- Epoca Principatului
Structuri economice
Economia romană în anii de debut ai Principatului nu își schimbă esențialmente structura în comparație cu sfârșitul epocii republicane, pentru că sistemul de proprietate asupra bunurilor (pământ, sclavi, alte bunuri mobile) rămâne neschimbat. Cu toate acestea, integrarea (fie în preajma instaurării noului sistem politic, fie în secolele I-II p. C.) a unor noi provincii în cadrul Imperiului roman duce, în cele din urmă, la o schimbare a politicii economice imperiale și, implicit, la o modificare a sistemului economic în ansamblu. Punerea bazelor Principatului are ca efect foarte important integrarea provinciilor și provincialilor în sistemul economic și social roman. Principalele consecințe ale acestei evoluții sunt modificarea formelor de producție înapoiate în provinciile considerate subdezvoltate și adoptarea acestuia noile realității economice. Italia î-și pierde supremația economică în agricultură și în producția meșteșugărească.
Politica fiscal ă nu a suferit modificări sub Augustus, care a căutat să evite abuzurile, fără a micșora însă veniturile statului. Impozitele erau plătite în continuare acelor societas publicanorum existente din timpul Republicii. Cu toate acestea, la sfârșitul domniei sale, Augustus a fost nevoit să creeze noi impozite directe pentru cetățeni: impozitul de 5% pe moștenire (vicesima hereditatium), impozitul de 1% asupra operațiilor comerciale (centesima rerum venalium), impozitul de 5% asupra eliberărilor de sclavi (vicesima libertatis). Toate acestea alimentează acum noua casă imperială, fiscus, care înlocuiește vechea instituție republicană, aerarium. Pe măsură însă ce persoana împăratului tinde să se confunde tot mai mult cu statul, fiscus capătă aspectul unei visterii personale a acestuia, făcând, in cele din urmă, din princeps persoana cea mai bogată din stat. Italia cunoaște în timpul dinastiei Iulia- Claudia, ultima mare perioadă de înflorire economică, materializată printr-o creștere a producției agricole, prin dezvoltarea atelierelor meșteșugărești de la Arezzo, în Etruria, și Puteoli, în Campania, prin avântul comercial (crearea și modernizarea portului Ostia, schimbul intens al Campaniei cu lumea elenă, atestat prin tăblițele de la Pompei etc.).
Efectul integrării complexe a provinciilor în structurile economice și sociale ale Imperiului roman sunt vizibile după această perioadă, atunci când sunt consacrate și alte zone drept centre economice importante. În afara unor regiuni care începuseră deja să-și dovedească importanța în ansamblul economiei Imperiului (Egiptul pentru agricultură, Hispania pentru minele de argint), alte provincii se afirmă sub acest aspect (Dalmatia pentru minele de argint, Moesia Superior pentru minele de fier și plumb, Dacia pentru minele de aur, Noricum, Gallia și Asia (Pergam) pentru producția de ceramică de lux (terra sigillatta). Unii specialiști vorbesc despre formarea unui sistem precapitalist, concretizat prin înființarea unui sistem foarte bine pus la punct de depuneri, credite, dobânzi, vânzări la licitație, societăți lucrative. Nici o provincie nu face excepție de la acest sistem. În acest fel, se multiplică numărul profesiunilor financiar-bancare: argentarii, coactores argentarii (însărcinați cu serviciile de depozit și de credit), nummularii (verificatorii de monedă) etc. În Dacia, un astfel de «bancher» este menționat în tăblițele cerate de la Alburnus Maior și se numește Iulius Alexander.
