Este o perioadă de o foarte mare importanță pentru istoria Greciei, deoarece acum apar și se dezvoltă unele elemente caracteristice pentru întreaga istorie ulterioară a lumii grecești. Acum se structurează clasele sociale, apare statul de tip polis, apar primii legiuitori și tirani și se produce marea colonizare greacă.
Epoca arhaică este mult mai bine cunoscută, deoarece pentru această perioadă avem mai multe surse literare, precum și unele inscripții și cercetări arheologice. Istorici ca Herodot, Tucidide, Ephoros, Diodor din Sicilia, Pausanias și Plutarh, sau poeți ca Hesiod, Teognis din Megara, Alceu, Tyrtaios ș.a. ne dau numeroase informații despre viața politică, socială și economică ale lumii grecești din această perioadă.
Clasele sociale fundamentale ale Greciei arhaice erau aristocrația și demosul. Aristocrația pretindea să i se recunoască poziția superioară în societate deoarece era mult mai bogată decât oamenii de rând. În nenumăratele cetăți grcești, ea avea denumiri diferite, dar toate sugerau poziția sa superioară. La Athena, spre exemplu, aristocrații se numeau eupatrizi, «cei din tată bun», la Syracuza hippeis, «călăreții», la Samos gamoroi, «proprietari de pământ», dar peste tot ei erau agathoi, «cei buni» și kaloi «cei frumoși», de unde și conceptul de kaloi kagatoi, «frumoși și buni». Aristocrația Greciei arhaice avea încă multe în comun cu cea homerică, elemente ale raporturilor gentilice dăinuind încă multă vreme în unele cetăți.
Cea de a doua clasă socială era demosul, «poporul», «gloata», «mulțimea». În opoziție cu aristocrația, demosul avea unele denumiri care scotea în evidență condiția sa socială inferioară: kakoi, adică «cei răi», sau poneroi, adică cei care făceau munci umile. Demosul era format din oameni liberi, proprietari mici și mijloci de pământ, numiți la Athena, spre exemplu, geomori, zeugiți și theți.
Aristocrația și demosul constituiau categoria oamenilor liberi din punct de vedere juridic. În opoziție cu aceștia erau sclavii, douloi, în număr din ce în ce mai mare, mai ales în cetățile meșteșugărești și comerciale. Sclavii proveneau mai ales din prizonierii de război și din acei oameni liberi care, neputându-și plăti datoriile, își pierdeau libertatea.
Alături de aceste două clase fundamentale, în epoca arhaică, în unele cetăți, s-a cristalizat și o categorie socială intermediară. Astfel sunt hiloții la Sparta, gymnetai sau gymnesioi în Argos, claroții în Creta, konipodes în Epidaur, peneștii în Thessalia, maryandinii în Heracleia Pontică, killikiryenii în Syracuza ș.a. Aceștia nu trebuie confundați cu sclavii, deoarece ei nu puteau fi vânduți sau uciși, ei având unele drepturi economice dar nu și drepturi politice. Originea acestei categorii sociale este foarte controversată, unii istorici considerând că ea a fost urmarea cuceririi de către dorieni, în timp ce ații, probabil cu mai multă dreptate, cred că este vorba, mai degrabă, de rezultatul unor procese sociale și politice în sânul unor comunității grecești
În epoca arhaic ă apare statul. Grecia arhaică nu a constituit un stat unitar ci prin această denumire se înțelege un mare număr de mici stătulețe cunoscute sub numele de orașe-state de tip polis. Adesea, aceste stătulețe s-au format în continuarea comunităților din epoca homerică. La această realitate politică au contribuit numeroși factori, cum au fost situația din epoca homerică precum și aspectul foarte compartimentat al teritoriului Greciei. Cetățile grecești aveau suprafețe limitate până la câteva mii de kilometrii pătrați. Fiecare cetate avea un centru «politic» și un teritoriu agricol. Fiecare cetate avea propriul său sistem de guvernământ, divinități, tradiții, obiceiuri, eroi și mituri proprii. Statele grecești tindeau spre autarhia, adică independența politică, și autarkeia, adică independența economică.
