Italia este o peninsulă în centrul Mării Mediterane. Munții Alpi, în nord, separă Italia de Europa centrală. În estul Italiei se află mările Adriatică și Ionică, în sud Marea Mediterană, iar în vest Marea Tyrrheniană. În apropierea țărmurilor Italiei sunt mai multe insule, cele mai importante fiind Sicilia, Sardinia și Corsica. În antichitate, sub numele de Italia s-a înțeles, până în timpul lui Augustus, o altă realitate geografică decât se înțelege în mod curent, deoarece aceasta se întindea către nord până în ținuturile celtice, de care o separa, în mod simbolic, micuțul râu Rubicon. După reforma administrativă a lui Augustus, numele de Italia s-a întins până în munții Alpi, corespunzând cu accepțiunea de astăzi. Numele de Italia provine de la populația Italilor, care locuia în sudul peninsulei. Numele a fost aplicat întregii peninsulei Italice, mai cu seamă de coloniștii greci.
La începutul istoriei sale, Roma a fost o mică cetate din Latium. Romanii făceau parte dintre populațiile latine, care locuiau din timpuri imemoriale această provincie istorică a Italiei. In comparație cu Greciea, unde a evoluat de-a lungul istoriei antice esențialmente un singur popor, Italia preromană era un adevărat mozaic etnic, fiind locuită de numeroase populații cu limbi și origini foarte diverse. Pe versantul tyrrhenian al Munților Apennini, erau de la nord către sud, ligurii, etrusci și latinii; pe versantul Adriatic erau veneții, picenii, apulii și messapii. În centrul Italiei, de-a lungul Munților Apennini, era populațiile osco-umbro-sabellice, după numele populațiilor înrudite, oscii, umbrii, samniții, frentanii, lucanii și brutii. În Sicilia erau, în partea estică, siculii iar în partea vestică sicanii. În nordul Italiei erau populațiile celtice sau gallice.
Aceste popul ații vorbeau limbi cu origini diferite. Unele dintre ele, cum erau etrusca, sicana și limbile din Sardinia și Corsica erau neindoeuropene. Celelalte erau indoeuropene. Cu alte cuvinte, în Italia nu putem vorbi, pentru epoca antică, de un popor și o limbă italică, ci de popoare și limbi italice. La aceste populații indo- europene, s-au adăugat, ca urmare a marii colonizări grecești, numeroși greci, mai ales în sudul Italiei și în Sicilia. În literatura de specialitate, grecii din Italia, pentru a fi deosebiți de celelalte populații indo-europene din peninsulă, sunt numiți italioți. Aceste populații indoeuropene au pătruns în Italia în epoci diferite. Se pare că cei mai vechi au fost latinii și siculii, urmați de populațiile osco-umbro-sabellice și, către începuturile epocii fierului, de cele de pe litoralul adriatic. Așa cum arată harta etnică a Italiei, procesul de indoeuropenizare s-a produs dinspre est către vest, și nu din nord către sud, așa cum s-a crezut multă vreme.
- Etruscii
Dintre populațiile din Italia care, înaintea Romei, au jucat un rol important etruscii sunt cei mai reprezentativi. Etruria se află la nord de Latium, învecinându-se către est și nord est cu teritoriile locuite de celți, iar în nord cu cele ale ligurilor. Etruscii erau denumiți de greci tyrrhenieni, de unde și numele Mării Tyrrheniene care s-a păstrat până astăzi, iar de romani tusci sau etrusci, de unde și numele de Toscana de astăzi.
În antichitate, erau mai multe opinii în legătură cu originea acestei populații. După unele, ei ar fi fost identificați cu populația mitică a pelasgilor și originari din Grecia; după Herodot și cei care l-au urmat, ei ar fi fost originari din Lydia; după Dionysios din Halicarnas, ei erau autohtoni. Cercetătorii moderni consideră că la formarea etnosului etrusc au concurat elemente etnice cu origini diferite, dar că, în esență, procesul etnogenezei acestui popor este un fenomen ce a avut loc în Italia.
Limba etruscă, deși este cunoscută prin numeroase inscripții, nu este încă descifrată. După toate probabilitățile, ea este o limbă neindoeuropeană.
Civilizația etruscă se individualizează, printre celelalte civilizații contemporane din Italia, către începutul secolului al VIII-lea. Etruscii nu au constituit niciodată un stat unitar, ci erau mai multe orașe -state, asemănătoare cu cele grecești. Printre cele mai însemnate cetăți etrusce erau Tarquinia, Caere, Vei, Vulci, Vetulonia, Volsini, Volterra, Clusium, Cortona, ș.a. În secolele VIII-VI, cetățile etrusce erau conduse de regi (lucumoni), după care regalitatea a fost abolită și înlocuită cu guvernări oligarhice. În epoca oligarhică, statele etrusce erau conduse de magistrați. Se pare că cel mai înalt magistrat era zilath, identificat de romani cu magistratura de praetor. Alte magistraturi erau purthne și maru. În ceea ce privește organizarea socială, lumea etruscă era divizată în oameni liberi, sclavi (lautni) și clienți (etera). Trebuie remarcat că instituția clientelatului se regăsește de asemenea la romani și la celți.
În secolele VII-VI, etruscii își extind dominația către sud, în Latium și Campania. Dominația etruscă la Roma este ilustrată de dinastia etruscă, reprezentată prin regii Tarquinius Priscus, Servius Tullius și Traquinius Superbus, și printr-o puternică influență a civilizației etrusce. În nord și nord-est, etruscii au întemeiat numeroase așezări, mai importante fiind Felsina (azi Bologna), Ravenna și Rimini. Pe litoralul nordic al Adriaticii, etruscii au întemeiat împreună, cu grecii, așezarea de la Spina. Prezența etruscă în nordul Italiei a fost însoțită de intense schimburi comerciale cu populațiile aflate în nordul Italiei precum și cu cele din Gallia. De al sfârșitul sec. VI a.C., Etruria intră într-un proces de decădere cauzat de factori numeroși, cum au fost mai ales interesele opuse ale coloniștilor greci, ale carthaginezilor și romanilor. Expulzarea Tarquinilor de la Roma, în anul 509 a.C., a tăiat legăturile cu Campania, iar înfrângerile suferite în fața grecilor au dus la slăbirea influenței etrusce în sudul Italiei. Dar lovitura cea mai puternică o vor primi etruscii din partea romanilor. încă din primele decenii ale republicii, romanii au intrat în conflict cu unele cetăți etrusce (Veei, Fidenae), care au fost cucerite după un timp îndelungat. În timpul războaielor cu samniții, cetățile etrusce au fost în general de partea samniților. Victoria romană în aceste războaie a însemnat instaurarea dominației romane asupra cetăților etrusce din Etruria propriu-zisă. Ctitoriile etrusce din nord au căzut sub dominația celților.
Etruscii au fost supuși unui lent proces de romanizare care s-a încheiat, în linii foarte generale, către începutul erei creștine. Cu toate acestea, ei au influențat la rândul lor pe romani. Astfel însemnele puterii de la romani, anume sceptrul, scaunul curul (sella curulis), toga, garda de lictori cu securi în fascii și, probabil, chiar conceptul de imperium, adică puterea supremă militară administrativă și judecătorească, erau de origine etruscă. De asemenea, de la etrusci au intrat în onomastica romană numeroase gentilicia terminate în -inna și -enna.