Comerțul nu mai este unul strict «italian», ci devine universal. În mod justificat, romanii numesc Mediterana Mare nostrum (Marea noastră). Mediterana devine, pentru multă vreme de aici încolo, placa turnantă a comerțului mondial. Mărfurile circulă din Britannia în Egipt, din Hispania în Achaia și invers. Se face comerț cu produse agrare: cereale, legume, fructe, vin, ulei, dar și meșteșugărești, ceramică de uz comun și de lux, unelte, arme, precum și obiecte de artă (statui, elemente de orfevrărie etc.). Comerțul de lungă distanță nu se practică doar pe mare, ci si pe uscat. Principalul drum este cel numit al «chihlimbarului», care unește Mediterana cu Baltica. Din sudul Italiei, de la Napoli, principala rețea rutieră trecea prin Aquileea (în nordul Italiei), apoi prin Carnuntum (lângă Viena) spre Marea Baltică. Dar ramificațiile erau multiple. De la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia), un drum lega acest oraș de Aquincum (Budapesta de azi), de Singidunum (Belgrad), Viminacium (Kostolac), Tibiscum (Jupa, jud. Caraș-Severin) și Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De la Singidunum, o altă ramificație ducea la Serdica (Sofia), Philippopolis (Plovdiv) și Byzantium. În vest, Aquileea, prin Carnuntum, era legată de Noricum, Germanii și Galii, dar această legătură a Italiei cu restul Occidentului se făcea mai ușor prin Mediterana.
Așa cum s-a observat de către istoricii moderni, către mijlocul secolului al II- lea p. C., lumea romană trăiește ultima sa perioadă de echilibru relativ din punct de vedere economic. Echilibrul este însă precar, din mai multe motive: 1) liberalismul, sau mai curând absenteismul statului, adâncește prăpastia economică între bogați și săraci, accentuată de lipsa unei politici protecționiste; nevoile marii majorități a populației sunt satisfăcute ușor de micile târguri și piețe locale, neexistând o producție de masă (în afara ceramicii); 2) unificarea politică și administrativă a Imperiului duce la crearea unor vaste regiuni cu tendințe autarhice (Gallia, Asia, Syria) și, în consecință, marele comerț nu vizează decât anumite produse; 3) economia tinde să devină, în această perioadă, una urbană de consum în detrimentul economiei rurale; 4) în aceste condiții, o economie de tip inflaționist, bazată pe denarul de argint, n-a prosperat decât în timpul domniei lui Hadrian și a lui Antoninus Pius și numai datorită exploatării noilor piețe (Britannia, Pannoniile, Daciile). Oprirea expansiunii teritoriale, coroborată cu atacurile barbare la frontierele de răsărit ale Imperiului, duce la apariția unei crize încă din vremea lui Marcus Aurelius, dar accentuată după jumătatea secolului al III-lea.
În ceea ce privește «criza secolului al III-lea», s-a remarcat că primele simptome apar mai de timpuriu. Efectele crizei se văd totuși mai puțin în timpul dinastiei Severilor (193-235), dar măsurile o demonstrează. Astfel, solda militarilor scade în vremea lui Caracalla cu 35% față de domnia lui Marcus Aurelius; totodată, devalorizarea monedei atinge cote exasperante, impunând reforma fiscală a lui Caracalla: noua monedă de argint, antoninianus, are însă un procentaj foarte mic de argint în conținutul ei (sub 5%). De altfel, Constitutio Antoniniana (212), prin care dreptul de cetățenie este acordat tuturor locuitorilor Imperiului, nu reprezintă decât o modalitate nouă de extindere a impozitărilor. La toate aceste măsuri menite să descurajeze contribuabilul, se adaugă atacurile barbarilor (carpii, goții), imensele devastări ale terenurilor și recoltelor, ceea ce duce la o scădere demografică și la mari deplasări de populații. Galliile, Germaniile, Pannoniile, Moesiile, Daciile își pierd, din această cauză, importanța în ansamblul economiei romane. Criza de subproducție duce la foamete și în același timp și la o frică generalizată a populației, concretizată în tezaurizările masive. Din cauza nesiguranței drumurilor, comerțul devine unul aproape închis, schimbul făcându-se în cadrul unor microregiuni, ceea ce duce la scăderea drastică a nivelului de trai al populației și la creșterea cantitativă a trocului (economie în natură). Totodată, această situație creează conflicte politice și sociale, iar armata ajunge să schimbe împărații după bunul plac (din acest motiv, criza secolului al III-lea poartă și denumirea de «perioada anarhiei militare»).