În cetatea greacă s-au creat condițiile necesare pentru dezvoltarea individului. Cetățeanul putea lua parte la discuțiile despre bunul mers al lucrurilor. În aceste condiții, au apărut în Grecia noțiunile politice, fundamentale până astăzi, cum ar fi, legea și democrația. Legea bună, eunomia, presupunea egalitatea în fața legii, isonomia, iar democrația s-a opus de la început guvernărilor despotice sau tiranice.
Sistemul politic al polisului a permis dezvoltarea gândirii politice, a filosofiei a literaturii și artelor. Multă vreme acest sistem a constituit un cadru favorabil și pentru economie. Cu timpul însă, odată cu transformarea cetăților grecești în producătoare de mărfuri și cu practicarea comerțului pe distanțe foarte mari, acest cadru politic a început să nu mai corespundă necesităților, de unde și tendința de a se realiza diferite ligi care să adune mai multe cetăți laolaltă. Deși această tendință a fost foarte evidentă mai cu seamă în epoca clasică, particularismul grecesc, dragostea fiecărei cetăți pentru independență, au făcut ca grecii să nu depășească acest particularism, de unde numeroasele războaie pentru hegemonie care au avut loc mai cu seamă în epoca clasică.
Deși erau divizați în numeroase state, grecii avea conștiința apartenenței la același neam. Indiferent de dialectul pe care îl vorbeau, ei se înțelegeau între ei. Alte elemente de unitate erau religia, sărbătorile, jocurile și sanctuarele panelenice. Foarte cunoscute erau jocurile olimpice, închinate lui Zeus, jocurile nemeene, în cinstea lui Heracles, jocurile pithice, în cinstea lui Apollo pithicul, și jocurile istmice, de la Istmul de Corinth. La aceste jocuri, în timpul cărora conflictele armate încetau, participau atleți din toată lumea greacă. Oracolele de la Dodona și de la Delphi erau vestite nu numai în lumea greacă, dar și printre barbari. În sfârșit, amficționia de la Delphi reunea numeroase cetăți grecești.
Epoca arhai că se caracterizează și prin numeroase dispute politice între demos și aristocrație. Una dintre cerințele demosului era elaborarea legilor scrise care să înlăture arbitrarul în înfăptuirea actului de justiție. Așa se explică faptul că în numeroase cetăți grecești au apărut legiuitori. Cel mai vechi legiuitor este Zaleucos din Locroi, pe la 663 a.C., urmat de Charondas la Catane, pe la mijlocul sec.VII, apoi Pheidon în Corinth, Philolaios în Theba, Dracon și Solon la Athena și Pittakos la Mytilene în insula Lesbos, ș.a.
În epoca arhaică apare și tirania, ca o altă modalitate de a răspunde la problematica socială și politică tot mai complexe. Numele de tyrannos este probabil de origine lydiană și are înțelesul de «conducător». În unele cetăți, tiranii au venit la putere cu sprijin popular, și, o vreme, ei au acționat în interesul demosului. Treptat, însă, tiranii au devenit tot mai autoritari, iar tirania a căpătat accepțiunea de mai târziu, de conducere personală, despotică. În Corinth, pe la 650 a.C., tirania este ilustrată de Kypselos și, apoi, de Periandru, în Megara de Theagenes, în Sikyon de Ortagoras și Cleisthenes, în Epidaur de Procles, în Leontinoi de Panaitios, în Milet de Thrasybulos, în Samos de Polycletes, iar în Athena de Pisistrate și fiii săi, Hippias și Hipparchos. Aceasta este așa-numita «vechea tiranie greacă», pentru a fi deosebită de «noua tiranie» din secolul IV a.C.
În ceea ce privește sistemele politice din cetățile grecești , acestea au cunosct o mare diversitate (state oligrhice, democratice, monarhice sau diarhii). Cele mai multe au evoluat de la guvernări oligarhice către sisteme politice democratice, dar, indiferent de tipul de guvernământ, conducătorii trbuiau să aibă o legitimitate emanată de la cetățeni, și nu, ca în statele orientale,de la divinitate.
Având în vedere marele număr de cetăți, în cursul de față se va vorbi, mai pe larg, doar de Athena și Sparta, care exemplifică cel mai bine cele două sisteme de guvernământ din Grecia, democrația și oligarhia, și au jucat multă vreme rolul cel mai important printre cetățile grecești.