1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Max Weber (1864-1920), economist, istoric și sociolog politic german, care a încercat să demonstreze că sociologia este știința cunoașterii societății prin interpretarea și înțelegerea semnificațiilor atribuite de „ceilalți” acțiunilor și conduitelor umane, orientate și raportate în acest sens. Sociologia weberiană este numită și „sociologie comprehensivă”, deoarece nu vizează „sensul obiectiv al acțiunii”, ci „sensul gândirii”. Totodată, el a adus o contribuție valoroasă în dezvoltarea metodologiei științelor umaniste și, în special, a științelor politice.

Ceea ce dădea unitate scrierilor lui M. Weber („Cauzele principale ale pieririi civilizației antice”, 1896; „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, 1905; „Cu privire la democrația burgheză în Rusia”), 1906; „Despre unele categorii ale sociologiei înțelepte”, 1913; „Economie și societate”, 1919; „Politica, o vocației și o profesie”, 1919 etc.) era preocuparea pentru relația reciprocă dintre formațiunile juridice, politice și culturale, pe de o parte, și activitatea economică, pe de altă parte. Modul său de abordare a acestor probleme a dus la o sistematizare a multor categorii ale vieții sociale și politice, fiind, de asemenea, implicat în mod activ și, deseori controversat, în problemele politice ale Germaniei wilhelmiene. El a optat pentru modelul monarhiei constituționale, pentru că acest model e cea mai acceptabilă variantă din punctul de vedere al continuității politice.

Pentru M. Weber, fondatorul sociologiei politice a sec. XX, democratizarea nu însemna nici redistribuirea puterii în favoarea maselor și nici control asupra sferei politice din partea publicului /societății. Astfel de idei erau iluzorii în secolul ideologiilor contrare (a marxismului, sindicalismului, bolșevismului, nazismului etc.). Democrația însemna, în primul rând, un mod de selectare a liderilor prin sufragiul general care le conferea legitimitate, și, în al doilea rând, o transformare a organului legislativ într-un forum de discuție a politicii și un mecanism de eliminare a liderilor care au pierdut încrederea. Deci democrația nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a-i obliga pe toți să respecte legile, precum și pentru atragerea populației la treburile publice ale statului. La fel, el mai sublinia faptul că problema principală rezidă în guvernarea democratică a societății, în relația reciprocă între lider - stat - mase.

Contribuția lui în sociologia politică rezidă mai întâi de toate în examinarea problemei birocrației în societate. In lucrarea sa fundamentală „Economie și societate” (apărută postum în 1922) el prezintă problematica birocrației într-un mod sistemic, subliniind, în special, faptul că birocrația este cea mai rațională formă de exercitare a puterii, mai ales în statul care funcționează pe principii de drept. Potrivit sociologului german, elita birocratică a înlocuit-o pe cea aristocratică. Puterea voluntaristă (bazată pe capricii, sentimente, prejudecăți ale purtătorilor acesteia) și, prin urmare, puterea imprevizibilă, este înlocuită cu guvernarea experților care iau decizii optimale, cu puterea bazată pe norme și proceduri impasibile, pe o disciplină rigidă Cu alte cuvinte, administrația irațională se înlocuiește cu una rațională.

Cunoașterea sociologică la M. Weber se bazează pe un postulat metodologic al tipului ideal. Acesta este un instrument conceptual constituit de sociolog pentru a cerceta proprietățile esențiale ale unui sau altui fenomen social investigat. El este un procedeu de reconstrucție abstractă a realităților empirice și este investit cu virtuți de instrument metodologic al cunoașterii sociologice. Deci concepția „tipului ideal” nu reflectă ca atare realitatea empirică, ci se construiește într-o schemă teoretică și mai apoi se raportează cu realitatea empirică. Weber a studiat cu ajutorul tipului ideal birocrația, capitalismul, biserica, creștinismul, autoritatea/dominația etc. Astfel, prin sinteza abstractivă, a tipurilor ideale, gânditorul german elaborează „tipurile ideale” ale sociologiei economice, religioase, juridice și politice.

Care este, după M. Weber, „tipul ideal” al politicianului, savantului? El analizează politica în două sensuri. În sensul larg al cuvântului, politica cuprinde toate tipurile de activitate ale conducerii/ guvernării autonomă (politica valutară a băncilor, politica sindicatelor în timpul grevelor, politica educațională, politica guvernării etc.). In sensul îngust al cuvântului, este vorba despre influența asupra guvernării unei asociații politice (a statului), iar în acest caz politica înseamnă tendința de a participa la putere (între state, în interiorul statului între anumite grupuri sociale etc.). Sociologul german scrie că a face (a te ocupa) de politică e posibil atât în calitate de politician „de ocazie”, cât și în calitate de politician când aceasta este auxiliară sau principala profesie a lui, a politicianului (calitățile lui principale sunt responsabilitate, pasiunea și aprecierea). Politica ca profesie (în calitate de profesiune), precizează el, este necesară pentru unii de a trăi „pentru politică” (aceștia tind pentru a-și realiza un scop) sau „în contul politicii” (aceștia tind să facă din politică un izvor constant de venit).

Lui M. Weber îi aparține o concepție diametral opusă concepției marxiste asupra fenomenului puterii politice. El dă următoarea definiție puterii: „puterea este șansa de a face să triumfe în sânul unei relații sociale propria voință, chiar în ciuda rezistențelor”. Această definiție antrenează trei consecințe: 1) realizarea puterii necesită prezența a cel puțin două persoane; 2) puterea nu este de esență abstractă, ea este o practică socială; 3) exercitarea puterii este o sursă de comportament. Politologul american Robert Dahl însă definea astfel acest lucru: ,,A exercită o putere asupra lui B în măsura în care obține de la B o acțiune pe care ultimul nu ar fi efectuat-o altfel”. Exercitarea puterii antrenează deci o anumită responsabilitate.

Dacă abordarea marxistă face parte din cadrul teoriei generale a dominației de clasă și a luptei de clasă, în același timp paradigma weberiană se află în strânsă legătură cu teoria generală a dominației politice. Dominația politică, după M. Weber, este o îmbinare a două elemente: pe de o parte, o legitimitate care îi asigură stabilitatea și, pe de altă parte, o autoritate care îi conferă o formă. El propune și analizează tipologia dominației politice (fiind vorba de trilogia dominației puterii în societatea umană: dominația tradițională, care predomina în trecut, în societatea tradițională; dominația charismatică și dominația rațional -legală, identificată cu cea birocratică, model care predomină în societatea contemporană) și rolul cunoștințelor speciale în societatea industrială. Această clasificare a dominației reiese din posibilele „motive ale supunerii”, iar dominația ca atare, în opinia lui M. Weber, este puterea bazată pe violență legitimă (ultimul tip de dominație, rațional-legală, este puterea bazată pe forța economică).

În lucrările sale M. Weber a dezbătut și alte probleme ale sociologiei politice: problema interacțiunii dintre politică și știință (politica nu are ce căuta în auditorii, pentru că profesorul nu propune directive politice, ferindu-se, în același timp, de a impune de la catedră luarea unei sau altei poziții), problema tipologiei regimurilor politice (analizată în baza tipurilor de dominație), problema formării sistemului politic (sociologul german cheamă la formarea unui sistem politic nou după modelul democrației din SUA, în care accentul se pune pe „un parlament puternic” și pe activitatea partidelor politice naționale), ideea charismei (necesară sociologului pentru a clarifica cauzele schimbărilor politice în societate), problema relațiilor dintre putere și proprietate și alte probleme importante în sociologia politică și în alte științe umaniste.

Loading...