Contradicțiile învățăturii marxiste sunt de așa natură, încât criticile aduse concepției elaborate de K. Marx și Fr. Engels pot fi privite sub multiple unghiuri și de pe diferite poziții. Aceste critici reies, desigur, din însăși doctrina marxistă și din practica construcției socialiste în unele țări în perioada sec. XX.
Crizele marxismului, spre exemplu, sunt una din direcțiile criticii doctrinei marxiste, criză începută îndată după perioada activității lui K. Marx și Fr. Engels. Această critică a fost începută de reprezentanții social-democrației germane în primii ani ai sex. XX prin protagoniștii ei - Karl Kautsky (1854-1938; lider al social-democrației germane) și EduardBerstein (1850-1932; promotorul de frunte al revizionismului).
A doua criză a gândirii marxiste a fost criza bolșevismului în cadrul Partidului Comunist condus de V.I. Lenin. Această criză a fost declanșată de L.D. Troțkii (Berstein; 1879-1940 ) și N.I. Buharin (18881838) în a. ’20-’30 ai sec. XX, nemaivorbind de Gh.V. Plehanov (1856-1918) sau de menșevici, aceștia fiind distruși îndată după revoluția bolșevică din 1917.
Tot în acești ani are loc o revizuire a ideologiei marxiste (a unor teze privind statul, locul și rolul intelectualității), începutul fiind pus de comunistul italian Antonio Gramsci (1891-1937; considerat teoreticianul „căii italiene” spre socialism), urmat și de alți critici ca L. Althusser (1918-1990; filosof francez), N. Poulantzas (1936-1979; sociolog grec), L. Kolakowski (1927-2009; filosof polonez),M. Djilas (1911-1995; politician și politolog iugoslav), M. Voslenski (1920-1997; istoric și sociolog rus), R. Bahro (1935-1997, filosof și socio-ecologist german), S. Brucan (1916-2006, politolog și diplomat român) și mulți alți adepți. Probabil, nu este întâmplător faptul că de la meditațiile asupra concepției marxiste în unele țări est-europene se trece direct la practica „revoluționară”, avându-se în vedere revoltele antitotalitare în Ungaria (1956), în Cehoslovacia (1968), în Polonia (1970 și 1980), înăbușite direct sau indirect la comanda PCUS și de forțele sale armate.
A treia criză a marxismului s-a observat în a. ’60-’70 ai sec. XX, când în cadrul mișcării comuniste, ce se baza pe ideologia marxist-leninistă, au apărut mai mulți conducători și activiști de partid, politologi și filosofi cunoscuți, încercând să pună la îndoială doctrina (dogmatică) marxistă (R. Garaudy, E. Fischer etc.). La fel, sunt cunoscuți filosofii și politologii iugoslavi grupați în jurul revistei „Praxis” care au încercat să interpreteze unele teze de principii marxiste, elaborând concepții socialiste de alternativă socialismului totalitar și dogmatic de tip sovietic. În acest context, putem vorbi de socialismul chinez (a lui Mao Zedong, 1893-1976), precum și de eurocomunism. Acest termen este folosit pentru descrierea procesului de evoluție a partidelor comuniste contemporane, avându-se în vedere căutarea de către aceste partide (din Italia, Franța, Spania ș.a.) a căilor naționale de trecere spre socialism.
În urma procesului de dezintegrare a regimurilor comuniste din Europa, doctrina politică marxist - leninistă de organizare și conducere a societății este tot mai mult eliminată din gândirea politica contemporană, datorită caracterului ei nociv care a împins-o la faliment. Este de menționat, totodată, și faptul că în societatea deschisă (termen introdus în circuitul științific de către sociologul și filosoful austruo- britanic K. Popper, 1902-1994) circulă liber cunoștințele și ideile noi, valorile și doctrinele de diversă coloratură, oamenii și capitalul, mărfurile și organizațiile, convingerile religioase și politice, circulație care are loc în cadrul legislației unei sau altei țări. Cu alte cuvinte, doctrina și ideologia socialistă/comunistă este încă destul de răspândită în lume și deci are dreptul la viață ca și alte doctrine și ideologii, acestea fiind împărtășite de unii adepți și grupuri sociale.