Toate aceste stări de fapt au dus în cele din urmă la schimbarea sistemului politic existent și la apariția Dominatului.
Structuri sociale
în afară de integrarea provincialilor în sistemul social roman, un alt factor nou care a favorizat dezvoltarea socială în epoca Principatului l-a constituit stabilizarea monarhiei imperiale ca un cadru politic adecvat, astfel încât unele structuri sociale se redefinesc, iar noua piramidă socială cunoaște un nou vârf - casa imperială. în vârful piramidei se află, așa cum s-a amintit, principele și membrii casei sale. În rest, din perspectiva conceptului de clasă socială, societatea romană se împarte în două clase: honestiores și humiliores (adică oamenii cu dare de mână și cu origine nobilă, pe de o parte, și cei de condiție umilă, de cealaltă parte). Din rândul honestiores fac parte senatorii, cavalerii și membrii elitelor municipale, iar din rândul humiliores militarii, meșteșugarii, plebea urbană și rurală, liberții și sclavii. Condițiile care trebuiau întrunite pentru a fi un honestior erau: 1) originea personală. Pentru senatori, aceasta însemna o vechime de cel puțin 3 generații, pentru cavaleri, mai puțin. Cu toate acestea, nu era desconsiderată valoarea personală, căci la Roma nu a fost un sistem de caste; 2) poziția socială. Doar cetățenii romani (în primul rând, cives Romani și apoi cetățenii de drept latin) puteau fi considerați honestiores; 3) nașterea liberă; 4) originea etnică, «naționalitatea»; 5) capacitățile personale. Așa se explică de ce niște indivizi care economic sunt foarte importanți (liberții și sclavii imperiali, liberții privați bogați, unii militari, meșteșugari sau negustori) nu pot intra în rândul honestiores pentru că nu îndeplinesc una sau chiar mai multe din condițiile enumerate mai sus. Să urmărim însă principalele categorii sociale și instituții în timpul Principatului.
Principele (princeps) este cea mai puternică persoană în stat. Poziția lui este întărită prin trei factori: putere, autoritate, bogăție. Puterea este nelimitată în fapt. Nu există putere în stat, să fie exercitată ca alternativă a puterii imperiale. Una din dovezi o reprezintă acceptarea de către Senat a propunerii lui Claudius de a facilita pătrunderea în această veche instituție romană a unor elemente aparținând aristocrației gallice. Prin posesia trbunicia potestas, monarhul își asigura inițiativa legislativă. Prin atribuirea imperium proconsulare, împăratul guverna prin funcționarii imperiali, în provinciile senatoriale cu senatori, în cele imperiale cu legati. Totodată, principele deținea imperium, comanda supremă a armatei. Autoritatea imperială se sprijinea pe prestigiul personal. Augustus spunea că îi întrece pe toți ceilalți prin auctoritas, împăratul trebuind să reprezinte un nou model moral, întruchiparea vechilor virtuți romane: clemens, iustitia, pietas. Toată această autoritate este întărită printr-un material propagandistic subtil și eficient, materializat în portul și insignele imperiale, în ceremonial, în introducerea cultului imperial etc. în același timp, împăratul este și cel mai înstărit om din Imperiu. El este proprietarul absolut al unor mine, pășuni, ateliere. Principele este și pater patriae, deci trebuie să acorde protecție «paternă» instituțiilor economice.
