Printre cetățile grecești, Sparta ocupă o poziție unică, atât prin sistemul său politic cât și prin rolul pe care l-a jucat în lumea greacă. Constituția sa, care părea foarte trainică, a fost apreciată deopotrivă de gânditori și de oameni politici, în epoca clasică fiind un adevărat curent laconofil. Printre cei mai de seamă adepți ai sistemului politic spartan s-a numărat istoricul Xenophon.
Izvoarele istorice relative la istoria Spartei sunt relativ numeroase. Totuși, multe dintre acestea au fost scrise foarte târziu în raport cu evenimentele despre care vorbesc, astfel că perioade îndelungate din istoria acestei cetăți sunt cunoscute încă foarte puțin. Pentru constituția Spartei, au ajuns până la noi Statul spartan a lui Xenophon, precum și Viața lui Licurg al lui Plutarh. La acestea se mai adaugă lucrările lui Herodot, Tucidide, Ephoros din Kyme, precum și scrierile poeților Tyrteu și Alcman.
Sparta se află în sudul Peloponnesului, în ținutul numit Laconia sau Lacedemonia. Se învecina la nord, cu Arcadia, la vest, lanțul munților Taiget o separa de Messenia, iar la est erau munții Parnon. La sud, Lacedemonia era scăldată de apele Mării Mediterane. Prin mijlocul Laconiei, curgea, de la nord către sud, râul Eurotas, care forma o câmpie roditoare.
Avem puține informații despre Laconia myceniană. Cercetările arheologice au arătat că în această perioadă regiunea avea câteva așezări myceniene. Astfel a fost descoperit în valea Laconiei un palat mycenian, numit de învățații moderni Menelaion, după numele regelui legendar Menelaos, care ar fi domnit în Laconia în timpul războiului troian. Tot în această regiune, arheologii au descoperit vechea așezare de la Amyclai. Pentru epoca homerică, avem descrierea, pe care o face Odyssea, a călătoriei lui Telemah de la Pylos la Sparta. Dar amănuntele pe care le dă Homer, dovedesc că aezii homerici aveau cunoștințe foarte vagi și adesea greșite despre Laconia.
În conformitate cu narațiunea lui Herodot, preluată și dezvoltată de numeroși alți scriitori antici, statul spartan a apărut ca urmare a migrației dorienilor. Aceștia au supus populația locală, care a fost transformată în hiloți. Cercetătorii moderni au dubii foarte întemeiate despre istoricitatea acestei narațiuni, deoarece nu se poate dovedi o «invazie doriană» la sfârșitul epocii myceniene care să fi cauzat distrugerea statelor myceniene. Nu avem nici o dovadă că hiloții nu vorbeau dialectul dorian; dimpotrivă știm că, după secolul al VlII-lea a.C., când spartanii au cucerit Messenia, mesenienii, care vorbeau în mod cert dialectul dorian, au fost transformați și ei în hiloți. Cercetările arheologice permit concluzia că cetatea Sparta a fost întemeiată în secolul al IX-lea a.C., în timp ce așa-zisa invazie doriană s-ar fi petrecut la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XII-lea. În epoca istorică, populația Laconiei era doriană. Dorienii erau împărțiți în trei triburi gentilice, hylleii, pamphilii și dimanii. În secolul al IX-lea, lacedemonienii erau organizați în cinci sate gentilice, Pitane, Messoa, Dimne, Cynosura și Limnai, care aveau ca centru politic Sparta.
În epoca arhaică, Sparta avea un sistem politic deosebit de al tuturor celorlalte cetăți grecești. Acest sistem politic era pus pe seama legiuitorului Lycurg, care, după tradiție, a reușit să pună capăt neînțelegerilor dintre spartani printr-o nouă organizare politică, cunoscută în istoriografie sub numele de Marea Rhetra (Marele edict). După cronologia atribuită lui Licurg de autorii antici, acesta ar fi trăit prin secolul XII-XI, dar istoricii moderni consideră că, dacă Licurg a fost un personaj real și nu o divinitate a luminii (Licurg înseamnă «Cel ce face lumină»), opera lui reformatoare trebuie să fi fost contemporană cu alți legiuitori greci din secolul VII a.C.
Sparta a fost un stat prin excelență oligarhic. El era o diarhie deoarece era condus de doi regi care proveneau numai din două familii, a Agiazilor și a Eurypontizilor. Regii aveau atribuții limitate. Ei erau principalii comandanți militari și făceau parte din gerusia. Gerusia, «sfatul bătrânilor», era compusă din 30 de gerontes care împliniseră cel puțin șaizeci de ani, cu excepția celor doi regi care intrau în acest organism indiferent de vârstă. Acest consiliu avea prerogative însemnate, el fiind acela care formula cele mai importante hotărâri care urmau să fie aprobate sau respinse de apella. Aceasta din urmă constituia adunarea poporului care era formată din toți spartanii în vârstă de peste 30 de ani. În teorie, apella era organismul cel mai important în stat, dar în realitate el vota fără prea multe discuții ceea ce propunea gerusia. Consiliul celor cinci ephori a apărut ceva mai târziu, prin secolul VII a.C. Avea atribuții însemnate mai ales pe plan intern. Ei supravegheau pe cei doi regi și se îngrijeau de educarea tinerilor în spiritul constituției lui Licurg. Ephori aveau prerogative judecătorești, supravegheau finanțele și fixau impozitele, convocau și prezidau apella. Ei conduceau politica externă, declarau războiul și încheiau pacea, încheiau tratatele care trebuiau validate către apella. Dintre ephori spartani, de un mare prestigiu s-a bucurat Chilon, care prin măsurile luate a întărit constituția spartană.
