1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Benjamin Constant (1767-1830) a fost un gânditor, scriitor și om politic francez (de origine elvețiană), unul dintre primii gânditori politici care s-a autodenumit liberal. În 1815, în timpul celor 100 de zile, se raliază lui Napoleon, care îl numește membru în Consiliul de Stat și este însărcinat să redacteze Actul adițional care face din Franța de până la căderea lui Napoleon un stat cu o formă de guvernământ reprezentativ de tip liberal. În timpul celor 100 de zile redactează lucrarea Principii de politică aplicabile tuturor guvernărilor reprezentative.

Opera sa e vastă și tratează toate temele majore ale filosofiei politice liberale: egalitatea formală, libertatea, opoziția comerț - război, guvernarea reprezentativă, neutralitatea puterii, separația stat - societate, supremația ideilor ș.a. Cea mai concisă formulare a crezului său politic și filosofic este dată în prefața pentru Amestecuri de literatură și politică, apărută în 1829: „Am apărat 40 de ani același principiu: libertate în toate - în religie, în filosofie, în literatură, în industrie, în politică; și prin libertate înțeleg triumful individualității, atât asupra autorității care ar vrea să guverneze despotic, cât și asupra maselor care reclamă dreptul de a aservi minoritatea majorității”.

Cele mai importante lucrări ale lui Benjamin Constant sunt: Despre forța guvernului actual al Franței și despre necesitatea de a i se alătura, o replică la Reflecțiile lui Edmund Burke apărută în 1796; Despre spiritul de cucerire și de uzurpare, un pamflet antinapoleonian publicat în 1814 și urmat în același an de Reflecții asupra Constituțiilor, distribuția puterilor și garanțiilor într-o monarhie constituțională; Colecție completă de lucrări publicate asupra guvernului reprezentativ și constituția actuală, formând un fel de curs de politică constituțională, apărută în 1818; Amestecuri de literatură și politică, apărută în 1829; Memorii asupra celor 100 de zile, publicată în 1822; Despre libertatea anticilor și modernilor, cel mai cunoscut text al său, inițial fiind un discurs rostit la Ateneul Regal în 1819; în sfârșit, o monumentală lucrare în 5 volume consacrată religiei, ultimele două apărând abia în 1831.

Anticii, scria Benjamin Constant, urmăreau o împărțire a puterii sociale între toți cetățenii. Asta numeau ei libertate. Modernii urmăresc securitatea posesiunilor private, numind libertate garanțiile acordate prin intermediul unor instituții, acestor posesiuni private. Pe de altă parte, la popoarele antice era caracteristică libertatea politică (dreptul cetățeanului de a participa la realizarea puterii de stat - la rezolvarea problemelor războiului și ale păcii), în timp ce la popoarele civilizate moderne a apărut libertatea civilă în locul cele politice epuizate, dispărute, care prezintă un anumit grad de independență față de stat, iar individul a căpătat un șir de drepturi calitative noi. Dacă în societățile antice individul era independent în viața publică și sclav în viața privată, apoi în societățile civilizate, contemporane, libertatea are o semnificație mai restrânsă, mai îngrădită. De aceea astăzi se cere afirmarea unei libertăți mai depline, a unei libertăți civile, cetățenești, asigurată de către stat.

Spre deosebire de Ch. Montesquieu, Constant propune divizarea puterilor în stat în cinci și nu în trei: regală, executivă, reprezentativă sau a palatelor părilor, opiniei publice sau a palatei inferioare și judecătorească. Totodată, el se pronunță pentru lărgirea drepturilor autoconducerii locale, evidențiind astfel și puterea municipală care trebuie să fie independentă de celelalte cinci puteri ale statului.

Alexis de Tocqueville (1805-1859) a fost un gânditor politic, istoric și scriitor francez. În lucrările sale „Despre democrația în America” (1835-1840, în 2 volume), „Despre sistemul penitenciar în Statele Unite și despre aplicarea sa” și în „Vechiul regim și revoluția” pune problema centrală privind compatibilitatea dintre nobilime și democrație, evoluția umanității spre era democrației. Problema este cea

a cauzelor egalității și a consecințelor ei asupra civilizației. Paradoxal, dar autorul nu consideră statul american un exemplu pentru țările europene, ci le oferă doar material de gândire despre acest posibil viitor al lor, pentru a extrage maximum de avantaje și minimum de inconveniente ale acestui nou sistem de guvernare, precum este democrația. Astfel, el este considerat unul dintre filosofii politici care au prevăzut cu o uimitoare luciditate evoluția societății democratice moderne.