Senatorii (ordo senatorius) și-a închis cercul mai strâns ca în vremea Republicii. Dacă în timpul lui Caesar senatul ajunsese la 900 oameni, în vremea lui Augustus numărul membrilor acestuia s-a redus la 600. La sfârșitul Republicii, granița senator-cavaler devine mobilă: fiul unui senator avea rangul unui cavaler. Augustus însă consideră ca și fiii senatorilor să facă parte tot din ordo senatorius. Averea minimă pentru ca un senator să fie înregistrat în ordin este de 1 milion de sesterți. Averea senatorilor este constituită, în special, din veniturile agrare, și doar o mică parte se ocupă cu afacerile financiare și cu comerțul. În timpul lui Augustus, se constată o degenerare a vechilor familii senatoriale, precum și stingerea acestora din lipsă de urmași naturali. La sfârșitul Republicii, mai există doar 50 familii senatoriale de origine veche. La mijlocul secolului al II-lea p.C., mai sunt la Roma foarte puține domi nobiles. Apare noua generație de senatori, homines novi, care joacă, începând din a doua jumătate a secolului I p. C., un rol deosebit de important în viața politică romană. Sub Vespasian (el însuși homo novus), majoritatea senatului este compusă din reprezentanți ai acestor familii. Un cursus honorum senatorial nu diferă de cel din epoca republicană (vigintivir, tribunus legionis, quaestor, tribunus plebis, aedilis, praetor, legatus legionis, legatus Augusti, consul). Cele mai importante funcții sunt însă consulatele, curatelele în Roma, guvernările în numele împăratului, proconsulatele în Africa și în Asia. Spre deosebire de epoca republicană, unde aceste funcții trebuiau deținute un anumit număr de ani, în Roma imperială etapele se pot «arde» mai repede, un tânăr patrician putând deveni foarte repede quaestor și praetor, astfel încât la 32 de ani poate deține cea mai înaltă magistratură pentru un senator, cea de consul.
Cavalerii (ordo equester), pentru a se înregistra în ordin, trebuie să aibă o avere minimă de 400000 sesterți, după cum ne este transmisă o informație de la Marțial. Ordinul ecvestru nu a fost atât de omogen precum cel senatorial, întrucât apartenența la ordin nu se moștenea. În practică, însă, fiii de cavaleri erau cel mai adesea înregimentați în ordinul ecvestru. Spre deosebire de senatori, aveau o carieră militară foarte lungă, care debuta cu rangul de praefectus cohortis, urmat de cele de tribunus legionis, tribunus cohortis, praefectus alae și, finalmente, cel de procurator Augusti. Procuratelele, care puteau fi provinciale sau care vizau administrarea unui domeniu economic, erau, în funcție de nivelul salarizării, de trei tipuri: astfel, existau procuratores sexagenarii (care primeau 60 000 sesterți pe an), centenarii (remunerați cu 100 000 sesterți pe an) și ducenarii (care câștigau 200 000 sesterți pe an). După cum se observă, este vorba de niște servicii prestate în slujba statului și remunerate în consecință. Mulți cavaleri ajung membri ai elitelor municipale și este clar că își datorau aceste ranguri averii. În același timp, crește progresiv numărul cavalerilor provinciali. Astfel, conform statisticilor, raportul dintre cavalerii italici și provinciali evoluează în felul următor: în perioada Augustus - Caligula, 90/29; în perioada Claudius - Nero, 25/20; în timpul dinastiei Flaviilor, 21/30, iar în secolul al II-lea proporția ajunge la 117/143. Spre deosebire de senatori, cavalerii sunt mai implicați în comerț și în activități bancare, dar cum economia este preponderent agrară, ei sunt obligați să-și reinvestească noile capitaluri în agricultură.
Elitele municipale (ordo decurionum). Acest ordin se compune din 100 membri. În albumul decurionilor de la Canusium (Canossa de azi), datând din 223, sunt menționați 164 de decurioni, dar 39 sunt decurioni onorifici (senatori, cavaleri, patronii comunităților), iar 25 sunt fii de decurioni. Paradoxal, forma unitară de organizare a ordinului duce la o mare eterogenitate socială a membrilor lui. Aceștia sunt cavaleri, oameni înstăriți ai societății locale, urmași ai unor liberți bogați, foști militari înstăriți etc. Censul minimal pentru a fi admis în ordin nu este fix în fiecare cetate, dar, de regulă, număra 100 000 sesterți. Decurionii trebuiau să garanteze, prin activitatea lor, bunul mers al cetății: să asigure autoadministrația financiară a orașului, aprovizionarea cu alimente, să desfășoare o intensă activitate edilitară. Exista și un cursus în rândul elitelor municipale: aedilis (însărcinat cu pavarea străzilor, cu activități de construcție), duumvir, quattuorvir, vir quinquennalis (fiecare dintre aceste onoruri presupunând responsabilități de decizie privind viața comunității). De elitele municipale este legat fenomenul evergetismului, care constă în efectuarea unei binefaceri în folosul public. Aceste binefaceri se materializau prin oferirea de către cei înstăriți a unor jocuri publice, banchete, prin construirea sau refacerea unor edificii cu caracter public (temple, terme etc.), prin organizarea așa- numitelor sportulae (ajutoare pentru cei nevoiași etc.). Fenomenul evergetismului, departe de a mai fi o simplă manifestare a iubirii față de patrie, capătă în secolul al II- lea dimensiunile unui fenomen social.
