Athena se află în Attica, o mică peninsulă a Greciei centrale de cca. 2600 km2. Spre est, lanțul munților Citheron o separă de Beoția.
În epoca istorică, în Attica se vorbea dialectul ionian. Ionienii erau împărțiți în patru triburi: Geleontes («lucrători al pământului», «țărani»), Aigikoreis («crescători de capre», «păstori»), Argadeis («meseriași») și Hopletes («hopliți», «militari»). Caracterul gentilic al acestor triburi este discutabil, deoarece numele lor ne îndreaptă mai curând spre grupuri profesionale decât spre comunități rezultate din legături de sânge.
Istoria timpurie a Athenei este învăluită în legendă. Izvoarele istorice pentru această perioadă sunt târzii. Herodot, Tucidide, pseudo Xenophon, Aristotel ș.a. Conform tradiției, Athena a fost condusă o vreme de regi. Dintre aceștia, mai cunoscuți au fost Kekrops, Ion, Kodros și mai ales Theseus. Nu știm dacă aceștia au fost persoane reale sau mitice. Pe seama fiecăruia dintre ei, tradiția legendară pune o seamă de înfăptuiri care nu pot fi însă astăzi verificate. Cercetările arheologice din Attica și mai ales din Athena au arătat că în epoca myceniană, pe acropolă, era o însemnată cetate de la care au rămas urme până astăzi. Această cetate a avut, se pare, mai puțin de suferit la sfârșitul epocii myceniene, în Attica fiind o continuitate între epoca myceniană și cea homerică. Probabil că din această continuitate s-a născut convingerea athenienilor că doar ei au fost autohtoni, mitul autohtoniei fiind, în epoca clasică, un însemnat instrument propagandistic în slujba susținerii pretențiilor hegemonice ale Athenei.
Legenda pune pe seama lui Theseus unificarea Atticii, care până atunci era divizată în mai multe comunități. Tot lui i se atribuie împărțirea întregului popor, indiferent de ginți fratrii și triburi, în mai multe clase sociale: eupatrizi, gomori (agricultori) și demiurgi (meseriași). În conformitate cu cronologia legendară, deoarece Theseus a fost contemporan cu regele Minos din Creta, el trebuie, dacă a fost un personaj real, să fi trăit prin secolul al XVI-lea a.C. Critica istorică consideră că măsurile puse pe seama sa nu au avut loc mai devreme de secolul al VIII-lea a.C., deoarece ele se înscriu pe un orizont politic grecesc care aparține acestei perioade. Unificarea comunităților atheniene într-un singur popor, cu un pritaneu și un consiliu, este o realitate care se regăsește, cam în aceeași perioadă, la mai multe comunități grecești. Acest proces se numește synoikismos.
Ca și în alte cetăți grecești, basileii athenieni, care continuau pe cei din epoca homerică, și-au pierdut numeroase atribuții care au trecut treptat pe seama altor organisme ale statului. Totuși instituția ca atare nu a dispărut ci s-a transformat într-o magistratură, aceea de arhonte basileu care avea prerogative mai cu seamă în ceea ce privește cultul. Cea mai mare parte a prerogativelor vechilor basilei a trecut pe seama altor arhonți, care formau colegiul celor nouă arhonți. Dintre acești arhonți cel mai important era arhontele polemarh, care, așa cum arată și numele, avea prerogative în ceea ce privește forțele armate, și arhontele eponim, cel care da numele său anului respectiv. Ceilalți arhonți se numeau thesmoteți, ei fiind cei care supravegheau respectarea obiceiurilor juridice ale cetății. Se pare că acești demnitari erau aleși, o vreme, pe viață sau pe mai mulți ani (probabil pe zece ani), dar se pare că, începând cu anul 683-682, arhonții erau aleși pe un an. La sfârșitul mandatului, arhonții intrau în Areopag, care era de fapt un consiliu (boulé).
Secolul VII a.C. este caracterizat prin neâncetate dispute sociale, datorate marilor inegalități dintre diferitele categorii sociale. Acest fenomen a fost accentuat de apariția monedei care a dat un mare impuls comerțului și meșteșugurilor. Aceste frământări sociale au fost însoțite de dispute între eupatrizi și demos. Și la Athena au fost încercări de a introduce tirania. Astfel, în anul 632, Kylon a eșuat într-o astfel de tentativă. Pe aceeași linie a disputelor politice se înscriu și legile lui Dracon din a doua jumătate a secolului al VII-lea a.C. Este cel mai vechi cod de legi de la Athena. El se caracteriza prin severitatea prevederilor sale.
Cel care pune bazele sistemului democratic athenian a fost Solon (594-593 a.C.). A fost o puternică personalitate. Poet de talent și om politic cu convingeri democratice, Solon a ajuns la conducerea Athenei într-o perioadă când disputele politice împărțeau societatea atheniană în două categorii bine distincte, eupatrizii și demosul, cu interese adeseori deosebite. Ambele categorii sociale au acceptat ca Solon, care se bucura de mult prestigiu printre concetățeni, să procedeze la o nouă organizare a statului athenian și să ia alte măsuri menite, în măsura posibilului, să atenueze disputele sociale.
