Comunismul revoluționar-utopic, ca orientare a gândirii politice, se deosebește de alte orientări utopice ale gândirii politice analizate mai sus, fiindcă socialiștii utopiști în proiectele lor de trecere la altă societate aveau o atitudine negativă față de lupta de clasă și lupta politică, în timp ce reprezentanții comunismului revoluționar-utopic recunoșteau necesitatea utilizării violenței, luptei de clasă și politice. Folosind unele idei ale predecesorilor săi contemporani (Saint-Simon, Fourier și Owen), teoreticienii comunismului utopic din a. ’30-’50 ai sec. XIX au făcut unele propuneri mai radicale asupra construcției viitoare societăți comuniste. Purtând în aceste construcții teoretice (ideatice) elemente de egalitarism, comuniștii revoluționari-utopiști au utilizat lozinca comunistă „De la fiecare după capacități, fiecăruia după necesități” (preluată ulterior de teoria și practica marxist-leninistă), respingeau din strat compromisul dintre muncitori și burghezie, salariat - năimit, muncă - capital, pledau pentru necesitatea reorganizării depline a societății pe baza proprietății comune (obștești). Cu alte cuvinte, teoreticienii comunismului utopic (revoluționar, politic, proletar, complotist) se îndreptau în raționamentele lor de la predecesorii săi (socialiști utopiști), de la socialismul nepolitic și se apropiau de gândirea politică revoluționară, deoarece în operele lor ei pledau pentru renașterea planurilor globale de schimbare a societății prin transformări revoluționare și dictatură revoluționară, fiind astfel un fel de marxism prematur, neargumentat, „neștiințific”.
Étienne Cabet (1788-1856), cunoscut filosof și socialist francez, conducătorul unei școli comuniste. Sub influența „Utopiei” lui Th. Morus devine un comunist convins și în 1840 editează romanul utopic „O călătorie în Icarie” în care susține o formă de comunism riguros organizat, mai apoi - „Credo communiste” (1841), „Realisation de la communauté d’Icarie” (1847-1850) ș.a., editând și revista „Populaire” de orientare deschisă comunistă. În 1847, în vederea punerii în aplicare a ideilor sale, el a cumpărat pământ în Illinois și organizează reinstalarea acolo a câteva sute de muncitori francezi pentru organizarea unei colonii icariene (cu succes limitat).
Dând tribut ideilor iluminiștilor francezi că natura este infinit rațională și dreaptă, Cabet arată că greșelile comise de oameni (ce rezultat al inculturii) au adus la instaurarea spiritului luptei, inegalității și concurenței. El contrapune acestei societăți concurențiale un nou sistem social instaurat într-o țară utopică numită „Icaria”. În ea este prezentă egalitatea generală și proprietatea comună, cetățenii formează o asociație (familie) comună, iar munca este obligatorie pentru fiecare cetățean al societății.
El este primul autor care argumentează necesitatea gospodăriilor planificate, unde lucrul greu îl îndeplinesc mașinile, durata zilei de muncă este de 6-7 ore. Aici, în Icaria, sunt recunoscuți fermierii individuali, însă rezultatele muncii (cu excepția necesarului) sunt predate în depozitele publice ale statului.
Sistemul de stat al societății ideale nu pretinde la teritorii străine, colaborând chiar cu alte popoare și proclamând principiul frăției între popoare. Suveranitatea poporului este principiul statului ideal, fiind astfel recunoscută puterea legislativă directă a poporului. După Cabet, educației îi revine un rol deosebit ca baza noului sistem social-politic, iar scopul educației este de a-l face pe om sănătos, profesionist, dezvoltat „multilateral”, cunoscător al constituției țării, legilor statului.
Theodor Dezamy (1803-1850), reprezentant al așa-zisului „comunism popular” al a. ’40 ai sec. XIX. În a. ’30 a aderat la societatea clandestină „Anotimpurile anului”, fondează revista „L’égalitaire, journal de l’organisation sociale”, iar în 1848 editează gazeta „Les droits de l’homme. Tribune des prolétaires”.
În lucrarea „Codul comunității” din 1842 (alte lucrări: „Discours sur l’égalité”, 1840; „Toute la vérité au peuple”, 1842; „Le jésuitisme vaincu et anéanti par le socialisme”, 1845; „Organisation de la liberté et du bien-être universel”, 1846 ș.a.) arată că noua societate trebuie construită pe baze științifice, cel mai principal fiind principiul comunității (al fericirii, egalității, frăției, unității), având în vedere unitatea educației, limbii, muncii, averii, locuinței, modului de viață, legislației, activității politice etc. Trecerea la o astfel de societate trebuie realizată în baza „dictaturii principilor” și nu a „dictaturii persoanelor”, a exproprierii forțate a proprietății private.
Dezamy considera că baza noii societăți constituie munca fiecăruia, iar toate roadele muncii și bunurile statului se află în folosință comună, publică. În gospodăria sătească vor fi folosite nu numai animale domestice, dar și mașinile. Totodată, se va schimba și modul de viață al membrilor societății utopice: toți vor locui într-un palat mare cu apartamente, vor fi școli, magazine, iar cu știința și arta vor fi antrenați toți membrii societății. El prezicea că unele profesii vor dispărea cu timpul (de preot, de polițist, de avocat, de legislator, de medic curativ); la fel, va dispărea și armata.
