În epoca istorică, grecii se considerau autohtoni în patria lor. Ideea autohtoniei era larg răspândită, diferite comunități grecești se considerau că provin fie din pământ, fie dintr-un arbore, mai ales stejarul, fie dintr-un animal cum ar fi, spre exemplu, furnica. Adeseori, mitul autohtoniei a fost folosit de unele cetăți, și în special de Athena, în interese politice.
Cercetarea lingvistică din secolul al XIX-lea, a demonstrat că grecii nu erau autohtoni, deoarece există în limba greacă un număr de cuvinte ce denumesc locuri, râuri, persoane sau plante mediteraneene care nu se explică prin limba greacă, ceea ce înseamnă că ele au fost preluate de la o populație (sau populații) anterioară. Aceste cuvinte erau formate în special cu sufixele -(s)sos, -(s)sa și -nth. Se pare că limba populației sau al populațiilor preelenice din Grecia erau neindoeuropene.
Mulți specialiști cred că strămoșii grecilor au venit în patria lor istorică pe la sfârșitul Helladicului timpuriu și începutul Helladicului mijlociu (aproximativ anul 2000 a.C.). Această datare este susținută de cercetările arheologice care au arătat că civilizația Helladică timpurie a fost înlocuită de o alta cu caracteristici deosebite, fără ca totuși vechea civilizație să fi dispărut cu totul. În ceea ce privește patria primitivă a acestor indoeuropeni, cercetătorii nu au ajuns la un acord deplin. Teoria cea mai răspândită este aceea care plasează această patrie undeva la nordul Mării Negre, dar nu în proximitatea acesteia, deoarece limba greacă nu are un cuvânt propriu pentru noțiunea de «mare», folosind pentru această noțiune cuvântul preelenic thalassa.
Noii veniți au coabitat cu populația anterioară. În urma acestei fuziuni etnice, care a durat probabil până către jumătatea secolului al XVI-lea a.C., a rezultat etnosul grec.