Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) este unul din succesorii lui Kant. In operele Bazele doctrinei științei (apărută în prima versiune în 1794); Sistemul moralității (1798), Destinația omului (1800) a avansat ideea posibilității dispariției statului dizolvat în societate ca urmare a generalizării, la nivelul tuturor segmentelor de opinie, a normelor morale promovate de cultură și civilizație specifice păturilor sociale superioare. In Critica oricărei revelații se arată că moralitatea, ce domină din adâncul ființei sale întreaga personalitate spirituală, constituie o trăsătură a reformatorului moral, iar lucrarea Cuvântări către națiunea germană a avut un rol deosebit de mobilizator în redeșteptarea sentimentului național al tuturor germanilor.
Fichte pornește de la gândirea lui Kant, din care își însușește, în primul rând, acel principiu criticist, conform căruia libertatea constituie principiul absolut. Privită în ansamblul ei, concepția filosofico-politică a lui Fichte apare ca o încercare de fundamentare și demonstrare în manieră științifică a ideii de libertate pe care, desigur, i-a inspirat-o Marea Revoluție Franceză. Dar realizarea libertății ca scop al mișcării istorice a omenirii, reclama după autorul „doctrinei științei” mijloace cu totul diferite, chiar opuse celor puse în joc de Iluminism. Aceștia se angajaseră într-o acțiune de emancipare a omenirii, care urmează să fie condusă către limanul fericit al libertății, printr-o nouă formulă de organizare socială a vieții, ca urmare a difuzării filosofiei la nivelul tuturor straturilor sociale. Fichte abandonează această procedare, oarecum populară, a Iluminismului, punând la contribuție spre înfăptuirea idealului libertății mijloacele mai elevate ale unei științe filosofice abstracte, făcută din concepte cu totul altele decât ale simțului comun, care face apel la intuiție ca la un dat excepțional.
Între idealul de libertate al lui Fichte și cel dezordonat și anarhic al mișcării „Sturm un Drang” (Furtună și Avânt) se deschide o prăpastie de netrecut. Fichte visează o libertate în sens mai mult vag romantic, care se produce și se reproduce pe sine prin sine. Libertatea, depășindu-și permanent propriile sale creații care ar putea s-o limiteze, constituie principala forță a progresului, respingând totuși ideea de activitate arbitrară, irațională în esența sa. Libertatea lui Fichte se definește ca fidelitate față de rațiune și ordinea sa. Ea este perseverare a rațiunii în ea însăși, dar și o educație cu o largă deschidere socială, căci libertatea personală nu se poate obține decât în cadrul colectivității, care se asociază pe indivizi. Atomismul social al Iluminismului este străin gândirii lui Fichte, atrasă mai degrabă de exigență romantică a totalității.
După Fichte, libertatea nu se poate obține în mod individual, izolat; ea poate fi asigurată doar omenirii ca totalitate, fiind rezultatul efortului ei comun. Întrebarea gânditorului german este următoarea: dacă lucrurile alcătuiesc o lume separată, independentă, supusă legilor rigide ale determinismului, cum poate fi această lume cadrul exterior în care se realizează libertatea umană, cum poate să devină conținutul acestei lumi material al acțiunii omenești libere. Domeniul realității, în care este valabil principiul cauzalității, nu poate constitui locul de manifestare al libertății. Dacă libertatea este absolutul, așa cum credea Kant, atunci adevărata realitate nu e ceea ce este, ci ceea ce trebuie sa fie.
Libertatea însăși constituie, după Fichte, o realitate ideală. Ea nu este o realitate în sensul de ceva împlinit, ci ceva care se împlinește, o activitate care permanent se face, ce tinde permanent să se realizeze pe ea însăși. Tocmai pe acest motiv, libertatea nici nu poate fi ceva de natură materială, ci numai de natură spirituală. Această activitate se produce numai pe ea însăși. Își scoate creațiile din ea însăși, căci în afara sa nu mai există nicio altă realitate.