Liberții și sclavii imperiali, precum și liberții privați bogați reprezintă o categorie socială inferioară din punct de vedere juridic, dar care depășește adesea în bogăție pe mulți oameni liberi, chiar cavaleri și senatori. De altfel, într-un «clasament» al principalilor «milionari» ai Antichității romane, primul loc este ocupat de Narcissus, libert imperial al lui Claudius, cu 400 milioane de sesterți. Aceste extraordinare posibilități materiale și de ascensiune socială a sclavilor și liberților imperiali privește un alt fenomen al lumii romane, și anume mobilitatea socială. Mobilitatea socială privește capacitatea unei categorii sociale de a-și depăși propriul statut juridic prin trecerea într-un ordo superior, printr-o situație materială înfloritoare sau prin depășirea statutului juridic al părinților de către generațiile următoare. Astfel, constatăm că mulți sclavi sau liberți imperiali, datorită instrucției de care beneficiază și aptitudinilor personale, dețin posturi cheie în administrația imperială, ajungând chiar procuratores. În mod asemănător, liberții privați bogați sunt menționați ca mari evergeți în cetăți, unele acte de binefaceri constând în cheltuieli fabuloase. Libertul P. Decimius Eros Merula cheltuie 67 000 sesterți pentru pavarea străzilor și pentru construirea unor statui la Astigi. La Roma, P. Aelius Onesimus oferă 200 000 sesterți pentru aprovizionarea cu grâne a Urbei. De asemenea, liberții privați înstăriți erau însărcinați cu oficierea cultului imperial, devenind astfel seviri augustales sau augustales. Augustalitatea nu era nici o magistratură, nici un pontificat propriu-zis, cei însărcinați cu serviciul cultului imperial trebuind să contribuie la propaganda imperială prin propriile evergezii.
Militarii și veteranii reprezintă o altă categorie socială a cărui statut este ambiguu. Militarii nu au ius conubii în timpul serviciului, dar se pot căsători după iustum matrimonium după lăsarea la vatră. Septimius Severus este cel care dă soldaților dreptul de a se căsători ca orice cetățean în timpul satisfacerii serviciului. Avantajul cel mai mare al serviciului militar era reprezentat de obținerea cetățeniei după terminarea serviciului (dacă era cazul), precum și de împroprietărirea ce urma lăsării la vatră. De aceea, Constitutio Antoniniana a lui Caracalla a dus, în cele din urmă, la slăbirea armatei romane. Mulți veterani reușesc însă să pătrundă în elita municipală, ca decurioni sau chiar ca duumviri.
Categoriile inferioare orășenești sunt formate în primul rând de artizani și de plebe. Când vorbim de artizani, nu ne referim la marii proprietari de ateliere, ci de lucrătorii aferenți. în orașe, asemenea lucrători aveau șanse mai mari de câștig (chiar dacă acesta nu era prea mare), precum și posibilități mai mari de extindere. Unii sunt însă prost plătiți și abia reușesc să-și procure mijloacele de subzistență. Plebea devine la începutul Principatului (și astfel va rămâne de-acum înainte) o clasă parazitară, care nu poate trăi decât din pâine și circ, adică din mila celor mai înstăriți. Deși beneficiau adesea de asemenea plăceri - jocuri, spectacole, lupte în amfiteatre etc., majoritatea reprezentanților acestei categorii sociale locuiește în condiții mizere și se hrănește necorespunzător. Nu toate aceste personaje sunt sclavi; unii sclavi sunt foarte bine tratați de stăpânii lor și se lansează chiar în afaceri proprii. Este adevărat însă că majoritatea sclavilor nu au ambiții foarte mari și se limitează a rămâne simpli domestici în casa stăpânului.
