1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Afirmarea și dezvoltarea teoriei elitei cuprinde ultimii o sută de ani. Fondatorii recunoscuți ai elitologiei, patriarhii ei, sunt doi sociologi italieni, Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca, precum și germanul Robert Michels (1876-1936, devenit Roberto Michels, după ce și-a luat în 1913 cetățenia italiană).

Vilfredo Pareto (1848-1923), sociolog politic și economist italian, a propus o teoretizare specific sociologică elitismului, fiind primul teoretician care a conferit conceptului de elită un sens precis și un conținut bine determinat. Concepția lui elitistă este expusă în lucrările Ascensiunea și decăderea elitelor (1899); O aplicare a teoriilor sociologice (1901); Tratat de sociologie generală (1916) etc.

În viziunea lui V. Pareto, societatea este divizată în două pături: pătura superioară (clasa guvernantă, elita) și pătura inferioară (masele). Ansamblul indivizilor, a cărora activitate într-o sferă sau alta de activitate se deosebește printr-o eficiență sporită, constituie ca atare elita. Utilizând abordarea socio-psihologică în analiza societății și a politicii, sociologul italian a elaborat criteriile apartenenței persoanei la elită, bazate pe un sistem de indici (capacități, avere, autoritate, iscusință, studii etc.) care caracterizează virtuțile unui individ. Necesitatea divizării societății în elită și masă el o deducea din superioritatea naturală psihologică, din diferența de temperament între cei slabi și cei tari, din inegalitatea capacităților individuale ale oamenilor.

De fapt, elita, conform concepției paretiene, se împarte în două părți: elita guvernantă și elita neguvernantă (contraelita). Elita guvernantă (elita în sensul îngust al cuvântului) desemnează persoanele care participă nemijlocit la conducere, este puțin numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o combinație între coercițiune și consimțământ. Guvernarea presupune flexibilitate, dar și capacitate de a folosi violența pentru a suprima opoziția. Deci nu toți membrii elitei formează elita guvernantă (propriu -zisă, în sensul îngust al cuvântului), fiindcă o parte din ei constituie elita neguvernantă (contraelita).

Din punctul său de vedere, evoluția societală are loc prin combinarea a trei cicluri (politic, economic și ideologic), fiecare fiind terenul confruntărilor a două tipuri psihologice opuse (elite „lei” și elite „vulpi”), urmând astfel exemplul lui N. Machiavelli. Dacă în plan politic întâlnim „leii” și „vulpile”, în plan economic - „rentierii” și „speculanții”, în timp ce în plan ideologic se depistează „optimiștii” și „scepticii”. În politică „leii” sunt conservatori, împărtășesc o credință absolută pentru idealurile lor și utilizează metode autoritare de conducere. În schimb, „vulpile” nu cred în țeluri absolute și sunt flexibile, recurgând la speculații politice, intrigi, viclenie, înșelăciune etc. Fiecărei elite îi este specifică, în mod natural, una dintre cele două metode de conducere: pentru elite „lei” - metoda de reprimare grosolană, iar pentru elite „vulpi” - metoda de manipulare. Dacă „leii”, fiind conservatori, sunt buni în situațiile stabile ale societății, „vulpile” predomină în condițiile instabile, în perioadele de tranziție ale dezvoltării societății când se cer conducători pragmatici, energici, capabili de mari transformări. Societatea în care domină elite „lei” este condamnată la stagnare, iar societatea în care domină elite „vulpi” se deosebește printr-o dezvoltare dinamică.

După V. Pareto, schimbările sociale, inclusiv cele politice, sunt o consecință a luptei și „circulației” elitelor. Mecanismul echilibrului social funcționează normal când are loc afluxul proporțional în elită al liderilor de prima („lei”) și a doua orientare („vulpi"). Însă suspendarea circulației conduce la degradarea elitei dominante și deci la evidențierea noii elite unde predomină „vulpile”, care cu timpul degenerează în „lei” și astfel ciclul social corespunzător se repetă din nou. În același timp, procesul istoric este o circulație continuă a tipurilor de elită, o succesiune permanentă a minorității guvernante care se formează, luptă pentru putere, exercită puterea, degenerează și este schimbată de altă minoritate privilegiată.

