Istorie

Uniunea Europeană, cel mai grandios și mai democratic proiect din istoria modernă a omenirii, așa cum este caracterizat de liderii continentului, este în realitate opera multor generații de gânditori politici și filosofi. Ideea de Europă unită, care desemnează un spațiu geografic, politic si spiritual specific, datează de peste două milenii. În această perioadă au fost elaborate diferite planuri și proiecte privind materializarea conceptului de unitate europeană. Modalitățile prefigurate de-a lungul timpului pentru unificarea spațiului european s-au concentrat, în esență, în jurul a două soluții posibile: cea imperială, o unificare prin forță a continentului în jurul unei puteri hegemonice, și cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voințe, într-o formă federativă sau confederativă.

La începuturi, idealul unității europene a fost abordat din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor de ordin politic, teritorial și economic, diferende ce au măcinat popoarele Europei încă din Antichitatea greco-romană. Viziuni controversate asupra fenomenului spiritual european, influențate mai întâi de cea de unitate antică, au fost exprimate încă în Grecia antică. Însă în lumea antică Europa nu avea individualitate. Platon a fost primul care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații. În formă incipientă, Aristotel a emis ideea unității politice a po/is-urilor grecești: „Ei știu să-și păstreze neatîrnarea și, în același timp, să formeze guvernăminte foarte bune, capabile, dacă ar fi strânse într-un singur stat, să cucerească universul” (conform cercetătorului român Aurel Pițurcă).

Imperiul Roman, pentru prima dată, a impus Europei o unitate politică - Pax romana (pacea universală, ordine, civilizație, prosperitate, respectul persoanei și proprietății, toate opuse haosului, „barbariei“ și nesfârșitului război). Pacea romană era considerată un concept politic caracterizat de universalitate și a cărui valoare depășea frontierele propriu-zise ale statului roman. Totodată, Pax romana (numită și Pax Augusta) exprima și existența unei unități a sistemului de valori politice și cultural-religioase în Imperiu. Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populațiilor cucerite, statul multietnic a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni, inclusiv a regatului lui Decebal (87­106).

Datorită creștinătății, Evul Mediu poate fi considerat o eră de unitate spirituală, morală și materială, comunitate care nu există însă pe plan politic. Primul reprezentant marcant al ideii europene pe cale de constituire și un mare precursor al gândirii europene a fost juristul francez Pierre Dubois (cca 1250-1320). Scopul declarat al lucrării „De recuperatione Terrae Sanctae” („Despre recuperarea Pământului Sfânt”, 1306) era organizarea unei noi cruciade pentru recucerirea Pământuri/or Sfinte de la musulmani, dar dorința reală a autorului era de a-i deschide calea regelui către o dominație europeană. Atât scopul declarat, cât și cel real, se ascundeau însă în spatele unui plan ambițios de asigurare a păcii între statele creștine. El cerea o reformă a Bisericii, un învatamânt laic și propunea organizarea unei federații europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepți, pricepuți, credincioși și bogați pentru a fi feriți de corupere.

Printre gânditorii politici care au prefigurat ideea unității europene poate fi numit marele poet italian Dante Alighieri, considerat precursor al Renașterii. În De monarchia el preconizează o soluție de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice și legitime autorități. Monarhia concepută de Alighieri nu mai este limitată la statul feudal, ci la o monarhie universală, ca stat, putere, independentă față de papalitate, așa încât constatăm un tip nou de gândire, opus celui promovat de Biserica creștină. Gânditorul italian reia o idee mai veche despre necesitatea „restaurării cosmopolisului”, fiind vorba despre instaurarea în viitor a statului universal, existența căruia va înlătura necesitatea statelor existente. Idei asemănătoare pot fi atestate și în gândirea politică a lui Marsilio da Padova, în opera căruia se manifestă tendința de a dezvălui cauzele conflictelor ce apar în viața statală, încercând, totodată, să determine modalitățile de înlăturare a acestor conflicte din viața popoarelor europene.