În ceea ce privește sistemul politic, Dezamy arată că este necesar a instaura o democrație „pură” (o orânduire de stat în care legea va corespunde intereselor membrilor societății), fiindcă societatea contemporană lui (cuprinsă de bogăție și sărăcie, belșug și foamete) și moravurile ei nu sunt perfecte (chiar și comerțul este amoral). De aceea este necesar de refăcut societatea în mod radical. În fine, el spera că societatea viitorului va deveni o societate a frumosului, a armoniei, iar omenirea se va transforma într-o familie unică mare.
Louis Auguste Blanqui (1805-1881), activist politic, revoluționar de acțiune și comunist utopist francez. El a înființat organizația republicană „Prietenii poporului” și alte organizații secrete după revoluția din 1848, devenind ulterior și comunard (adept al Comunei din Paris din 1871). Este cel care datorită nereușitelor de tip fourierist (a fost discipolul lui Charles Fourier), și-a denumit noua ordine socială „comunism”, ordine în care masele sunt conduse de un partid unic, un rol fundamental în transformarea societății avându-l educația. Ideile sale se regăsesc în organizarea atelierelor naționale în Franța în timpul revoluției din 1848. După retragerea subvențiilor primite din partea statului, atelierele naționale nu au putut rezista în lupta de concurență, încetându-și activitatea.
În condițiile societății contemporane lui, Blanqui considera că greva este un mijloc important de luptă al muncitorilor împotriva exploatării (oprimării), unde acest mijloc este socotit unica armă populară de luptă cu capitalul. În lucrarea „Texte alese” (editată la Paris, 1955) este descrisă teoria preluării puterii pe cale revoluționară, teorie care pune accentul pe necesitatea unei lovituri de stat exercitate rapid de o avangardă de conspiratori, ce își consolidează puterea prin metode dictatoriale, rezervând acestei elite un rol important agitatorilor individuali chiar și din rândul burgheziei. Însă poporul rămâne a fi forța motrică a progresului istoric și doar revoluția socială poate lichida exploatarea de clasă, iar dictatura revoluționară în perioada de tranziție de la capitalism la comunism trebuie să îndeplinească funcțiile sale aparte (dezarmarea claselor contrarevoluționare, înarmarea proletariatului, paza noii orânduiri de atacurile dușmanilor săi etc.).
În societatea postrevoluționară el pune accent pe importanța credințelor și a ideilor revoluționare în modelarea organizării sociale, iar educația este principalul agent al prefacerilor sociale. În condițiile comunismului, scrie Blanqui, puterea de stat va fi folosită pentru crearea unei societăți a muncitorilor care să trăiască în condiții de egalitate și care creează cooperative muncitorești (un gen de „sovhozuri”).
Aparținând unei generații mai tinere de socialiști asociaționiști, Blanqui a desprins unele învățăminte din eșecurile înregistrate pe termen lung de asociațiile muncitorești. Ca soluție de rezolvare durabilă a ocupării forței de muncă și de ameliorare a situației materiale a muncitorilor, el preconiza constituirea unor asociații sau cooperative de producție cu sprijinul financiar și sub controlul statului. Beneficiile obținute de asociațiile de producție urmau să fie repartizate atât muncitorilor (direct, sub formă de prime și indirect, sub formă de contribuții la fondul de asigurare pentru boală, invaliditate sau șomaj), cât și pentru noi investiții.
Wilhelm Weitling (1808-1871) este considerat primul teoretician german al comunismului utopic, agitator, propagandist și organizator al mișcării muncitorești germane. Fiind unul dintre teoreticienii așa- numitului comunismul egalitar, el demonstrează că egalitatea deplină (economică și socială) se efectuează prin nivelarea nevoilor individuale și reglementarea strictă a vieții. În acest context, el a meditat asupra problemei echității și semnificației ei pentru muncitori. Aceasta pentru că a aderat la asociația cercurilor muncitorești „Uniunea dreptății”, scriind și lucrarea de program „Ce este omenirea și cum ea trebuie să fie” (1838). Ulterior, a elaborat lucrarea „Garanțiile armoniei și libertății” care este prima operă de mare calibru în literatura socialistă germană a epocii.
Criticând societatea contemporană lui, analizează starea deplorabilă a muncitorilor și proiectează în acest fel o societate comunistă care ar asigura armonie între vocația și pasiunile fiecărui individ în parte și a întregii societăți. Organizarea unei conduceri drepte în societate ar îndrepta pasiunile oamenilor într-o direcție cuvenită. Pentru opiniile sale sunt caracteristice recunoașterea necesității căii revoluționare pentru stabilirea societății comuniste. Însă revoluția comunistă era analizată de el ca un proces spontan, în care rolul principal îi aparține elementelor declasate ale societății.
Conducerea în viitoarea societate comunistă, după Weitling, are o structură complexă, în fruntea ei s-ar afla Colegiul Central al Maeștrilor care alege un trio, iar pe treapta următoare s-ar afla Colegiul Maeștrilor care gestionează cu regiunile și raioanele societății. Cei de la guvernare nu se bucură de anumite privilegii, fiind remunerați, ca și funcționarul inferior, de guvernarea centrală a statului. În fine, repartiția bunurilor are loc în baza respectării stricte a principiului egalității.