Istorie

Istoria Greciei antice este un capitol de mare importanţă pentru înţelegerea antichităţii, deoarece grecii au avut contribuţii deosebite în numeroase domenii ale vieţii spirituale şi materiale. Vechea civilizaţie greacă a influenţat alte civilizaţii contemporane, şi în primul rând pe cea romană. Cele două mari civilizaţii antice stau la baza spiritualităţii europene moderne.

Ţara şi populaţia

Prin numele de Grecia s-au înţeles în antichitate realităţi care au evoluat de-a lungul timpului. În sens restrâns, prin Grecia se înţelege teritoriul Greciei de astăzi, adică sudul Peninsulei Balcanice, insulele din Marea Egee şi din Marea Tracică. La aceste teritoriu, s-a adăugat, de timpuriu, vestul Asiei Mici,  precum şi insulele Creta şi Cipru.

Grecii sunt un popor indoeuropean. Ei sunt cel mai vechi popor din Europa, cu o existenţă practic neîntreruptă din jurul anului 2000 a.C., până astăzi. Limba greacă este de asemenea cea mai veche limbă europeană atestată prin texte, din jurul anului 1550 a.C.

Periodizarea istoriei Greciei

Evoluţia istorică de pe teritoriul Greciei cuprinde două mari secvenţe: Grecia preelenică şi Grecia elenică. Grecia preelenică se referă la istoria anterioară venirii grecilor indoeuropeni în patria lor istorică, (aproximativ anul 2000 a.C.)

Istoria Greciei propriu-zise este periodizată astfel:

1. Epoca indoeuropenizării Greciei şi a formării etnosului grec (circa 2000-1550).
2. Epoca myceniană (circa 1550-1175).
3. Epoca homerică (circa 1175-750).
4. Epoca arhaică (750-500).
5. Epoca clasică (500-336).
6. Epoca elenistică (336-146).
7. Epoca romană (146a.C.-395 p.C.)

Creta preelenică

Ţara şi populaţia

Creta este o insulă situată în bazinul oriental al Mării Mediterane.

Cel care a descoperit civilizaţia cretană preelenică a fost arheologul englez Arthur Evans, la începutul secolului XX, prin săpăturile sale epocale de la Cnossos, din nordul Cretei. Aici a fost descoperit un mare palat cu numeroase încăperi. Civilizaţia cretană preelenică a fost denumită de Evans Minoică, după numele regelui legendar din Cnossos, Minos, de numele căruia se legau numeroase povestiri mitologice greceşti.

Cretanii se ocupau cu meşteşugurile şi cu comerţul maritim la mari distanţe. Meşterii cretani produceau vase ceramice, bijuterii, produse din bronz ş.a. Aceste produse erau comercializate în întregul bazin oriental al Mediteranei. Cercetările arheologice au scos la iveală produse cretane în sudul Italiei şi Sicilia, în Egipt şi Siro-Palestina, în Anatolia şi Grecia.

Cretanii au creat o civilizaţie remarcabilă care se caracterizează prin aspectul său paşnic, deşi cercetările arheologice din ultimul timp au evidenţiat şi o anumită activitate militară. Palatele cretane nu erau înconjurate de ziduri de apărare, aşa cum erau palatele contemporane din Grecia şi Anatolia, iar artele plastice cretane nu ne înfăţişează scene de război. Dimpotrivă, arta cretană se inspiră din natură şi din viaţa de toate zilele. Religia cretanilor era politeistă, ei adorând diferite animale şi diferite fenomene ale naturii.

Cretanii au folosit scrierea. Cea mai veche scriere era cea pictografică. Au folosit de asemenea scrierea hieroglifică şi scrierea lineară A. Aceasta din urmă este în general lizibilă dar limba care a folosit această scriere nu este cunoscută.

Cei care au pus capăt independenţei Cretei au fost grecii micenieni. Nu se cunosc împrejurările istorice concrete care au dus la cucerirea insulei de către greci. După ocuparea Cretei de către greci, insula a fost treptat elenizată.