Renașterea și Umanismul, trecerea Europei la timpurile moderne își pun amprenta și asupra opiniilor privind modalitățile și obiectivele de realizare ale unificării popoarelor. Cel care a fundamentat conceptul de „Europa” a fost Erasmus din Rotterdam, prin identificarea a trei căi posibile de realizare a unității europene la acea vreme: lupta pentru apărarea civilizației europene în fața pericolului otoman, toleranța între state și aplecarea spre conceptele creștine ale fericirii, iubirii și păcii. Umanistul olandez a dezvoltat o teorie a păcii prin care nu depășește însă caracterul utopic. El este împotriva recurgerii la arme, de care are oroare, și consideră că „există legi, există oameni învățați, există cinstiți preoți, există veritabili episcopi care prin sfatul lor ar putea aplana conflictul”. Aceștia, oricât ar fi de răi, pot fi totuși un arbitru pentru a evita războaiele, fiind convins că pacea generală în stat se poate obține prin compromisuri între cei conduși și conducători. „Bunăvoința atrage bunăvoința”, zice autorul în „Elogiul nebuniei”.

Dacă Niccolo Machiavelli credea că existența statelor suverane aflate în conflict reprezintă sursa virtuților militare și a aparției marilor personalități, unirea lor provocând decăderea (ca în exemplul Imperiului Roman), Francesco Guicciardini, considerat unul dintre marii scriitori politici al Renașterii italiene și tatăl istoriei moderne, înaintează un proiect de organizare a societății (în varianta sa venețiană) în corespundere cu diferite etape de dezvoltare a ei, baza teoretică a acestui proiect fiind ideea unei forme mixte de stat (conducere combinată din monarhie, aristocrație și democrație). Jean Bodin, gânditor politic francez apropiat prin concepție și discursivitate de Machiavelli, devine autorul principal al teoriei suveranității, susținând suveranitatea absolută a statelor ce nu pot fi reunite într-o singură republică.

Fără efect practic, discuțiile asupra viitorului Europei rămân idei de referință pentru inițiativele ulterioare. Astfel, gânditorul politic olandez Hugo Grotius preconizează o asociație internațională a principilor creștini, iar filosoful, promotor al enciclopedismului, ecumenismului, federalismului și universalismului, Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), adăuga, la aspectele politico-juridice preponderente la proiectul din 1712 elaborat de abatele de Saint-Pierre (Proiectpentru o pace perpetuă, care preconiza, printre altele, ca principalele puteri europene sa înființeze un Congres sau un Senat permanent, format din reprezentanții mai multor state europene), și cele privitoare la o Academie Europeană, care să grupeze savanții continentului și să coordoneze căutările privind o limbă universală. El propune, de asemenea, ideea unui tribunal catolic european, cu centrul la Lucerna, prezidat de Papa, care să medieze între principii Europei, să asigure contribuția lor comună la lupta antiotomană și să atragă Rusia, în numele ideei creștine, ca un posibil liant între Europa și China.

Perioada modernă se manifestă printr-o gândire politică și filosofică mai coerentă în ceea ce privește ideea de unitatea europeană, iar în această idee proeuropeană domina, de fapt, un singur scop final și anume - securitatea colectivă a continentului european. Sec. al XVIII-lea, odata cu proliferarea luminilor (Republica literelor din perioada Iluminismului european), aduce o diversificare a punctelor de vedere privind posibilitățile, modalitățile și căile înfăptuirii unității europene. „Astăzi nu mai există francezi, germani, spanioli și nici englezi, nu există decât europeni”, afirma Charles Montesquieu în „Scrisori persane”. Gânditorul francez cercetează societatea europeană sub multiple aspecte, într-o viziune ce anticipează metodologia sociologică. Astfel, el releva interdependența statelor continentului, ceea ce face din Europa, de fapt, un singur stat, cu numeroase provincii, fiecare cu specificul ei, importanța, ponderea, forța lor depinzând de gradul de cultură atins. Deci, el consideră că statele europene sunt într-o situație comparabilă cu cea a provinciilor Franței.

Modul în care privea Voltaire problema nu era prea diferit de cel al lui Montesquieu. În „Secolul lui Ludovic al XIV-lea”, Voltaire observă: „Europa depășește în toate privințele celelalte părți ale lumii... Se poate privi Europa creștină ca un fel de mare republică împărțită în mai multe state, unele monarhii, altele mixte, acestea aristocratice, celelalte populare, însă toate semănând unele cu altele, toate având același fond religios, chiar dacă este divizat în mai multe secte, toate având aceleași principii de drept public și de politică, necunoscute în alte părți ale lumii”. El concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către Frederic al II-lea, regele Prusiei, susținând că elementele de civilizație comune constituie baza unității europene. În acest sens, a afirmat că Europa era „un fel de Republică imensă, împărțită în mai multe state, unele monarhice, altele mixte, altele aristocratice, altele populare, dar toate în strânsă legătură unele cu altele, toate având același fond religios, toate având același principii de drept public și politice, necunoscute în alte părți ale lumii”.

