Sistemul politic republican, care s-a dovedit foarte stabil timp de multe secole, a încetat să mai corespundă, către finele secolului al II-lea și începutul secolului I, realităților politice economice și sociale din Imperiul roman. Această realitate se explică prin chiar istoria Romei, care a evoluat, de la un oraș-stat cu o întindere mică, la un vast imperiu. Sistemul constituțional roman fusese creat pentru necesitățile unui astfel de stat, care presupunea participarea directă a cetățenilor la treburile publice. Dar extinderea statului roman a făcut ca cetățenii care locuiau adeseori foarte departe de Roma, să nu mai poată participa la viața politică, ceea ce făcea ca cele mai însemnate măsuri care se luau în comitia centuriata să fie opera plebei romane, o categorie socială care constituia o masă de manevră în mâna politicienilor care putea să-i cumpere voturile. La aceasta trebuie adăugate și alte cauze, cum ar fi rolul tot mai mare jucat de armată, precum și unele transformări suferite de economia și societatea romană. Reforma armatei romane făcută de Marius a transformat-o dintr-o armată prin excelență cetățenească, cum fusese până atunci, într-o armată de profesie, în care soldații erau strâns legați de comandantul lor. Așa se explică de ce unii generali care s-au implicat în viața politică nu au ezitat să folosească armata în susținerea intereselor lor politice. Aceste transformări au avut ca urmare un lung șir de războaie civile care au dus la ruinarea sistemului politic republican și la apariția ideii instaurării unui regim monarhic.
Primul moment important în lungul șir al războaielor civile îl constituie acela care au avut ca protagoniști pe Marius și Sulla, liderii a două grupări politice opuse, popularii și optimații (89-82). Acest război civil a avut loc în contextul războaielor cu Mithridates al VI-lea Eupator, regele Pontului, care dorea să înlăture dominația romană din Orient. Începutul propriu-zis al războaielor civile a fost determinat de refuzul lui Sulla de a se supune unei hotărâri a puterii politice prin care i-se lua comanda militară în campania ce urma să înceapă împotriva lui Mithridates. Este primul exemplu major când un comandant militar nu s-a supus factorului politic. Războiul civil a fost însoțit de numeroase atrocități, care au subminat vechile moravuri romane și încrederea în constituția republicană. Victorios în acest război, generalul L.Cornelius Sulla instaurează, în anul 82, dictatura, care se deosebea însă de vechea magistratură cu același nume, deoarece era pe termen nelimitat. El a luat o serie de măsuri care limitau drepturile cetățenești precum și prerogativele tribunilor plebei și ale cenzorilor, sub lozinca revenirii la constituția romană tradițională.
După retragerea neașteptată de la putere a lui Sulla (79 a.C.), disputele politice nu au încetat, deoarece fiecare din cele două grupări politice încerca să-și impună propria voință. În acest context, a apărut primul triumvirat (60 a.C.), format din trei oameni politici remarcabili: Cnaeus Pompeius, care se remarcase ca un strălucit general, Licinius Crassus, un mare bogătaș care se remarcase și ca general în timpul răscoalei lui Spartacus, și Iulius Caesar, un abil politician. Cei trei își promiteau sprijin reciproc pentru realizare aspirațiilor lor politice. Dintre aceștia, s-a remarcat mai cu seamă Caesar care, sprijinit pe gruparea popularilor, a știut să-și atragă de partea sa opinia publică romană. Prestigiul său a crescut și mai mult prin cucerirea Galliei, în urma căreia a făcut dovada calităților sale militare și a devenit, totodată, cel mai bogat om de la Roma. Refuzul său de a nu pătrunde cu oștile în Italia, ceea ce era o gravă încălcare a tradițiilor romane, a declanșat războiul cu gruparea senatorială condusă de Pompeius. Acesta din urmă a fost înfrânt, iar Caesar a devenit dictator (45-44). În timpul dictaturii sale, Caesar a luat unele măsuri menite să întărească statul roman. A fost însă bănuit că dorește să devină rege, ceea ce a dus la asasinarea sa.
Asasinarea lui Caesar nu a avut darul să stingă conflictele de la Roma. În anii ce au urmat, principalii actori ai scenei politice au fost Marcus Antonius, unul dintre cei mai de seamă locotenenți ai lui Caesar, și Caius Octavianus, nepotul și moștenitorul lui Caesar, care era foarte tânăr. În ciuda tinereții sale, Octavianus s-a dovedit un foarte abil politician, care a știut să profite din ostilitatea senatului față de Antonius pentru a-și atrage simpatii politice. În anul 43 a.C. se formează cel de-al doilea triumvirat din Antonius, Octavianus și Lepidus, un alt ofițer care s-a remarcat în timpul lui Caesar. Acest triumvirat avea un caracter oficial, deoarece el a fost recunoscut de către senat printr-o lege specială. Nici această asociere politică nu a fost viabilă, deoarece principalele personaje, Antonius și Octavianus, aveau interese divergente. Plecat în Orient pentru a obține glorie militară, Antonius a fost atras de Cleopatra, regina Egiptului, care urmărea propriile-i țeluri politice. Această relație a fost speculată de Octavianus printr-o foarte abilă campanie propagandistică, prin care a reușit să-și atragă mulți simpatizanți. Războiul a devenit inevitabil. În bătălia de la Actium, din anul 31 a.C., Antonius și Cleopatra au fost înfrânți. După această victorie, Ocatvianus, rămas singurul stăpânitor al Romei, a pregătit terenul pentru instaurarea unui nou regim politic, monarhic, care, în prima sa fază, s-a numit Principat.