Populația Laconiei era împărțită în două categorii net distincte: cetățenii, spartanii propriu-ziși, cunoscuți și sub numele de spartiați sau homoioi («cei asemenea»), și populația dependentă, împărțită la rândul său în hiloți și perieci. Spartanii reprezentau un soi de castă militară, deoarece singura lor rațiune de a exista era să devină soldați, și de aceea întreaga lor viață se derula în conformitate cu această cerință. De mici copii ei erau obișnuiți cu viața aspră. Până la opt ani educația copiilor se făcea în familie, după care ei intrau sub supravegherea unor paidonomoi, când educația devenea și mai aspră. Ei erau învățați să vorbească puțin, de unde și expresia, rămasă până astăzi, «a vorbi laconic». La 21 ani tânărul spartan devenea ostaș și își ducea viața, până la 40 ani, în tabere militare, unde făcea permanent exerciții. Datorită acestui fapt, Sparta a avut, timp de multe secole, cea mai puternică și disciplinată armată din lumea greacă.
Dupâ tradiție, Licurg a acordat o atenție specială femeii, al cărui rost în societate era să producă copii. De aceea, femeia spartană avea un statut deosebit față de al celorlalte femei grecești, bucurându-se de mai multă libertate. Pentru a întreține spiritul comunitar, spartanii participau la syssitai, mese comune obligatorii, unde se servea aceeași mâncare pentru toți, inclusiv pentru regi. Datorită sistemului său educațional, Sparta este considerată primul stat totalitar din istorie.
Spartanii nu se îndeletniceau cu producerea bunurilor materiale necesare traiului, această activitate revenind hiloților. Aceștia reprezentau o categorie intermediară între oamenii liberi și sclavi. Hiloții aveau în folosință un lot de pământ de pe care nu puteau fi îndepărtați, nu puteau fi vânduți și nici uciși. Ei aveau anumite drepturi individuale și economice, dar nu aveau drepturi politice. În sistemul politic și social spartan, rostul lor era să asigure existența spartanilor. Numărul hiloților întrecea de câteva ori pe acela al spartanilor, ceea ce constituia o permanentă amenințare pentru sistemul politic și social spartan. Pentru a-i intimida, legea permitea ca, în anumite situații, spartanii să apeleze la criptii, prin care cei mai reprezentativi hiloți erau uciși. Cu toate aceste precauții, hiloții s-au răsculat adeseori, punând la grea încercare ordinea socială lycurgiană
Cea de-a doua categorie inferioară erau periecii. După cum arată și numele lor, aceștia locuiau la marginile teritoriului lacedemonian. Ei aveau o situație mai bună de cât a hiloților, având mai multă libertate. Ei aveau administrație proprie, dar nu aveau capacitatea de decizie politică și militară și nu dispuneau în mod liber de teritoriul agricol, deoarece adevăratul proprietar era statul spartan. Ei se îndeletniceau mai ales cu meșteșugurile și în mai mică măsură cu comerțul.
Deși sistemul politic și social spartan era conceput în așa fel încât să nu permită schimbări majore, totuși acesta nu a rămas fără fisuri. Cu timpul, unii dintre spartiați au decăzut, devenind probabil hypomeiones, adică cetățeni inferiori, sau tresantes, «tremurători», «lași», cetățeni degradați datorită lașității în fața inamicului. Așa s-a ajuns ca numărul spartiaților să devină tot mai mic, de unde și necesitatea completării corpului civic cu cetățeni noi, așa-numiții neodamodeis.
Sistemul politic și social spartan s-a format, după toate probabilitățile, mult mai târziu decât pretinde tradiția greacă. Cercetătorii moderni consideră că acesta a apărut în condițiile schimbărilor majore pe care le-a cunoscut modul de a purta războiul, în prima jumătate a secolului VII a.C., ca urmare a apariției falangei, care presupunea acțiunea comună, disciplinată, a mai multor luptători. Această inovație, care a constituit o adevărată revoluție în arta militară, s-a produs, după toate probabilitățile, în Argos, pe vremea regelui Pheidon. Insuccesele pe care le-au avut spartanii în războiul cu Argos-ul și cu messenienii au constituit probabil cauza care a dus la împărțirea societății în categorii sociale clar deosebite, cu crearea unei categorii formată din militari care trebuia întreținută de celelalte două.
În epoca arhaică, Sparta a purtat războaie îndelungate cu Messenia, în urma cărora aceasta a fost ocupată, iar locuitorii transformați în hiloți. Sparta a avut o contribuție minoră în procesul de colonizare, singura lor colonie fiind Taras (Tarentum), din sudul Italiei. În jurul Spartei s-a constituit Liga peloponnesiacă, cu caracter defensiv, care întrunea numeroase cetăți din Peloponnes. În cadrul acestei ligi Sparta era liderul necontestat, care a profitat de această situație pentru a-și promova interesele proprii și pentru a susține, în alte cetăți, regimuri oligarhice.