Scopul acțiunii este întotdeauna un lucru ideal, o necesitate care încă nu există, dar vrea sa fie. Aceasta pentru că lumea lucrurilor reglată de legile determinismului să devină penetrabilă în fața acțiunii omenești libere, trebuie să apară drept un produs al conștiinței omenești însăși, o proiecție în afara legilor gândirii omenești. Abia în felul acesta lumea devine transparentă pentru om, care o poate cunoaște și pătrunde până în intimitatea sa. Ambiția filosofica a lui Fichte va fi aceea de a demonstra că lumea lucrurilor nu este decât un produs al conștiinței omului, condiția pe care și-o pune libertatea însăși pentru propriul ei exercițiu și propriul ei progres. Lui Fichte i se pare că astfel legitimează mai convingător decât Kant primatul rațiunii practice asupra rațiunii pure, primat ce oferă garanția libertății morale.
Friedrich Wilhelm Schelling (1775-1854), filosof german, a fost, în prima perioadă a activității sale, unul din reprezentanții de seamă ai idealismului german, dar mai târziu a devenit tot mai influențat de romantism. În primele sale lucrări filosofice întitulate „Asupra posibilității unei reforme a filosofiei în genere” (1794) și „Despre Eu ca principiu al filosofiei” (1795), el dezvoltă în continuare ideile lui Fichte. Schelling încearcă să repună natura în drepturile ei și în opera „Ideal asupra unei filosofii a naturii” (1797).
Schelling încearcă să creeze un sistem filosofic nou al idealismului obiectiv, precum și un curent denumit „filosofie pozitivă'”, adică o filozofie, care prețuind și subliniind și elementele neraționale, emotive, ale existenței, întregește „filosofia negativă”, pur rațională. Prin aceasta, el definește existența omului ca formă de prezență a conștiinței de sine în absolut; esența umană, dimpotrivă, - ca activitate creativă liberă. În fine, pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de „filosofie a identității””, în care Dumnezeu se identifică cu forțele și legile universului. Mai târziu, renuntând la această abordare panteistă (concepție filosofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie, cu forțele și legile universului).
Valoarea morală supremă, în opinia lui Schelling, este libertatea: „Începutul și sfârșitul oricărei filosofii este libertatea”. Ce este Eul pentru fiecare dintre noi? După Schelling, Eul este subiectul tuturor cunoștințelor sale - subiectul psihologic. Eul și non-eul sunt termeni corelativi, adică ei nu pot exista de sine stătător unul față de altul.
O problemă importantă ce l-a preocupat pe filosoful german a fost cea a vocațiilor spirituale ale omului, moravul, spiritul și sufletul. Schelling își pune scopul să creeze o „filosofie populară”, care ar fi accesibilă pentru toți, numită „epocile mondiale”, pe care însă nu a terminat-o. Această filosofie trebuia să vizeze trei epoci - trecutul, prezentul și viitorul.
Schelling a înțeles bine rolul științei în dezvoltarea societății, considerând-o atotputernică. De aici apare și problema libertății omului de știință. Este insuficient ca acesta să dispună de cunoștințe bogate, deoarece ele pot să slujească nu numai binelui, ci și răului. De aceea, după Schelling, știința și omul de știință au nevoie de orientarea morală respectivă. Gânditorul german considera că sistemul său filosofic este atotcuprinzător, dat fiind că în el sunt cuprinse trei elemente - natura, Dumnezeu și omul. În majoritatea concepțiilor filosofice anterioare, natura lipsește. Sub acest aspect, sistemul filosofic a lui Schelling poate fi numit „filosofia naturii”.
Schelling admitea posibilitatea că în caz de război e posibilă stabilirea unei păci veșnice între state prin intermediul unui tratat de pace. In acest sens, el face o încercare de a-și expune principiile generale, reieșind nu din procesul de dezvoltare a noțiunilor, ci din studierea realității propriu-zise. Spre exemplu, pentru Schelling ideea de unitate (europeană) se exprimă prin reconcilierea totală a popoarelor europene („este obiectivul esențial”), prin cooperarea liberă între stat și Biserică, baza unității durabile a continentului în fata pericolelor care îl amenință „dinspre Răsărit”.
La fel, el condamna, deopotrivă, tendința Bisericii de a adopta forme de organizare caracteristice statului, ca și tirania statală dornică de a impune uniformizarea spirituală. Considera că adevărata unitate (a popoarelor) e posibilă doar prin religie, menirea statelor fiind să protejeze principiile religioase care permit uniunea popoarelor pe temeiul comunității convingerilor spirituale. Schelling propune instituirea unei federații europene, a unei curți de justiție internaționale, care să asigure supunerea statelor membre unor legi comune și durabilitatea constituțiilor politice garantate reciproc.