Epoca myceniană ( cca.1550-1175)

Numele de «myceniană» atribuită acestei epoci vine de la cetatea Mycene din Argolida. Cel care a descoperit lumea myceniană este germanul Heinrich Schliemann, care a efectuat primele cercetări arheologice la Mycene şi în alte aşezări contemporane, în ultimul sfert al secolului al-XIX-lea.

Nu tot teritoriul locuit de greci făcea parte din arealul civilizaţiei myceniene. Lumea myceniană nu a constituit un stat unitar.

În ceea ce priveşte sistemul politic şi social mycenian, cercetătorii consideră că acesta se asemăna cu cel din Orient. Statele myceniene erau puternic centralizate, palatul regal coordonând activitatea politică şi economică a statului prin intermediul unei birocraţii diversificate; această birocraţie, în frunte cu regele, constituia nucleul unei categorii sociale dominante..

Grecia myceniană era o societate în care războiul era o realitate curentă. Aceasta este dovedită de faptul că cetăţile erau apărate de ziduri groase din piatră fasonată, aşa-zisele ziduri ciclopice, deoarece în Antichitate se considera că ele au fost construite de Ciclopi, de existenţa în siturile arheologice a numeroase arme, mai ales săbii, precum şi din scenele de război de pe vase.

Mycenienii au întreţinut raporturi comerciale pe spaţii vaste, din regiunea siro-palestiniană şi Egipt până departe, în vest, în Italia şi Spania. Către finele secolului al XIII-lea, lumea myceniană este în decădere. Sunt numeroase indicii că ea era ameninţată de un inamic pe care cercetătorii moderni încă nu au reuşit să-l identifice cu siguranţă. Statele myceniene iau măsuri deosebite de apărare, întărind zidurile cetăţilor şi asigurându-se de surse de apă. Cu toate acestea, aceste cetăţi vor fi, cu puţine excepţii, una câte una distruse, ceea ce va marca sfârşitul sistemului politic şi economic mycenian. O altă consecinţă importantă a fost că ştiinţa scrisului s-a pierdut. Cercetătorii moderni consideră că aceste mari transformări ale lumii greceşti sunt datorate unor factori multipli, cum ar fi marile tulburări produse în bazinul oriental al Mediteranei de invazia «popoarelor mării», de unele cataclisme naturale, mai ales cutremure de pământ, şi de unele mişcări sociale, care au avut ca rezultat distrugerea sistemului politic şi social mycenian.

Epoca homerică (cca. 1175-750)

Denumirea de epocă homerică a fost dată de istorici încă din secolul trecut. Denumirea se justifica prin aceea că pentru această perioadă aproape singurele informaţii proveneau din cele două epopei homerice, Iliada şi Odyssea. Astăzi documentaţia a sporit mult datorită cercetărilor arheologice care vizează această perioadă.

Epoca homerică este un exemplu clasic de regres în istorie, deoarece lumea greacă se va întoarce, timp de câteva secole, la rânduielile gentilice, dominate de relaţiile bazate pe înrudire, pe dispariţia statului .

În fruntea unei comunităţi era deci un basileus, care conducea împreună cu sfatul (boule), compus din şefii ginţilor şi de unii oameni cu prestigiu şi experienţă mai mare, numiţi «consilieri» şi gerontes, «bătrânii». Unele hotărâri mai importante se luau cu acordul demos-ului, «poporului», care era format din toţi bărbaţii majori. Regele avea atribuţii mai cu seamă militare la care se adăugau unele prerogative de natură religioasă şi judecătorească.

Epopeile homerice vorbesc despre un mare număr de basilei, ceea ce dovedeşte că în Grecia nu exista în acea vreme o unitate politică. Această fărâmiţare politică se va menţine de fapt şi în epocile următoare ca una din caracteristicile cele mai importante ale vieţii politice greceşti.

