Epoca clasică se deschide cu războaiele dintre greci și perși, cunoscute de obicei sub numele de războaiele medice (de la Medoi, numele grecesc al mezilor).
Este o peri oadă relativ bine cunoscută, mai ales datorită Istoriilor lui Herodot, care s-a informat despre cauzele și desfășurarea acestui război. Pentru aceasta, istoricul grec a cercetat apariția și creșterea Imperiului persan și ne dă informații prețioase despre popoarele care au fost incluse în acest imperiu (lydieni, babilonieni, egipteni ș.a.). Alte informații despre aceste războaie ne sunt oferite de Eschile, Tucidide, Plutarh, la care se adaugă unele inscripții grecești și persane.
Cauzele acestui îndelungat conflict trebuie căutate în tendința imperiului persan de a-și spori teritoriul pe seama prosperelor cetăți grecești. Pretextul a fost oferit de revolta cetăților ioniene. Aceste cetăți, situate în vestul Asiei Mici, au intrat în cadrul Imperiului persan după anul 546, când regele Cyrus al II-lea a anexat Lydia, care includea și cetățile grecești din vestul Asiei Mici.
Deși dominația persană asupra cetăților grecești era suportabilă din punct de vedere economic, acestea nu au acceptat niciodată pierderea libertății lor. Profitând de un anumit context favorabil, cetățile ioniene au hotărât să declanșeze revolta antipersană în anul 499 a.C. În fruntea acestei răscoale se afla Miletul, condus de tiranul Aristagoras. Răsculații au solicitat sprijin din partea cetăților grecești din Grecia propriu-zisă, dar răspunsul a fost puțin încurajator. Numai Athena și Eretria au trimis în sprijinul răsculaților o mică escadră cu circa 2000 de luptători. Sparta a refuzat să-i sprijine pe răsculați. De la început, răscoala a cuprins nu numai cetățile ioniene ci și orașele grecești din Bosfor, Hellespont, Caria, Rhodos și Cypru, răsculații reușind să înlăture dominația persană în vestul Asiei Mici. Dar în anul 494 a.C., perșii mobilizează mari forțe în Asia Mică și, sprijiniți de o puternică flotă, îi înving pe răsculați. Miletul este în bună parte distrus, aceeași soartă având-o și alte cetăți răsculate, perșii reinstaurând dominația lor în vestul Asiei Mici.
După înfrângerea revoltei ioniene, regele Darius I a vrut să-i pedepsească pe susținătorii insurgenților și a început o nouă campanie militară împotriva Greciei, care deschide, de fapt, războaiele medice. Acestea au 3 etape: prima expediție persană (492 a.C.), cea de a doua (490 a.C.) și cea de a treia (480 a.C.).
Prima etapă a constat în ofensiva persană în Peninsula Balcanică. Perșii, conduși de generalul Mardonios, au reușit să cucerească unele regiuni de coastă ale Traciei și să oblige pe regele Macedoniei să devină aliat al perșilor. Campania terestră a fost sprijinită de o puternică flotă care trebuia să supună cetățile grecești insulare și să amenințe Grecia. Flota nu a reușit să-și îndeplinească misiunea deoarece a fost distrusă de o puternică furtună în apropierea muntelui Athos. Cea de a doua expediție persană, condusă de generalii Datis și Artaphernes, nu a avut mai mult succes. Perșii au debarcat în Attica, dar la Marathon au fost înfrânți de armata atheniană, mult mai puțin numeroasă, condusă de Miltiades cel Tânăr, care a devenit eroul național athenian (490 a.C.). După victoria de la Marathon, prestigiul Athenei a crescut foarte mult. În anii care au urmat, la Athena s-au conturat două grupări politice care se deosebeau mai ales prin maniera în care urma să fie purtat războiul cu perșii. O grupare, condusă de Themistocles, considera că, pentru a asigura victoria, athenienii trebuiau să se sprijine mai ales pe o flotă puternică. Cea de a doua grupare, condusă de Aristides, credea că era nevoie în primul rând de o puternică armată de uscat, care să poată să înfrângă marea armată persană. Pentru moment, gruparea condusă de Themistocles a avut câștig de cauză, și Athena a pus în operă construirea unei mari flote de război.
