Tipărire
Categorie: Istorie
Accesări: 50
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Herbert Spencer (1820-1903), sociolog englez, în lucrările Primele principii, Principii de biologie, Principii de psihologie, Principii de sociologie, Principii de etică, Statistica socială, Individul contra statului, Despre educație ș.a. apreciază fenomenele studiate prin prisma timpului și evoluției. El este considerat al doilea fondator principal al sociologiei (primul este considerat Auguste Comte), propunând prin teoria organicismului asupra societății o abordare evoluționistă, definită din această cauză și prin sintagma darwinismului social.

Organicismul evoluționist al lui H. Spencer este fundamentat pe teoria evoluției biologice/organice elaborată de celebrul naturalist, geolog și biolog britanic Charles Darwin (1809-1882). Doctrina lui utilizează legitățile dezvoltării lumii organice: integrarea (evoluția de la simplu la complex) și diferențierea (de la unitar la diferențiat) în explicarea etapelor de dezvoltare și funcțiilor societății și statului, fiind astfel adeptul curentului filosofic evoluționist.

Dezvoltarea organismului social este similară dezvoltării organismelor biologice. Sensul general al evoluției umane este transformarea de la o „stare de omogenitate relativ nedefinită și incoerentă la o stare de eterogenitate relativ definită și coerentă”. Spencer încearcă a contura o doctrină care ar explica transformarea progresivă a societăților și a prognoza viitorul acestora. Societatea nu este un produs artificial, dar un rezultat al evoluției continue a instituțiilor sociale. Astfel, dezvoltarea societății a început cu tribul, uniunea de triburi, orașele-state, imperiile, pentru a ajunge la forma societății civilizate, industriale de astăzi. Sub alt aspect, în cadrul acestor comunități, sub influența unui cumul de factori are loc un proces de diferențiere: formarea organelor de conducere, specializarea și diviziunea muncii (agricultura, meșteșugăritul, comerțul), dezvoltarea fiind cauzată de către libertatea de acțiune a indivizilor.

Pe parcursul evoluției pot fi distinse următoarele două tipuri de societăți: militare (bazate pe autoritate) și industriale (bazate pe interdependența funcțiilor economice). În societățile industriale, elementele structurale sunt din ce în ce mai organizate, mai coerente, mai puternice. Spencer prezintă structura și funcțiile elementelor de structură ale societății prin analogie cu structura și funcțiile organismului uman. Dacă o anumită parte a acestui organism social nu-și îndeplinește funcțiile, aceasta duce la pieirea întregului organism. El stabilește însă limite de analogie a organismului social cu cel uman. Organismul social nu poate fi comparat cu niciun organism individual de natură vegetală sau animală luat în parte. Deci este doar o analogie a principiilor de organizare.

Realitatea socială este calificată ca organism ce se dezvoltă în funcție de determinările sale interne, aceste determinări interne fiind legate de principiul adaptării. Principiul adaptării spontane presupune ca efect dispariția organelor inutile ale societății și dezvoltarea celor necesare și utile. Această evoluție este subordonată legităților biologice.

Pentru Spencer, societatea este o comunitate de indivizi, al cărei caracter este determinat de natura indivizilor din care se compune. Societatea există pentru binele tuturor indivizilor și nicidecum indivizii pentru binele societății. Deci bunăstarea societății nu poate fi concepută fără a lua în considerare binele elementelor din care se compune. De aici ideea că oricare ar fi eforturile de perfecționare a mecanismului politic, aceste tendințe de perfecționare nu vor aduce succes decât prin perfecționarea indivizilor care compun societatea.

Individul se adaptează la mediul social, în caz contrar este eliminat. Fiecare generație, prin adaptarea la mediul social, obține o anumită experiență, pe care o transmite ereditar următoarei generații. Adaptarea socială este un proces continuu, dar care la o anumită etapă va duce la un echilibru între egoism și altruism. La această fază de limită perfectă de adaptare, „experiențele speciei” reprezintă o etică absolută. Pentru individ, autoritatea semnifică constrângere, dar una necesară, deoarece daca moralitatea publică ar fi desăvârșită nu ar mai fi nevoie de constrângerea autorității. Guvernul este un „rău necesar”. Progresul uman constă în dezvoltarea simțului moral, cea ce presupune de la sine o diminuare a constrângerii statale.

Justiția este morala vieții sociale și are importanță de principiu atât pentru societate, cât și pentru individ. Consfințirea libertății după principiul „Fiecare trebuie să suporte consecințele propriei naturi și ale propriei sale conduite” reprezintă latura pozitivă a justiției. Limitarea libertății individului reprezintă latura negativă a justiției, deși această limitare este condiționată de specificul conviețuirii sociale. Dreptul, susține Spencer, este garantul realizării libertății, deoarece numai dreptul obligă individul să respecte limitările condiționate de spiritul justiției. Deci el definește maxima dreptului într-o manieră asemănătoare celei a lui Kant: „Toți oamenii pot face ceea ce lor le place, cu condiția să nu aducă atingere libertății egale a celorlalți”.

Spencer deduce anumite drepturi naturale ale individului - libertatea cuvântului, dreptul de proprietate, libertatea muncii, libertatea circulației, libertatea conștiinței etc., deși consideră că individul are numai acele drepturi pe care i le conferă statul prin lege. Oricare drept trebuie să fie temperat, iar libertatea trebuie să fie însoțită de principiul responsabilității.

Adept al neintervenționismului, Spencer consideră inacceptabilă tendința crescândă a guvernului de a reglementa excesiv și necesar relațiile sociale. Guvernul, în fond, are doar funcții administrative, susține autorul. Intervenționismul excesiv poate cauza daune considerabile societății.

O variantă a organicismului evoluționist, a filosofiei organice o constituie darwinismul social care a mers mai departe cu analogia societate - organism biologic, introducând în explicarea vieții sociale legi proprii biologiei. Astfel, „lupta pentru existență” de exemplu, sau „lupta interspecifică” și „intraspecifică” aplicate la spațiul social au condus la depășirea orizontului de legitimitate epistemică a sociologiei. Cei mai importanți reprezentanți ai săi sunt: E. A. Lange, O. Ammon, L. Woltman (Germania), L. Gumplovicz, G. Ratzenhofer (Austria), G. Vacher de Lapioge (Franța), W. G. Summer (SUA), M. Vaccaro (Italia) ș.a.