Sistemul economic, social şi politic homeric va decade treptat odată cu secolul al VIII-lea a.C., când apar şi se dezvoltă acele elemente care vor caracteriza lumea greacă în epoca arhaică.

Epoca arhaică (cca. 750-500)

Este o perioadă de o foarte mare importanţă pentru istoria Greciei, deoarece acum apar şi se dezvoltă unele elemente caracteristice pentru întreaga istorie ulterioară a lumii greceşti. Acum se structurează clasele sociale, apare statul de tip polis, apar primii legiuitori şi tirani şi se produce marea colonizare greacă.

Epoca arhaică este mult mai bine cunoscută, deoarece pentru această perioadă avem mai multe surse literare, precum şi unele inscripţii şi cercetări arheologice.

Clasele sociale fundamentale ale Greciei arhaice erau aristocraţia şi demosul. Aristocraţia pretindea să i se recunoască poziţia superioară în societate deoarece era mult mai bogată decât oamenii de rând. Cea de a doua clasă socială era demosul, «poporul», «gloata», «mulţimea». În opoziţie cu aristocraţia, demosul avea unele denumiri care scotea în evidenţă condiţia sa socială inferioară. Demosul era format din oameni liberi, proprietari mici şi mijloci de pământ. Aristocraţia şi demosul constituiau categoria oamenilor liberi din punct de vedere juridic. În opoziţie cu aceştia erau sclavii, în număr din ce în ce mai mare, mai ales în cetăţile meşteşugăreşti şi comerciale. Sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război şi din acei oameni liberi care, neputându-şi plăti datoriile, îşi pierdeau libertatea.

Alături de aceste două clase fundamentale, în epoca arhaică, în unele cetăţi, s-a cristalizat şi o categorie socială intermediară( astfel sunt hiloţii la Sparta). Aceştia nu trebuie confundaţi cu sclavii, deoarece ei nu puteau fi vânduţi sau ucişi, ei având unele drepturi economice dar nu şi drepturi politice. Originea acestei categorii sociale este foarte controversată, unii istorici considerând că ea a fost urmarea cuceririi de către dorieni, în timp ce aţii, probabil cu mai multă dreptate, cred că este vorba, mai degrabă, de rezultatul unor procese sociale şi politice în sânul unor comunităţii greceşti

În epoca arhaică apare statul. Grecia arhaică nu a constituit un stat unitar ci prin această denumire se înţelege un mare număr de mici stătuleţe cunoscute sub numele de oraşe-state de tip polis.

Deşi erau divizaţi în numeroase state, grecii avea conştiinţa apartenenţei la acelaşi neam. Indiferent de dialectul pe care îl vorbeau, ei se înţelegeau între ei. Alte elemente de unitate erau religia, sărbătorile, jocurile şi sanctuarele panelenice.

Epoca arhaică se caracterizează şi prin numeroase dispute politice între demos şi aristocraţie. Una dintre cerinţele demosului era elaborarea legilor scrise care să înlăture arbitrarul în înfăptuirea actului de justiţie. Aşa se explică faptul că în numeroase cetăţi greceşti au apărut legiuitori.

În epoca arhaică apare şi tirania, ca o altă modalitate de a răspunde la problematica socială şi politică tot mai complexe. Numele de tyrannos este probabil de origine lydiană şi are înţelesul de «conducător». În unele cetăţi, tiranii au venit la putere cu sprijin popular, şi, o vreme, ei au acţionat în interesul demosului. Treptat, însă, tiranii au devenit tot mai autoritari, iar tirania a căpătat accepţiunea de mai târziu, de conducere personală, despotică.

În ceea ce priveşte sistemele politice din cetăţile greceşti , acestea au cunoscut o mare diversitate (state oligarhice, democratice, monarhice). Cele mai multe au evoluat de la guvernări oligarhice către sisteme politice democratice, dar, indiferent de tipul de guvernământ, conducătorii trebuiau să aibă o legitimitate emanată de la cetăţeni, şi nu, ca în statele orientale,de la divinitate.

