Epoca elenistică este deschisă de campaniile lui Alexandru cel Mare (Alexandru al III-lea), fiul lui Filip al II-lea, împotriva Imperiului persan. Denumirea de «elenistică» a fost dată acestei perioade de istoricii din secolul XIX, pentru a marca întreaga perioadă cuprinsă de la campaniile lui Alexandru până în anul 31 a.C., când ultimul stat elenistic, Egiptul, a căzut sub dominația romană.
Prin epoca elenistică, istoricii înțeleg adeseori realități diferite. Unii consideră că epoca elenistică este mai ales un fenomen cultural, caracterizat prin răspândirea limbii și civilizației elenice peste vastul teritoriu cucerit de Alexandru. Alții cred că elenismul este un fenomen mult mai complex care nu trebuie redus doar la aspectele culturale, și mai ales nu trebuie înțeles numai ca o pătrundere și răspândire a culturii grecești printre popoare din fostul Imperiu persan, deoarece, la rândul lor, aceste popoare au influențat pe greco-macedoneni. Într-adevăr, dacă la prima vedere se pare că elementul grec a avut rolul cel mai important, deoarece limba greacă s-a răspândit foarte mult, fiind limba oficială din statele elenistice, nu este mai puțin adevărat că populațiile asiatice și din Egipt au influențat pe greco-macedoneni. Această influență este foarte clară în ceea ce privește religia. Vechile divinități grecești olimpiene continuă să fie adorate, dar numărul adoratorilor este în scădere deoarece în panteonul grec pătrund numeroase culte orientale, care răspundeau mai bine nevoii oamenilor. Este vorba mai ales de culte de misterii, care presupuneau inițierea credincioșilor, și de culte care propovăduiau viața de apoi. Un alt domeniu în care Orientul și-a pus pecetea asupra lumii elenistice este forma de stat, care era cea monarhică, de tip oriental, în care regele avea puteri depline. Această formă de stat a avut consecințe importante în plan religios, ideologic și cultural. În domeniul economic și social, regatele elenistice au preluat în general sistemul economic oriental, în care statul-proprietar avea un mare rol în organizarea și în repartiția producției. O consecință foarte evidentă a acestei stări de lucruri a fost decăderea oratoriei politice, înlocuită tot mai mult de retorică, apariția unor noi școli filosofice cu un idealuri care ilustrau precaritatea și anxietata individului în noile condiții politice, precum și îndepărtarea oamenilor de litere de problematica vieții cetății.
Datorită acestor caracteristici, epoca elenistică nu se confundă decât în mică măsură cu istoria greacă, ea fiind mai degrabă o parte distinctă a istoriei antice, care a reprezentat timp de circa trei secole istoria lumii civilizate de atunci.
Alexandru Macedon (336-323) a fost o personalitate excepțională a istoriei universale. El a dovedit calități ieșite din comun de om politic și de comandant militar. Prin acțiunea sa, el a produs schimbări radicale pe harta politică a vremii. Este unul din exemplele cele mai clare despre felul cum o puternică personalitate poate influența evoluția istorică a lumii.
Deși Alexandru a inaugurat o nouă epocă în istoria antică, și a fost una din personalitățile cele mai faimoase din antichitate, din păcate izvoarele noastre referitoare la viața și activitatea lui sunt toate târzii.
După moartea lui Filip al II-lea, Alexandru Macedon, în vârstă de numai 20 ani, a fost recunoscut rege al Macedoniei și conducătorul ligii panhellenice care trebuia să înceapă războiul împotriva Imperiului persan. Încă de la începutul domniei sale, Alexandru a reprimat orice încercare a tracilor, illirilor sau grecilor de a pune în discuție hegemonia macedoneană.