J.-J. Rousseau vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii își vor abandona natura lor „lacomă și belicoasă”, iar popoarele se vor emancipa și ca urmare vor deveni mai înțelepte. Ceea ce reproșează el Proiectului pentru o pace perpetuă din 1712, care aparținea abatelui de Saint-Pierre, este dependența de voința suveranilor, care nu vor accepta niciodată să renunțe la prerogativele și interesele lor particulare în favoarea binelui general. Drept urmare, soluția confederativă, pe care o considera cea adecvată, va trebui aplicată pe altă cale, nu printr-un Congres european al suveranilor, ci prin crearea de către popoarele însăși a confederației lor.

Epoca Revoluției franceze, punând sub semnul întrebării dominația vechilor structuri în sfera relațiilor sociale și la nivelul sistemului internațional, a generat elaborarea unor proiecte având drept obiectiv asigurarea păcii și unității Europei prin reorganizarea ei radicală. Dintre autorii care au folosit ideea europeană ca argument împotriva Revoluției franceze cel mai important gânditor a fost englezul Edmund Burke (1729-1797). El și-a prezentat concepția despre Revoluția franceză în „Reflecții asupra Revoluției în Franța”. În ultimă instanță, Burke acuză Revoluția că a distrus unitatea Europei. Atacând religia, răsturnând monarhia, distrugând principiul onoarei cavalerești, revoluționarii francezi au rupt pilonii care susțineau unitatea continentului, credea el. Deși cel mai cunoscut, Burke nu a fost singurul susținător al unității Europei, în maniera tradiționalistă, din perioada Revoluției franceze. Dintr-o listă care este destul de lungă mai pot fi citate și alte nume de rezonanță: Johann Gottfried von Herder (1744-1803), Friedrich von Schiller (1759-1805), Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), Johann Gottlieb Fichte (1762­1814), Friedrich Wilhelm Schelling (1775-1854) ș.a., toți aceștia fiind influențați de Revoluția franceză.

Immanuel Kant a fost influențat puternic de ideile Revoluției franceze, însă interpretarea sa l -a condus la elaborarea unui plan de pace universală, care va afecta, la rândul lui, concepția politică peste secole. Prin opera „Zum Ewigen Frieden” („Despre pacea perpetuă”, 1795) Kant aduce pe prim-plan ideea integrării popoarelor europene și a unei Ligi a națiunilor (influența iluministului critic asupra președintelui american Woodrow Wilson a fost covârșitoare, susținătorul cel mai pasionat al creării Societății Națiunilor în 1919). Proiectul de pace eternă elaborat de Kant prevedea elaborarea unui pact internațional menit să elimine războiul pentru totdeauna din viața popoarelor. Ideea era realizabilă doar prin instituirea unui nou tip de societate, a unui „stat al națiunilor” de tip federativ.

Dacă Benjamin Constant rămâne un precursor al federaliștilor moderni, partizan ai unei Europe unite în diversitate, opusă naționalismului, accentuând ideea federalizării ca mijloc de asigurare a unității continentului în diversitatea pașnică a popoarelor sale, Jeremy Bentham în al sau „Plan al unei păci universale și eterne” (1789) proiectează reducerea și stabilizarea forței diferitelor națiuni componente ale sistemului european, prin eliminarea tratatelor de alianță, a acordurilor comerciale cu avantaje unilaterale, a forțelor navale în exces, prin desființarea sistemului colonial. El propune încheierea unui tratat general și permanent, iar pentru punerea sa în aplicare, să se convoace un Congres european și o Curte de justiție comună pentru reglementarea diferendelor între națiuni. Din acest proiect de comunitate europeană culegem o idee absolut nouă: presiunea opiniei publice internaționale.