Marea colonizare greacă

Unul din fenomenele cele mai însemnate ale epocii arhaice este marea colonizare greacă. Este un proces complex care a durat multe secole şi care a avut consecinţe foarte importante pentru întreaga istorie antică. I se spune «marea colonizare greacă», pentru a se deosebi de alte «colonizări» care au avut loc în perioade mai vechi (myceniană şi homerică) şi mai târzii. Marea colonizare se plasează    între    jumătatea    secolului    VIII    şi    jumătatea    secolului    VI    a.C.

Cauzele marii colonizări greceşti trebuie căutate în întreaga evoluţie a lumii greceşti posterioare epocii homerice. Este vorba de o relativă suprapopulare a Greciei, rezultată dintr-o evidentă creştere demografică, dar mai cu seamă dintr-o inegalitate a şanselor, deoarece pământul, principala bogăţie, era deţinut mai ales de aristocraţie. La aceasta se adaugă conflictele sociale din diferite cetăţi, ceea ce a făcut ca, în unele cazuri, cei învinşi să plece în alte locuri, precum şi spiritul de aventură.

La început, întemeierea coloniilor se făcea relativ spontan. Treptat, mişcarea de colonizare a devenit tot mai organizată. Întemeierea unei colonii era de obicei precedată de alte contacte în urma cărora se vedea măsura în care populaţia locală accepta pe noii veniţi, precum şi care sunt bogăţiile naturale ale regiunii respective. Uneori se stabilea o factorie comercială prin care grecii făceau comerţ cu populaţia locală.

 Colonia păstra multă vreme legături strânse cu metropola. În colonie se vorbea acelaşi dialect ca cel din metropolă, avea aceleaşi divinităţi şi, uneori, metropola numea şi pe principalii magistraţi. Cu timpul însă, aceste legături slăbeau, colonia devenind practic independentă de metropolă.

În ceea ce priveşte direcţiile de colonizare, acestea au vizat mai cu seamă litoralul nordic al Mării Mediterane, bazinul egeean, Hellespontul, Marea Marmara şi Pontul Euxin. Pe litoralul siro-palestinian şi pe cel nord-african, au fost întemeiate puţine colonii, deoarece statele de acolo nu au încurajat acest lucru. Sudul Italiei şi Sicilia au fost printre cele mai vechi ţinuturi unde au fost întemeiate colonii.

Consecinţele marii colonizări greceşti au fost foarte importante. Prin aceasta, arealul lumii şi civilizaţiei elenice au sporit foarte mult, cu influenţe benefice atât pentru greci cât şi pentru populaţiile locale. Întemeierea de noi colonii a fost adesea un mijloc de a stinge conflictele interne din diferite metropole. Totodată, coloniile greceşti au influenţat puternic populaţiile locale, care au primit un impuls semnificativ pentru trecerea la un nou tip de civilizaţie, cel antic.

Sparta de la origini până la războaiele medice

Printre cetăţile greceşti, Sparta ocupă o poziţie unică, atât prin sistemul său politic cât şi prin rolul pe care l-a jucat în lumea greacă.

Sparta se află în sudul Peloponnesului, în ţinutul numit Laconia.

În conformitate cu naraţiunea lui Herodot, preluată şi dezvoltată de numeroşi alţi scriitori antici, statul spartan a apărut ca urmare a migraţiei dorienilor. Aceştia au supus populaţia locală, care a fost transformată în hiloţi.

În epoca arhaică, Sparta avea un sistem politic deosebit de al tuturor celorlalte cetăţi greceşti. Acest sistem politic era pus pe seama legiuitorului Lycurg, care, după tradiţie, a reuşit să pună capăt neînţelegerilor dintre spartani printr-o nouă organizare politică.

Sparta a fost un stat prin excelenţă oligarhic. El era o diarhie deoarece era condus de doi regi care proveneau numai din două familii, a Agiazilor şi a Eurypontizilor. Regii aveau atribuţii limitate. Ei erau principalii comandanţi militari şi făceau parte din gerusia. Gerusia, «sfatul bătrânilor», era compusă din 30 de gerontes care împliniseră cel puţin şaizeci de ani, cu excepţia celor doi regi care intrau în acest organism indiferent de vârstă.