În anul 486, după moartea lui Darius I, la conducerea Imperiului persan vine regele Xerxes. În primii ani de domnie, regele persan s-a confruntat cu numeroase răscoale care au cuprins imperiul. După înfrângerea acestor răscoale, în 481 a.C., Xerxes reia planul lui Darius de a cuceri Grecia, pentru a restabili prestigiul Ahemenizilor, grav afectat de insuccesele de până atunci din războiul cu grecii. Perșii mobilizează forțe uriașe pe care le trec în Peninsula Balcanică. În fața acestei noi amenințări persane, grecii hotărăsc să nu se supună. A fost convocat la Corinth un congres panhellenic, în anul 481 a.C., unde s-a hotărât crearea unei symahii (=alianță militară defensivă) la care cetățile participante trebuiau să participe cu contingente militare. Conducerea militară a acestei alianțe a fost încredințată Spartei. În conformitate cu planul de operațiuni al alianței, perșii trebuiau să fie împiedicați să ajungă în Grecia centrală prin strâmtoarea de la Thermopile. Planul nu a reușit, însă, deoarece perșii, ajutați de un trădător, au reușit să evite strâmtoarea și să cadă în spatele contingentului spartan, condus de regele Leonidas, care a fost nimicit (iulie 490 a.C.). După această victorie, perșii cuceresc Grecia centrală (Beoția și Attica), obligând pe athenieni să-și părăsească cetatea pentru a se stabili în Salamina, Egina și Troizen. Succesul perșilor a fost însă de scurtă durată, deoarece ei au fost înfrânți în lupta navală de la Salamina (28 sept. 480 a.C.), fiind nevoiți să-și retragă flota spre Hellespont, iar armata de uscat în Thessalia. În anul următor, perșii ocupă din nou Athena pe care o jefuiesc. Sfârșitul războaielor medice au fost marcate de bătălia de la Plateia din Beoția (4 august 479 a.C.) și de bătălia navală de la Mycale, din apropierea coastelor Asiei Mici, în care grecii au fost victorioși. Încheierea oficială a războiului va fi mult mai târziu, în anul 449 a.C., prin pacea lui Callias.
Războaiele medice au constituit un moment de mare importanță în istoria lumii grecești și a Antichității. Victoria grecilor împotriva unui inamic, considerat mult mai puternic, a fost rezultatul dragostei de libertate a cetăților grecești și unul dintre puținele evenimente la care au participat o mare parte a cetăților grecești.
După anul 479 a.C., perioada de timp care se întinde până în anul 431 a.C. este cunoscută în istoriografie sub numele de Pentekontaietia, adică perioada de aproximativ de 50 ani care s-au scurs între încheierea războaielor medice și începutul războiului peloponnesiac. Această perioadă poate fi caracterizată, în general, ca fiind aceea în care contradicțiile dintre cetățile grecești, grupate în cele două ligi, peloponnesiacă și de la Delos, s-au acutizat, devenit de nerezolvat pe cale pașnică.
Liga maritimă de la Delos a apărut după victoria împotriva perșilor. La început, în această ligă au intrat mai multe cetăți insulare care se temeau încă perși. De la început, rolul cel mai important la jucat Athena, datorită prestigiului pe care îl câștigase în timpul războaielor medice precum și faptului că era cetatea cea mai puternică, cu o flotă capabilă să înfrunte flota persană. În anii și deceniile următoare, în această ligă au intrat multe alte cetăți, transformând-o într-un adevărat imperiu maritim athenian. Centrul acestei ligi a fost la început în insula Delos, unde se afla tezaurul comun. Acesta, în valoare de circa 460 talanți, era constituit din contribuțiile fiecărei cetăți (foros), necesare pentru întreținerea unei flote care să descurajeze un eventual inamic. Liga era condusă de un consiliu comun, synedrion. Dominația atheniană asupra ligii a devenit și mai evidentă după anul 454 a.C., când acest tezaur a fost mutat de la Delos pe acropola atheniană, fiind folosit de Pericles pentru finanțarea construcțiilor monumentale de pe acropola Athenei. Treptat, cetățile participante la această ligă și-au pierdut o mare parte a independenței lor, deoarece încercările unor cetăți de a o părăsi au fost reprimate în mod sângeros de athenieni. Această realitate a fost abil speculată de Sparta, care ducea o susținută propagandă prin care se urmărea discreditarea Athenei în fața aliaților săi.
Perioada Pentekontaietiei, este caracterizată printr-o tot mai accentuată dispută politică și ideologică dintre Sparta și Athena, reprezentantele celor două sisteme politice opuse, oligarhia și democrația. Sistemul democratic, susținut mai ales de progresele economice ale Athenei și ale aliaților săi, constituia o atracție irezistibilă pentru cetățenii din cetățile oligarhice. Astfel se explică de ce unele dintre acestea au părăsit Liga peloponnesiacă pentru a se alătura ligii maritime atheniene (sau delio-attice). Pe de altă parte, politica represivă atheniană față de orice încercare de a părăsi liga maritimă, a fost speculată de sistemele politice ologarhice. Acest antagonism a crescut în timpul celor 50 ani în așa măsură încât între Liga peloponnesiacă și Liga maritimă atheniană să nu mai existe nici o posibilitate de conciliere. Astfel a izbucnit îndelungatul și pustiitorul război peloponnesiac.