El este convins că în perspectivă sunt posibile două tipuri de guvernare - democratică și absolută, unde guvernarea democratică înlocuiește gradual aristocrația, iar progresul pe calea democrației înseamnă și o evoluție spre realizarea egalității între oameni. Pentru gânditor democrația în context politic constituie un sistem reprezentativ, iar în plan social - o societate în care egalitatea este acceptată ca prima valoare socială.

Nucleul democrației, după Tocqueville, este principiul egalității cu ale sale particularități de bază (caracter universal, îndelungat, mica dependență de voința cetățenilor etc.). El pune soarta libertății individuale în dependență de perspectivele dezvoltării democrației și egalității, făcând, totodată, deosebire între noțiunile de libertate și egalitate, fiindcă atitudinea oamenilor față de ele este diferită (oamenii întotdeauna, reieșind din interesele lor, dau prioritate egalității și nu libertății). Ca atare, libertatea și, în special, libertatea politică se deosebește în mod radical de egalitate, deoarece existența omului în condiții de libertate cere de la el multe eforturi. Gânditorul este convins că democrația contemporană este posibilă numai în unitatea strânsă dintre egalitate și libertate. Fiind și un sociolog comparatist, care, studiind diferite societăți, încearcă să găsească generalul, specificul și particularul, astfel încât el apare ca un futurolog (viitorolog), prezicând mai multe evenimente și procese ce urmau să aibă loc în Europa și în America de Nord.

Tocqueville arată că America nu constituie pentru Europa un model demn de urmat (democrația americană generează individualism și egoism, o slabă preocupare pentru problemele publice, o luptă sălbatică pentru accederea la putere, iar caracterul egoist al societății, apatia față de responsabilitățile publice, atomizarea societății etc. sunt datorate individualismului excesiv). El explică faptul că populația respinge o nouă formă de guvernare prin trecutul continentului european. În Europa statele au fost întotdeauna centralizate, această guvernare pe baza monarhiilor fiind menținută din generație în generație. Spre deosebire de Europa, America nu a avut un trecut în care monarhii erau singurii conducători: ei făceau legea, valabilă desigur, numai pentru supușii lor.

Analizând evoluția Europei, dând ca exemplu Franța, Alexis de Tocqueville ajunge la concluzia că pericolul cel mai mare îl constituie reinstaurarea unei puteri centrale, cu adevărat absolute. Autorul consideră că acesta este pericolul, care trebuie cunoscut pentru a fi evitat. Pe această linie, Tocqueville ajunge din nou la întrebarea daca egalitatea e compatibilă cu celălalt principiu fundamental al democrației - libertatea - și răspunsul e negativ: sporirea egalității se face întotdeauna în detrimentul cuiva. O soluție posibilă, la paradox, sugerată de Tocqueville, constă în restaurarea corpurilor intermediare existente înainte de Revoluție (parlamente locale, asociații civice și politice etc.). Acestea ar permite individului izolat să reziste autorității centrale și „imperiului moral al majorității”. Numai un atare aranjament instituțional ar putea atenua tendința irezistibilă către un nou despotism, a cărui trăsătură definitorie e „blândețea”, a cărui imagine este schițată profetic de Tocqueville, fiind o sinteză între conformismul opiniei publice și centralismul birocratic, adică între ceea ce gânditorul francez identifică ca fiind, în epocă, specificul democrației americane și a celei franceze.

Istoria politică modernă este înțeleasă de Tocqueville ca o tendință generală, continuă și inevitabilă spre egalitatea condițiilor sau democratizare. Egalitatea condițiilor înseamnă, în primul rând, instaurarea unei egalități de drept între indivizi în locul unei jurisprudențe distincte pentru fiecare stare sau ordin, cum se întâmpla în Vechiul Regim. În al doilea rând, egalitatea condițiilor înseamnă mobilitate socială potențială ca urmare a abandonării principiului eredității. In sfârșit, egalitatea condițiilor înseamnă o puternică și continuă aspirație spre egalitate ce ia locul viziunii ierarhice tradiționale asupra societății. Însă egalitatea condițiilor nu semnifică și dispariția diferențelor și inegalităților economice și sociale dintre indivizi. De fapt, spune Tocqueville, principiul democratic impune o egalitate imaginară în ciuda inegalității reale dintre aceștia. Or, acest refuz al inegalității în societățile moderne prezintă un pericol: cu cât se cred și se doresc mai egali, cu atât indivizii din societatea democratică sunt, în mod paradoxal, mai slabi, mai izolați, mai dependenți, căci dacă fiecare este la fel de bun ca oricare altul, singurul arbitru și criteriu al adevărului acceptabil tuturor trebuie găsit în exteriorul fiecăruia, și anume, în judecata opiniei publice sau în judecata celor mai mulți (cazul democrației americane) ori în delegarea unor puteri asfixiante administrației publice centrale (cazul Franței).

Loading...