 Acest consiliu avea prerogative însemnate, el fiind acela care formula cele mai importante hotărâri care urmau să fie aprobate sau respinse de apella. Aceasta din urmă constituia adunarea poporului care era formată din toţi spartanii în vârstă de peste 30 de ani. În teorie, apella era organismul cel mai important în stat, dar în realitate el vota fără prea multe discuţii ceea ce propunea gerusia. Consiliul celor cinci ephori a apărut ceva mai târziu, prin secolul VII a.C. Avea atribuţii însemnate mai ales pe plan intern. Ei supravegheau pe cei doi regi şi se îngrijeau de educarea tinerilor în spiritul constituţiei lui Licurg. Ephorii aveau prerogative judecătoreşti, supravegheau finanţele şi fixau impozitele, convocau şi prezidau apella. Ei conduceau politica externă, declarau războiul şi încheiau pacea, încheiau tratatele care trebuiau validate către apella.

Populaţia Laconiei era împărţită în două categorii net distincte: cetăţenii, spartanii propriu-zişi, cunoscuţi şi sub numele de spartiaţi sau homoioi («cei asemenea»), şi populaţia dependentă, împărţită la rândul său în hiloţi şi perieci. Spartanii reprezentau un soi de castă militară, deoarece singura lor raţiune de a exista era să devină soldaţi, şi de aceea întreaga lor viaţă se derula în conformitate cu această cerinţă. De mici copii ei erau obişnuiţi cu viaţa aspră. Până la opt ani educaţia copiilor se făcea în familie, după care ei intrau sub supravegherea unor paidonomoi, când educaţia devenea şi mai aspră. Ei erau învăţaţi să vorbească puţin, de unde şi expresia, rămasă până astăzi, «a vorbi laconic». La 21 ani tânărul spartan devenea ostaş şi îşi ducea viaţa, până la 40 ani, în tabere militare, unde făcea permanent exerciţii. Datorită acestui fapt, Sparta a avut, timp de multe secole, cea mai puternică şi disciplinată armată din lumea greacă.

După tradiţie, Licurg a acordat o atenţie specială femeii, al cărei rost în societate era să producă copii. De aceea, femeia spartană avea un statut deosebit faţă de al celorlalte femei greceşti, bucurându-se de mai multă libertate. Pentru a întreţine spiritul comunitar, spartanii participau la syssitai, mese comune obligatorii, unde se servea aceeaşi mâncare pentru toţi, inclusiv pentru regi. Datorită sistemului său educaţional, Sparta este considerată primul stat totalitar din istorie.

Spartanii nu se îndeletniceau cu producerea bunurilor materiale necesare traiului, această activitate revenind hiloţilor. Aceştia reprezentau o categorie intermediară între oamenii liberi şi sclavi. Hiloţii aveau în folosinţă un lot de pământ de pe care nu puteau fi îndepărtaţi, nu puteau fi vânduţi şi nici ucişi. Ei aveau anumite drepturi individuale şi economice, dar nu aveau drepturi politice. În sistemul politic şi social spartan, rostul lor era să asigure existenţa spartanilor. Numărul hiloţilor întrecea de câteva ori pe acela al spartanilor, ceea ce constituia o permanentă ameninţare pentru sistemul politic şi social spartan.

Cea de-a doua categorie inferioară erau periecii. Ei aveau o situaţie mai bună decât a hiloţilor, având mai multă libertate. Ei aveau administraţie proprie, dar nu aveau capacitatea de decizie politică şi militară şi nu dispuneau în mod liber de teritoriul agricol, deoarece adevăratul proprietar era statul spartan. Ei se îndeletniceau mai ales cu meşteşugurile şi în mai mică măsură cu comerţul.