Gaetano Mosca (1858-1941), sociolog politic, istoric și jurist italian preocupat de teoria politică, care, alături de V. Pareto, este considerat întemeietorul elitismului prin lucrările Clasa conducătoare (1896), Bazele științei politice (1896), Istoria doctrinelor politice (1933) ș.a. Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea divizării societății în două grupuri inegale: clasa conducătoare (este puțin numeroasă, monopolizează puterea și se bucură de avantajele acesteia) și clasa condusă (este mai numeroasă, fiind guvernată și controlată de prima clasă). Analiza clasei politice (pentru desemnarea elitei G. Mosca mai folosește și termenii „clasă conducătoare”, „clasă dominantă”, „clasă superioară”) o înfăptuiește în baza abordării organizaționale, numită uneori și abordare de dominație. Puterea minorității dominante asupra majorității este inevitabilă pe motiv că clasa politică este vădit organizată, posedă o superioritate materială, morală și intelectuală, iar această superioritate stă la baza unității de grup și de idei a minorității dominante.

Așadar, clasa conducătoare (politică) se distinge de mase prin organizarea sa și prin posedarea de către indivizi a calităților și capacităților deosebite. După G. Mosca, calitățile ce-i permit individului accesul la elită în decursul istoriei s-au schimbat. Sursele puterii clasei dominante la început erau forța (vitejia) militară, bogăția (prosperitatea) și cunoștințele teologice, de ele fiind legate trei forme ale aristocrației (militară, financiară și bisericească). Treptat însă tot mai mult sporește însemnătatea capacităților intelectuale, a studiilor, a iscusinței de a conduce (guverna).

După G. Mosca, pentru a-și susține supremația, minoritatea dominantă aplică atât metode legale, cât și metode arbitrare. Clasele conducătoare nu guvernează doar prin violență și manipulare, ci și prin ideologie sau „formulă politică” aptă să convingă populația de legitimitatea morală a dominației respectivei elite.

Schimbarea socială și politică este generată de conflictele dintre clasa conducătoare, care urmărește să păstreze puterea, și noile forțe sociale, care se străduiesc să le ia locul. De aceea, pentru a corespunde cerințelor timpului, clasa politică are nevoie de reînnoire. În acest context, G. Mosca numește trei modalități de reînnoire a clasei dominante și anume: moștenirea, alegerea și cooptarea. Această clasă este supusă schimbărilor graduale și în dezvoltarea ei se identifică două tendințe. Dacă tendința aristocratică se manifestă în năzuința clasei politice de a deveni moștenitoare de jure și de facto, tendința liberală sau democratică se exprimă în reînnoirea clasei politice cu cei mai capabili și dinamici reprezentanți ai clasei conduse reînnoite. În ceea ce privește cooptarea (includerea voluntară a noilor membri în clasa dominantă) ca modalitate de renovare a acestei clase, G. Mosca sublinia că este o metodă utilă pentru orice comunitate (societate).

Odată ce conducerea chestiunilor publice se află în mâinile minorităților dominante (a elitelor), cu care conștient sau inconștient se socoate majoritatea condusă (masele), G. Mosca pune la îndoială termenul „democrație”. După sociologul italian, democrația la Aristotel era, de fapt, aristocratică pentru un număr mai mare de membri ai societății. Astăzi însă, consideră el, democrația este un camuflaj al puterii minoritare, al democrației plutocratice. Deci G. Mosca considera democrația drept o utopie, un miraj, în goană după care masele incompetente devin un obiect de manipulare din partea demagogilor și astfel ele (masele) croiesc calea dictaturii în varietățile ei contemporane (socialismul și fascismul).

Puterea minorității dominante, a elitei, asupra majorității conduse, a maselor, este legitimată, adică ea se înfăptuiește cu acordul maselor, deoarece, în caz contrar, majoritatea ar conduce minoritatea. Acest fenomen, după sociologul italian, poate fi explicat din două perspective. În primul rând, minoritatea dominantă este o minoritate organizată în comparație cu masele neorganizate și se sprijină pe o superioritate intelectuală și intelectuală. În al doilea rând, elitele posedă anumite calități care le asigură superioritatea materială, intelectuală și morală, cea mai mare calitate fiind averea: a fi bogat înseamnă a fi puternic; averea creează puterea politică, precum puterea politică creează averea.

Loading...