În anul 334 a.C., Alexandru cel Mare începe campania împotriva Imperiului persan. Pentru aceasta el a mobilizat forțele armate macedonene și grecești, la care se adăugau unele contingente tracice și illirice. Această armată era însă mult mai mică decât aceea pe care o putea opune Imperiul persan. În ciuda acestei evidențe, Alexandru a înfrânt pe perși în câteva bătălii (Granicos și Issos), profitând și de incapacitatea regelui persan Darius al III-lea, care nu a știut să pună în valoare superioritatea numerică a armatei sale. În urma acestor victorii, Alexandru a cucerit cea mai mare parte a Asiei Mici, regiunea siro-palestiniană, pentru ca în anul 332 a.C. să cucerească Egiptul. Încă din această fază a războiului, s-a putut observa politica pe care Alexandru înțelegea să o ducă în teritoriile cucerite. Este vorba de atragerea aristocrației locale de partea cuceritorilor, cu scopul de a realiza o fuziune etnică și culturală între greco-macedoneni și orientali. De asemenea, el a acceptat să
fie recunoscut ca faraon al Egiptului, iar în anii următori Alexandru a devenit moștenitorul imperiului Ahemenizilor.
În anul 331 are loc bătălia de la Gaugamela, la est de Tigru, încheiată cu victoria lui Alexandru. Regele Darius al IlI-lea s-a retras, împreună cu numeroși satrapi, în partea de răsărit a imperiului. Curând după această bătălie, el va fi asasinat de satrapul Besos, care s-a proclamat «Rege al regilor». După ce își consolidează stăpânirea în Babilonia și în vestul Iranului, Alexandru continuă urmărirea lui Darius și a succesorului său. Campania orientală durează până în anul 326 a.C., în timpul căreia vaste teritorii, până în centrul Indiei, au ajuns sub stăpânirea lui Alexandru, care a desființat astfel, pentru multe secole, statul iranian. Revenit în Babilon, Alexandru se îmbolnăvește și moare în anul 323 a.C., la doar 33 de ani.
Imperiul creat de Alexandru era prea puțin consolidat. Din această cauză, după moartea sa a început o lungă dispută pentru moștenirea sa, mai cu seamă că el nu avea un moștenitor adult. Această luptă pentru succesiunea lui Alexandru este denumită epoca diadohilor (= a urmașilor). Diadohii erau principalii generali ai lui Alexandru, precum Antigonos Monophtalmos, Ptolemaios, Antipatros, Lysimahos, Perdiccas și Seleucos, sau oameni apropiați lui precum Eumenes din Cardia și Crateros. Epoca diadohilor ține până în anul 281 a.C., când ultimii urmași ai lui Alexandru, Lysimachos și Seleucos, mor asasinați. În timpul epocii diadohilor, s-au cristalizat principalele state elenistice, Egiptul Lagizilor, întemeiat de Ptolemaios I Soterul, regatul Seleucizilor, întemeiat de Seleucos I Nicator și regatul Macedoniei care cuprindea și o mare parte a cetăților grecești. Dintre aceste state, cel mai întins dar și cel mai pestriț din punct de vedere etnic a fost regatul Seleucizilor, care se întindea de la marea Egee, până în India. Mai târziu, din statul Seleucizilor se desprind alte state elenistice, precum regatul parților, Pontul și regatul Pergamului.
Perioada următoare epocii diadohilor este denumită a epigonilor și corespunde cu istoria statelor elenistice. În această perioadă, principali protagoniști au fost regatul Lagizilor și cel al Seleucizilor, care au purtat mai multe războaie numite «siriene» pentru controlul regiunii siro-palestiniene. Istoria epocii elenistice se împletește, de la finele secolului III a.C., cu istoria statului roman. Încă din timpul celui de-al doilea război punic, romanii vor declanșa primul război macedonean, care a marcat imixtiunea din ce în ce mai puternică a Romei în treburile statelor elenistice. În anul 200 a.C., armatele romane pun pentru prima oară piciorul în Asia Mică, ceea ce a marcat începutul declinului statului Seleucizilor. Între anii 148 și 146 Macedonia și Grecia au fost transformate în provincie romană. Un secol mai târziu (63 a.C.), generalul roman Pompeius a desființat statul Seleucizilor, pentru ca ceva mai târziu, (31 a.C.), în urma războiului civil de la Roma dintre gruparea lui Octavianus și cea a lui Antonius, ultimul regat elenistic, Egiptul Lagizilor, să fie transformat în provincie romană. Dacă anul 31 marchează sfârșitul politic al lumii elenistice, spiritul său va supraviețui încă mult timp în filozofie, literatură și artele plastice.