 În jurul Spartei s-a constituit Liga peloponnesiacă, cu caracter defensiv, care întrunea numeroase cetăţi din Peloponnes. În cadrul acestei ligi Sparta era liderul necontestat, care a profitat de această situaţie pentru a-şi promova interesele proprii şi pentru a susţine, în alte cetăţi, regimuri oligarhice.

Atena de la origini până la războaiele medice

Atena se află în Attica, o mică peninsulă a Greciei centrale.

Istoria timpurie a Atenei este învăluită în legendă. Conform tradiţiei, Atena a fost condusă o vreme de regi. Nu ştim dacă aceştia au fost persoane reale sau mitice.

Ca şi în alte cetăţi greceşti, basileii atenieni, care continuau pe cei din epoca homerică, şi-au pierdut numeroase atribuţii care au trecut treptat pe seama altor organisme ale statului. Totuşi instituţia ca atare nu a dispărut ci s-a transformat într-o magistratură, aceea de arhonte basileu care avea prerogative mai cu seamă în ceea ce priveşte cultul. Cea mai mare parte a prerogativelor vechilor basilei a trecut pe seama altor arhonţi, care formau colegiul celor nouă arhonţi. Se pare că aceşti demnitari erau aleşi, o vreme, pe viaţă sau pe mai mulţi ani (probabil pe zece ani), dar se pare că, începând cu anul 683-682, arhonţii erau aleşi pe un an. La sfârşitul mandatului, arhonţii intrau în Areopag, care era de fapt un consiliu (boulé).

Secolul VII a.C. este caracterizat prin neâncetate dispute sociale, datorate marilor inegalităţi dintre diferitele categorii sociale. Acest fenomen a fost accentuat de apariţia monedei care a dat un mare impuls comerţului şi meşteşugurilor. Aceste frământări sociale au fost însoţite de dispute între eupatrizi şi demos. Şi la Atena au fost încercări de a introduce tirania. Pe aceeaşi linie a disputelor politice se înscriu şi legile lui Dracon din a doua jumătate a secolului al VII-lea a.C. Este cel mai vechi cod de legi de la Athena. El se caracteriza prin severitatea prevederilor sale.

Cel care pune bazele sistemului democratic atenian a fost Solon (594-593 a.C.). A fost o puternică personalitate. Poet de talent şi om politic cu convingeri democratice, Solon a ajuns la conducerea Athenei într-o perioadă când disputele politice împărţeau societatea atheniană în două categorii bine distincte, eupatrizii şi demosul, cu interese adeseori deosebite. Ambele categorii sociale au acceptat ca Solon, care se bucura de mult prestigiu printre concetăţeni, să procedeze la o nouă organizare a statului athenian şi să ia alte măsuri menite, în măsura posibilului, să atenueze disputele sociale.

În plan instituţional, sistemul politic inaugurat de Solon menţinea unele instituţii mai vechi, cum erau arhontatul şi consiliul (boulé), dar apăreau adunarea poporului (eclesia) şi sfatul celor 400, format din câte o sută de reprezentanţi din fiecare dintre cele patru triburi. Eclesia devenea organismul politic cel mai important, deoarece aici se dezbăteau problemele cele mai de seamă ale statului şi se votau legile. În eclesie intrau toţi cetăţenii majori. Din categoria cetăţenilor nu făceau parte sclavii şi femeile. Sistemul politic instituit de Solon avea un caracter moderat. El nu a mulţumit pe nici una din categoriile sociale care solicita transformări politice adânci, în sensul dorit de ele. Pe de o parte aristocraţia era nemulţumită de rolul important pe care îl avea demosul, majoritar în eclesia, iar pe de alta demosul considera că măsurile luate de Solon lăsau eupatrizilor încă o mare putere în stat, ei dominând instituţia arhontatului şi a areopagului. Solon a dat şi alte legi care vizau atenuarea dezbinărilor sociale. Astfel a dat legea prin care se ştergeau vechile datorii sau, după o altă interpretare, acestea erau reduse, şi se interzicea decăderea socială a datornicilor. Această lege venea în întâmpinarea unei mai vechi cerinţe a demosului, în condiţiile în care numeroşi cetăţeni ajunseseră sclavi deoarece nu putuseră să-şi plătească datoriile. O altă reformă importantă este aceea prin care populaţia liberă a Atticii a fost împărţită în mai multe categorii sociale, în funcţie de avere. Totodată, această reformă prevedea şi anumite sarcini militare pentru fiecare categorie.

