- Structuri sociale
Conform dreptului roman, distingem patru categorii de persoane: oamenii liberi din naștere (ingenui), liberții (oameni liberi, dar născuți sclavi), sclavii și străinii. În rândul oamenilor liberi, însă, se diferențiază mai multe categorii sociale, deosebite prin avere și prin puteri la nivel instituțional. Prima distincție întâlnită în istoria romană este cea dintre patricieni și plebei. Originile acestor două categorii sociale nu sunt clare. Patricienii reprezentau, probabil, vechea populație romană, în timp ce plebeii reprezentau o parte a populației romane, care, se pare, a venit de-a lungul timpului la Roma. Această origine este sugerată de etimologia cuvântului «plebeu», care ar proveni din verbul «pleo», cu înțelesul de «a umple». Oricare ar fi adevărul în ceea ce privește originea acestor două categorii sociale, realitatea este că, în epoca istorică, acestea erau deosebite în mod foarte clar. Numai patricienii aveau drepturi politice, iar căsătoriile între cele două categorii erau interzise. Încă de la începutul Republicii, plebeii au început o îndelungată luptă pentru drepturi politice, care va dura cca. două secole și se va solda cu omogenizarea politică a populației romane. După această omogenizare, pătura superioară a cetățenilor romani era împărțită în două mari categorii a căror structurare se va adânci în următoarele secole ale Republicii: clasa senatorială și cea ecvestră. Clasa senatorială, în curs de structurare, era formată din oamenii cei mai bogați de la Roma, care aveau cens senatorial. Din această categorie erau recrutați senatorii romani.
Ordinul ecvestru, mai puțin evidențiat decât va fi în timpul Imperiului, este legat de o calificare militară și derivă din organizarea celor 193 de centurii. În acest cadru centuriat, există 18 centurii care au un cens superior celui al primei clase și primesc de la stat «calul public», adică prețul de cumpărare și de întreținere a calului, pentru a servi în cavalerie. Ordinul este destul de deschis, în el pătrunzând patricieni și plebei, romani și italici; în secolele II-I a. C., în rândul lui intră și oameni de afaceri, bogați proprietari de pământ, liber profesioniști (jurisconsulți, avocați), magistrați municipali. La sfârșitul secolului al II-lea, Gracchii le încredințează tribunalele permanente, pe care mai târziu Sulla le va reda senatorilor.
- Viața economică și interferența ei cu viața socială: problema agrară
În ceea ce privește viața economică, principala ramură a economiei romane era, firește, agricultura. Până la expansiunea Romei în Mediterana și până la afirmarea ei ca unică putere a lumii cunoscute, aprovizionarea Orașului se baza exclusiv pe economia italică. Odată deschisă calea marilor cuceriri, comerțul se intensifică, prin amplificarea legăturilor cu Orientul (Pergamul, Syria), cu nordul Africii (Carthagina, Mauretania), dar și cu Occidentul (Gallia și, mai ales, Hispania). În contextul legislației favorabile plebeilor, menționăm în 367 legea cu privire la datorii (dobânzile plătite până la acea dată se considerau ca fiind parte achitată din datorie) și legea agrară, care viza redistribuirea pământului public (ager publicus) în favoarea plebei. Ager publicus este constituit din toate bunurile mobile pe care statul le lua prin cucerire, prin moștenire (vezi cazul lui Attalos, regele Pergamului) sau prin confiscări de la condamnați. Leges Liciniae Sextiae stipulează dreptul statului de a dispune integral de ager publicus și dreptul fiecărui cetățean de a ocupa nu mai mult de 500 iugera (1 iugum = 1/4 ha) de pământ sau o pășune nu mai mare decât este necesară pentru hrana a o sută de vite.
În secolul al II-lea a.C., criza pământului ia amploare. Prin cucerire, ager publicus sporește, dar beneficiarii sunt în continuare marile familii senatoriale. Proprietatea este împărțită în chip vădit disproporționat: pe de o parte, există marile proprietăți (latifundia), pe de altă parte, micii proprietari dețin foarte puțin pământ, iar lipsa mijloacelor de subzistență creează adevărate crize sociale. Cea mai profundă este cea survenită în timpul tribunatelor fraților Gracchi. Măsurile lor n-au venit decât în întâmpinarea soluționării crizei. Tiberius Gracchus (133 a. C.) a prevăzut o serie de reforme menite să însănătoșească viața economică și socială și le-a expus în comitia tributa. Legea sa reactualizează stipularea legii din 367 conform căreia un cetățean n-are dreptul la mai mult de 500 iugera pământ din ager publicus, restul pământurilor urmând a fi arendate celor lipsiți de acest tip de proprietate. Totodată, el propune folosirea noilor ținuturi cucerite sau moștenite de către cei lipsiți de pământ. Tiberius Gracchus însă a creat un precedent periculos în practica instituțională, obținând din partea adunării poporului demiterea celuilalt tribun al plebei, M. Octavius, care se opunea legii. Asasinarea lui pe Capitoliu duce la paralizarea legii care tocmai fusese promulgată. Fratele lui, Caius Gracchus, continuă linia reformatoare a lui Tiberius, încercând însă să creeze cadrul juridic favorabil votării unor asemenea legi. El propune ca legile să fie votate de o comisie din care să facă parte un număr egal de cavaleri și de senatori, iar tribunalele permanente să fie formate și din cavaleri. Totodată, propune acordarea dreptului de cetățenie populațiilor italice aliate Romei (socii). Măsurile propuse nu au găsit ecoul corespunzător atunci, el fiind ucis în 121. Cu toate acestea, unele din ele au fost adoptate mai târziu (cetățenia italicilor, tribunalele permanente alcătuite din cavaleri). Totodată, atitudinea față de aceste probleme a dat naștere principalelor facțiuni politice - optimates - apărătorii intereselor aristocrației senatoriale - și populares - apărătorii intereselor cavalerilor și plebeilor. Evenimentele din 133-121 au creat alt precedent periculos, folosirea forței în eliminarea adversarilor politici, preludiu al declanșării războaielor civile. Totodată, schimbarea regimului proprietății a dus și la schimbarea organizării politice, accentuând criza Republicii și favorizând instaurarea Principatului.