Categoriile inferioare rurale sunt alcătuite din grosul forței de muncă de la sate. Între situația materială a lucrătorilor liberi și a sclavilor nu este o mare diferență, întrucât și unii și alții câștigă puțin și au condiții precare de locuire. Există unii sclavi capabili cărora li se încredințează administrarea unui domeniu rural (vilici), dar numărul lor este mic în raport cu al celorlalți. Practica eliberărilor pe latifundii este puțin cunoscută. Dacă proprietarii de terenuri eliberau sclavii rustici, atunci o făceau mai cu seamă prin testament. Avantajele sociale și economice erau mai mici, neexistând un cadru propice pentru dezvoltarea comerțului sau a meșteșugurilor pe scară largă. În Africa și Italia este foarte răspândit sistemul colonatului, colonul arendând o parte a unei proprietăți funciare. Atunci când ei administrează prost domeniul și devin insolvabili, sunt de regulă aserviți. În general, numărul sclavilor și al coloniilor la sate era destul de mic. Majoritatea populației o constituiau micii proprietari și lucrătorii liberi de pe domeniile lor.
În ceea ce privește pe sclavi, trebuie subliniat faptul că viziunea marxistă asupra sclavajului, fundamentând această instituție pe numărul mare de sclavi, trebuie revizuită. A existat, într-adevăr, în Italia, un mare aflux de sclavi în ultima jumătate a secolului I a.C., care a fost însă urmată de un val masiv de eliberări. în restul provinciilor, numărul sclavilor nu a fost foarte mare. De asemenea, trebuie abandonată și teoria fundamentată pe lupta de clasă între exploatați și exploatatori, întrucât s-a văzut că sclavii nu erau permanent niște exploatați.
- Epoca Dominatului
Structuri economice
Noile reforme politice și administrative ale lui Diocletianus au necesitat revizuirea sistemului de impozitare. Impozitul de bază este plătit în natură, începând cu niște unități fiscale numite capita și iuga. Iugatio vizează produsele pământului, iar noua capitatio (diferită de vechea capitatio, impozit personal plăti în bani) vizează probabil tot persoana și, mai târziu, și șeptelul (capitatio humana și capitatio animalium). Aceste măsuri aveau darul de a uniformiza și prețurile într-o economie secătuită de criza internă. Totodată, reforma răspundea și necesităților armatei în perioada de inflație. Începând din anul 290, Diocletianus încearcă să restabilească ordinea financiară, revenind la o «ortodoxie monetară». Aureus (moneda din aur) are un titlu mai mare de metal prețios (cântărește 5,45 g), iar noua monedă de argint, argenteus, cântărește 3,4 g, cu un titlu excelent, 92 % de argint pur. Moneda de uz curent este nummus, numit și follis, o piesă de bronz cu un slab titlu de argint (0.37%) și cu greutatea de 9,69 g. Au fost create noi ateliere monetare, la Londinium, Carthagina, Aquileea, Thessalonic, Nicomedia, iar fondarea unui atelier imperial la Alexandria integrează Egiptul în circuitul general al Imperiului. Cu toate acestea, penuria continua să se mențină, datorită nevoilor de întreținere a armatei, a funcționarilor și, nu în ultimul rând, a diminuării drastice a producției, cauzată de războaiele permanente dintre 286 și 298. Constantin creează mai târziu solidus, noua monedă de aur, doar pentru a plăti cadourile pentru soldați și importurile de lux de la curtea imperială. Pe de altă parte, fiscul, care nu mai încasa decât monedă devalorizată, exista doar datorită sistemului iugatio-capitatio. Acest lucru l-a constrâns pe Constantin să creeze noi impozite, cel mai nepopular fiind chrysargyrul, ridicat la 5 ani, numit și lustralis collatio. Decurionii sunt obligați să plătească aurum coronarium, iar senatorii, aurum oblaticium. Aceștia din urmă trebuie să mai plătească și o taxă de clasă, follis senatorius sau collatio glebalis, a cărei mărime varia de la 2 la 8 folles pe an. Statul constantinian își fondează resursele pe impozitele în natură, iar aurul devine baza sistemului său monetar. În acest fel, micii meșteșugari sau negustori sunt ruinați, deoarece sunt practic excluși de la această «piață neagră» a aurului. Economia, în continuare bazată pe agricultură, tinde astfel să se «autarhizeze», dar nu poate fi vorba de autarhii cu sorți mari de izbândă. La toate acestea se adaugă conflictele din ce în ce mai dese pe care Imperiul le are după moartea lui Constantin, plățile pe care Imperiul este nevoit să-l plătească populațiilor barbare, care transformă economia romană într-una de subzistență. Dispariția politică a Imperiului Roman de Apus nu este decât o consecință a acestei situații.