Legile şi reformele lui Solon au răspuns doar în parte necesităţilor. În anii şi deceniile următoare disputele politice s-au reaprins.

Pisistrate instituie tirania (561 a.C.) care, cu unele întreruperi, va dura până în anul 510, când ultimul tiran Hippias, fiul lui Pisistrate, a fost nevoit să părăsească Athena.

Ajuns la conducerea Athenei, Clisthenes a procedat la ultima mare reformă constituţională a statului athenian (508-507). Prin această reformă, au fost desfiinţate cele patru triburi tradiţionale care au fost înlocuite cu zece triburi teritoriale. Fiecare trib a fost divizat în câte 100 de deme, conduse de demarhi. Consiluil celor 400 devine al celor 500, proveniţi în mod egal din fiecare trib, aleşi prin tragere la sorţi. A fost înfiinţat colegiul celor 10 strategi care conducea treburile publice sub supravegherea adunării poporului. În acest colegiu, cel mai important era strategul polemarh, care în timp de război era principalul comandant militar, iar în timp de pace, conducea politica externă. Sunt menţinute colegiul arhonţilor şi areopagul, însă rolul lor în stat a fost mult diminuat. Pentru a descuraja încercările de a instaura tirania, Clisthenes a introdus ostracismul, prin care adunarea poporului se pronunţa prin vot asupra persoanei bănuită ca avea astfel de intenţii. Cel care era ostracizat era pus în afara legii şi exilat timp de zece ani, fără a-şi pierde averea. Prin constituţia lui Clisthenes, Athena devenea statul cu constituţia cea mai democratică din lumea greacă.

Epoca clasică

Este perioada în care lumea greacă a cunoscut cea mai mare dezvoltare. Literatura, filosofia, artele plastice şi arhitectura au fost ilustrate de personalităţi de geniu, care au făcut ca această perioadă să fie una dintre cele mai strălucite din întreaga istorie a omenirii. În plan politic, epoca clasică se caracterizează prin disputa dintre două sisteme politice şi ideologice opuse, anume cel oligarhic, reprezentat de Sparta şi aliaţii săi din Liga peloponnesiacă, şi cel democratic reprezentat de Atena care conducea Liga de la Delos. Secolul al V-lea este dominat, în plan politic, de războaiele dintre greci şi perşi, de ascuţirea antagonismului dintre Sparta şi Atena, care a dus la cel mai important război fratricid, războiul peloponnesiac, aruncând întreaga lumea greacă într-o criză fără ieşire, de care a profitat Macedonia care şi-a instaurat hegemonia asupra lumii elenice.

Războaiele medice (492-479)

Epoca clasică se deschide cu războaiele dintre greci şi perşi, cunoscute de obicei sub numele de războaiele medice (de la Medoi, numele grecesc al mezilor).

Cauzele acestui îndelungat conflict trebuie căutate în tendinţa imperiului persan de a-şi spori teritoriul pe seama prosperelor cetăţi greceşti. Pretextul a fost oferit de revolta cetăţilor ioniene.

După înfrângerea revoltei ioniene, regele Darius I a vrut să-i pedepsească pe susţinătorii insurgenţilor şi a început o nouă campanie militară împotriva Greciei, care deschide, de fapt, războaiele medice. Acestea au 3 etape: prima expediţie persană (492 a.C.), cea de a doua (490 a.C.) şi cea de a treia (480 a.C.).