În aceeași perioadă a sec. XVIII, ideea transformării Europei într-un stat federativ a fost trăită și de oameni politici, precum George Washington (1732-1799) și Napoleon Bonaparte (1769-1821) (Hegel îl vede pe acesta din urmă drept „suflet al lumii”, care îmbrățișează și domină lumea de pe calul său). Noul concept, care va cunoaște perioada de glorie în secolul următor, al XlX-lea, și anume - Statele Unite ale Europei, a fost folosit, probabil, pentru prima dată, într-o scrisoare pe care Washington i-a trimis-o lui La Fayette: „Eu sunt cetățeanul marii Republici a Umanității... Noi am aruncat sămânța libertății și a uniunii care va germina puțin câte puțin peste tot Pământul. Într-o, după modelul Statelor Unite ale Americii se vor constitui Statele Unite ale Europei.”.

Deja mijlocul sec. al XlX-lea înregistrează și unele acțiuni concrete de aplicare a unor principii în spiritul idealurilor de pacifism și unitate europeană. Inițial, Victor Hugo înaintează proiectul privind alianța franco-germană ca premisă a păcii și unității europene (1842), iar la Congrese ale păcii organizate de Hugo la Bruxelles în 1848, la Paris în 1849 și la Frankfurt în 1850 lansează ideea unei națiuni unice europene cu centrul la Paris. La 21 august 1849 Hugo, care prezida Congresul pacifist de la Paris („Congres des Amis de la Paix”), propune, dupa modelul SUA, crearea Statelor Unite ale Europei.

Ascensiunea liberalismului, pe fundalul afirmării societății industriale generează abordări menite să pună în concordanță idealul Europei unite cu realitățile socio-economice. În plus, în sec. al XX-lea, numit prin excelență epoca romantismului, dar cunoscut și ca perioada „trezirii națiunilor”, secolul pozitivismului, științei, încrederii în rațiune, este prezentă o veritabilă exaltare a ideii europene. Astfel, fondatorul școlii socialismului utopic Claude-Henri de Saint-Simon propunea în lucrarea „Despre reorganizarea societății europene .” (1814; elaborată împreună cu istoricul Augustin Thierry ca un set de directive pentru principii europeni întruniți la Congresul de la Viena) o societate europeană prin „legarea tuturor popoarelor europene printr-o instituție politică” - instituirea unui „parlament european”. Contele Saint-Simon publică chiar și un plan intitulat „Statele Unite ale Europei”, anunțând, de fapt, viitoarea formulă a lui Jean Monnet (1888­1979; formulă numită „integrare”, în care statele transferă unele competențe proprii în domenii bine delimitate către o noua entitate supranațională, creată prin voința lor suverană). Cel mai celebru discipol al lui H. de Saint-Simon a fost Auguste Comte (1798-1857), care prelia ideea de „spirit pozitiv” de la învățătorul său.

Experiența entuziasmată de la 1848 și urmările oferite de maturizarea naționalismului în a doua jumătate a secolului sunt analizate de cel care poate fi numit primul federalist adevărat, Pierre-Joseph Proudhon, care a conceptualizat noțiunea de federalism în lucrarea „Despre principiul federativ” (1863). Totuși, proiectele elaborate merg de la cele radicale, cum ar fi cel elaborat de P.-J. Proudhon, care preconiza eliminarea totală a statului și instaurarea a ceea ce el numea „anarhie pozitivă”, până la cel moderat al juristului elvețian Johann Caspar Bluntschli (1808-1881), publicat în 1878, care propunea extinderea la nivel continental a experienței federale elvețiene sub forma Uniunii Statelor Federale.

Nu vom neglija și faptul că acest curent de opinie, de unitate europeană, era promovat și de marile personalități ale epocii sec. XIX din spațiul românesc, cum ar fi: NicolaeBălcescu (1819-1852), Ion Ghica (1816-1897), Dumitru C. Brătianu (1818-1892), Constantin A. Rosetti (1816-1885), Alexandru C. Golescu-Arăpilă (1819-1881) și alți reprezentanți ai „generației pașoptiste”.