În plan instituțional, sistemul politic inaugurat de Solon menținea unele instituții mai vechi, cum erau arhontatul și consiliul (boulé), dar apăreau adunarea poporului (eclesia) și sfatul celor 400, format din câte o sută de reprezentanți din fiecare dintre cele patru triburi. Eclesia devenea organismul politic cel mai important, deoarece aici se dezbăteau problemele cele mai de seamă ale statului și se votau legile. În eclesie intrau toți cetățenii majori. Din categoria cetățenilor nu făceau parte sclavii și femeile. Sistemul politic instituit de Solon avea un caracter moderat. El nu a mulțumit pe nici una din categoriile sociale care solicita transformări politice adânci, în sensul dorit de ele. Pe de o parte aristocrația era nemulțumită de rolul important pe care îl avea demosul, majoritar în eclesia, iar pe de alta demosul considera că măsurile luate de Solon lăsau eupatrizilor încă o mare putere în stat, ei dominând instituția arthontatului și a areopagului.
Solon a dat și alte legi care vizau atenuarea dezbinărilor sociale. Astfel a dat legea numită seisahteia («descărcarea») prin care se ștergeau vechile datorii sau, după o altă interpretare, acestea erau reduse, și se interzicea decăderea socială a datornicilor. Această lege venea în întâmpinarea unei mai vechi cerințe a demosului, în condițiile în care numeroși cetățeni ajunseseră sclavi deoarece nu putuseră să-și plătească datoriile. O altă reformă importantă este aceea prin care populația liberă a Atticii a fost împărțită în mai multe categorii sociale, în funcție de avere. Totodată, această reformă prevedea și anumite sarcini militare pentru fiecare categorie. Cei care aveau o avere de cel puțin 500 medimne de cereale, formau categoria pentacosiomedimnoi, care în plan militar formau infanteria greu înarmată (hopliți); cei care aveau o avere de cel puțin 300 de medimne formau categoria triacosiomedimnoi, numiți și hippeis (călăreții). În sfârșit, cei care aveau o avere mai mică de 300 de medimne erau oamenii cei mai săraci, numiți zeugiți și theți și formau infanteria ușoară. Probabil că Solon a dat și alte legi care încurajau meseriile, agricultura și comerțul.
Legile și reformele lui Solon au răspuns doar în parte necesităților. În anii și deceniile următoare disputele politice s-au reaprins. Au apărut grupări politice bazate pe anumite realități social-economice. Astfel, marii proprietari de pământ au format gruparea politică a pedienilor ; diacrienii apărau interesele oamenilor relativ săraci aflați mai cu seamă în regiunile muntoase; paralienii îi reprezentau pe locuitorii situați în apropierea mării (gr. paralia= litoral) și legați mai ales de meșteșuguri și de comerțul maritim.
Sprijinit pe gruparea diacrienilor, Pisistrate instituie tirania (561 a.C.) care, cu unele întreruperi, va dura până în anul 510, când ultimul tiran Hippias, fiul lui Pisistrate, a fost nevoit să părăsească Athena. Epoca Pisistratizilor a fost apreciată în manieră foarte diferită de autorii antici. Adepții democrației au reproșat lui Pisistrate și fiilor săi, Hipparh și Hippias, conducerea autoritară care a favorizat mai cu seamă pe adepții politici ai acestui sistem de guvernământ. Alții au avut cuvinte de prețuire pentru tirani, deoarece în timpul lor statul athenian a cunoscut o perioadă de dezvoltare a economiei și a culturii. Într-adevăr, Pisistrate a sprijinit agricultura, a întreprins mari lucrări publice și a inițiat marile sărbători Panatheneele, în cinstea zeiței Athena, și Dionisiile, în cinstea zeului Dionysos. Ceremoniile care însoțeau aceste mari sărbători populare au constituit cadrul care a favorizat apariția tragediei și a comediei. Cu toate acestea, opoziția față de tiranie nu a încetat. Cu sprijin spartan, democrații au reușit să înlăture pe ultimul tiran, Hippias, care în anul 510 a fost nevoit să părăsească Athena. În fruntea oponenților tiraniei se afla familia Alcmeonizilor, din care au provenit nume ilustre ale Athenei, cum au fost Clisthenes și Pericles.
Ajuns la conducerea Athenei, Clisthenes a procedat la ultima mare reformă constituțională a statului athenian (508-507). Prin această reformă, au fost desființate cele patru triburi tradiționale care au fost înlocuite cu zece triburi teritoriale, conduse de câte un epimeletes (=îngrijitor, supraveghetor). Fiecare trib a fost divizat în câte 100 de deme, conduse de demarhi. Pentru a desființa baza partidelor teritoriale, Clisthenes a constituit aceste triburi din câte trei părți (trithyii), în care era împărțit teritoriul Atticii: Asty (orașul propriu-zis), Paralia (teritoriul de la țărmul mării) și Mesogeis (teritoriul din centru). Deoarece la Athena se exercitau drepturile politice, această reformă a contribuit la sporirea rolului Athenei ca centru politic. Consiliul celor 400 devine al celor 500, proveniți în mod egal din fiecare trib, aleși prin tragere la sorți. A fost înființat colegiul celor 10 strategi care conducea treburile publice sub supravegherea adunării poporului. În acest colegiu, cel mai important era strategul polemarh, care în timp de război era principalul comandant militar, iar în timp de pace, conducea politica externă. Sunt menținute colegiul arhonților și areopagul, însă rolul lor în stat a fost mult diminuat. Pentru a descuraja încercările de a instaura tirania, Clisthenes a introdus ostracismul, prin care adunarea poporului se pronunța prin vot asupra persoanei bănuită ca avea astfel de intenții. Cel care era ostracizat era pus în afara legii și exilat timp de zece ani, fără a-și pierde averea.
Prin constituția lui Clisthenes, Athena devenea statul cu constituția cea mai democratică din lumea greacă. În timpul lui Ephialtes și Pericles, nu au fost aduse schimbări majore, ci numai unele măsuri prin care s-a adâncit caracterul democratic al constituției lui Clisthenes.