, ca formă de guvernare, este compatibilă cu republica).