Este incitantă și dezbaterea ce se desfășoară în opinia publică intelectuală din Rusia, în anii ’40-’60 ai sec. al XIX-lea, privind raporturile acesteia cu Europa, locul și rolul ei în plan continental și global. Aici se confruntă două concepții care, la prima vedere, par a se exclude reciproc: occidentaliștii (reprezentanți de vază - I.I. Kireevski, P.V. Kireevski, A.S. Homeakov, I.C. Akcakov, E.C. Akcakov, lu.V. Samarin, S.M. Soloviov ș.a.) și slavofilii (exponenți marcanți - P.Ia. Ciaadaev, N,V. Stankevich, N.P. Ogariov, T.N. Granovski, K.D. Kavelin, B.N. Cicerin, V.P. Botkin, I.S. Turghenev, P.V. Annenkov ș.a.). Aceste două curente ale gândirii social-politice ruse au apărut drept rezultat al discuțiilor aprinse vizând calea pe care o poate urma Rusia în dezvoltarea sa. În funcție de răspunsul dat, s-au conturat două orientări.

Totuși, la sfârșitul sec. al XlX-lea - începutul sec. XX se conturează clar două concepții asupra integrării europene: una radicala, care presupunea o federalizare a Europei și a doua mai moderată, care cerea garanții certe securității europene, fără a fi prea multă integrare între state și fără lezarea suveranității acestora. Proiectele politice de unificare europeană, încercate până la mijlocul sec. XX, se caracterizează prin trei mituri fondatoare: 1) mitul imperiului universal, proiect încercat de la Carol cel Mare la începutul sec. al IX-lea și până la Napoleon I la începutul sec. al XlX-lea; 2) mitul unificării pacificatoare, pe baza ideii că unitatea elimină conflictele (proiectele Imm. Kant, H. de Saint-Simon ș.a.) și 3) mitul comunității de valori și culturi (Republica christiana; Republica literelor din perioada Iluminismului). Acestor trei mituri fondatoare le-au corespuns trei proiecte politice majore: 1) Imperiul universal, așezat sub conducerea unui suveran puternic (Carol cel Mare, Napoleon I etc.); 2) organizarea federală sau crearea de conferderații de state autonome (Imm. Kant, H. de Saint-Simon, V. Hugo, P.-J. Proudhon etc.) și 3) „concertul” european (modelul Congresului de la Viena din 1814-1815, de după încheierea războaielor napoleoniene ș.a.). Nici unul dintre aceste proiecte nu a vizat importanța pieței, a schimbului liber, în reglarea reciprocă a intereselor, idee ce apare mai târziu la J. Bentham, J. Monnet ș.a., autori care solicită și instituții comune, o armată comună, adunare comună, un consiliu al reprezentanților, un tribunal de arbitraj și alte intituții.

Sec. XX este veacul în care ideea de unitate europeană va deveni realitate. Niciunul din evenimentele de la începutul lui nu prevestea posibilitatea unei Europe unite. Totuși prima jumătate a acestui secol a fost marcată tocmai de eșecul democrațiilor europene de a restabili o pace durabilă pe continent. Cauzele celui de-al Doilea Război Mondial își au în esență originea în măsurile luate de către marile puteri de a-l preveni. Factorii care au dus în cele din urmă la înfăptuirea ideii de unitate europeană au fost globalizarea și nevoia de securitate.

Artizanii primelor proiecte de unificare după 1945 au fost Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, Paul-Henri Spaak, Winston Churchill și Jean Monnet, „sufletul creator” al Europei. Datorită activității lor și altora ca ei, în 1949 se vor înființa două organisme ce vor marca viitorul politic și economic al Europei: Organizația Atlanticului de Nord (NATO) și Consiliul Europei, iar din 1950 începe practic construcția Uniunii Europene, odată cu declarația făcută la 9 mai de către Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, în care explica motivele și dorința de a trăi împreună în Europa: „Noi întindem mâna inamicilor de ieri, nu pentru iertare, ci pentru a construi împreună Europa de mâine”.

Precum se observă, ideea de Europă unică este prezentă în istoria gândirii politice universale prin diverse teze, concepte și abordări, iar securitatea și bunăstarea socială s-au păstrat de-a lungul timpului până în ziua de azi ca principalele forțe motrice ale integrării europene. Astăzi, ideea construirii unei Europe unite este bazată pe sistemul de valori sociale (progresul și bunăstarea), politice (democrația și libertatea) sau juridice (respectul față de drepturile omului), acestea fiind elemente-cheie în procesul de fortificare a unității și de construire a identității europene.