Structuri sociale
Din vremea lui Diocletianus, senatorii se detașează de funcțiile publice pentru a forma o aristocrație funciară cu mari proprietăți. Ei dispar treptat din funcțiile militare. În provincii, puterea administrativă este separată de cea militară. Mai mult, cavalerii care ajung foarte sus în carieră (vicariat sau prefecturi) primesc ornamenta consularia și devin clarissimi de drept. Dar ordinul senatorial își pierde și semnificația politică pe care o mai avea. Se observă faptul că senatorii romani nu ocupă niciodată un post important în vremea tetrarhiei. Constantin merge chiar mai departe cu reducerea semnificației politice a principalelor două ordine ale societății romane. Astfel, către 326 se constată dispariția titlului ecvestru inferior, cel de vir egregius.
Începând din 320, praesides (guvernatorii), înainte exclusiv cavaleri, sunt numiți indiferent de ordinul din care fac parte.. Astfel, distincția la nivelul funcțiilor dintre cele două ordine dispare aproape complet sub Constantin, iar această absență se menține până la căderea Imperiului Roman de Apus, în 476. Senatul de la Roma este recrutat din membrii aristocrației locale, iar vechile magistraturi sunt menținute. După crearea unui nou senat la Constantinopol, senatorii nu sunt viri clarissimi de la început, ci mai întâi clari (vir clarissimus este apelativul pentru un senator în perioada republicană și în epoca Principatului, dar începând de la Constantin, expresia capătă alt conținut). Dar vechile magistraturi nu mai reprezintă decât niște sinecuri onorifice și costisitoare, întrucât implicau contribuții bănești la jocuri, spectacole etc.
În ceea ce-i privește pe decurioni, ei sunt obligați de către Diocletianus să rămână în ordin. Prin această măsură, Diocletianus dorea să se asigure că prosperitatea cetăților va fi asigurată de decurioni. Decurionul care se stabilește în altă cetate decât în cea în care își exercită funcția, devine automat decurion al ambelor cetăți (cetatea-mamă și cetatea de adopție). De-a lungul anilor, cetățile, ajunse acum să trăiască din evergeziile decurionilor și ei supuși la impozite apăsătoare, decad și dispar încetul cu încetul. Astfel se explică și predilecția pentru viața la țară, unde producția favoriza și modalități de schimb (trocul, de pildă) mult mai convenabile.
Situația sclavilor și colonilor se agravează, în sensul că societatea nu mai este capabilă să-i susțină sub nici o formă. În acest fel, munca sclavilor devine din ce în ce mai inutilă și mai costisitoare pentru stăpân, iar instituția sclaviei dispare încetul cu încetul. Prin colonat, un alt sistem social se afirmă. Este deja sfârșitul unei lumi a cărei cultură încetase mai demult să fie ceea ce noi numim astăzi «clasică».