Prima etapă a constat în ofensiva persană în Peninsula Balcanică. Cea de a doua expediţie persană, nu a avut mai mult succes. Perşii au debarcat în Attica, dar la Marathon au fost înfrânţi de armata ateniană, mult mai puţin numeroasă, condusă de Miltiades cel Tânăr, care a devenit eroul naţional atenian (490 a.C.). După victoria de la Marathon, prestigiul Atenei a crescut foarte mult.

În anul 486, după moartea lui Darius I, la conducerea Imperiului persan vine regele Xerxes, care reia planul lui Darius de a cuceri Grecia. Perşii mobilizează forţe uriaşe pe care le trec în Peninsula Balcanică. În faţa acestei noi ameninţări persane, grecii hotărăsc să nu se supună. În conformitate cu planul de operaţiuni al alianţei, perşii trebuiau să fie împiedicaţi să ajungă în Grecia centrală prin strâmtoarea de la Thermopile. Planul nu a reuşit, însă, deoarece perşii, ajutaţi de un trădător, au reuşit să evite strâmtoarea şi să cadă în spatele contingentului spartan, condus de regele Leonidas, care a fost nimicit (iulie 490 a.C.). După această victorie, perşii cuceresc Grecia centrală obligând pe atenieni să-şi părăsească cetatea pentru a se stabili în Salamina, Egina şi Troizen. Succesul perşilor a fost însă de scurtă durată, deoarece ei au fost înfrânţi în lupta navală de la Salamina (28 sept. 480 a.C.), fiind nevoiţi să-şi retragă flota spre Hellespont, iar armata de uscat în Thessalia. Sfârşitul războaielor medice a fost marcat de bătălia de la Plateea din Beoţia (4 august 479 a.C.) şi de bătălia navală de la Mycale, din apropierea coastelor Asiei Mici, în care grecii au fost victorioşi.

Războaiele medice au constituit un moment de mare importanţă în istoria lumii greceşti şi a Antichităţii. Victoria grecilor împotriva unui inamic, considerat mult mai puternic, a fost rezultatul dragostei de libertate a cetăţilor greceşti şi unul dintre puţinele evenimente la care au participat o mare parte a cetăţilor greceşti.

  Războiul peloponnesiac (431-404)

Războiul Peloponnesiac nu a fost datorat numai diferenţelor ideologice, ci că interesele economice au jucat un rol foarte important.

Victoriile spartane din Sicilia, precum şi cea navală de la Aigos Potamos a obligat Atena să capituleze (anul 404 a.C.). Pacea care s-a încheiat prevedea predarea flotei ateniene, distrugerea fortificaţiilor Atenei, rechemarea exilaţilor, părăsirea tuturor posesiunilor exterioare şi alianţa defensivă şi ofensivă cu Sparta.

Criza secolului al IV-lea

Victoria Spartei şi a aliaţilor săi nu a reuşit să stingă conflictele dintre cetăţile greceşti. Dimpotrivă, Sparta, fiind prea puţin pregătită să conducă lumea greacă, aceasta va intra într-o îndelungată criză, cunoscută în istoriografia sub numele de criza secolului IV. A fost o criză mai ales politică dar şi economică, ideologică, religioasă şi a moravurilor. Criza politică s-a manifestat prin nesfârşite războaie pentru hegemonie care au avut un rezultat devastator în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în valorile polisului, antrenând şi criza morală şi ideologică. Aşa se explică de ce în această perioadă apar tot mai multe încercări de realizare a unităţii lumii greceşti în jurul unei cetăţi sau a unui lider mai charismatic.

În plan ideologic criza secolului al IV-lea s-a manifestat prin declinul sistemului valorilor politice pe care l-au creat polisurile greceşti. Este vorba de decăderea democraţiei, fenomen care s-a reflectat şi în gândirea politică a vremii, reprezentată de mari filosofi precum Palton şi Aristotel, dar şi de teoreticieni politici, cum a fost, spre exemplu, Isocrates. Criza ideologică se vede şi din aceea că exista tendinţa de a proiecta în trecut sau în viitor imaginea unei cetăţi ideale.