La 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza era ales la Bucureşti în calitatea de prim şef de stat român al erei moderne, conducător al unui nucleu teritorial format din Ţara Românească (fără Dobrogea) şi din Moldova (fără Basarabia şi Bucovina). Lipseau atunci şi Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Data de 24 ianuarie a fost înscrisă în istorie ca “Ziua Renaşterii Naţionale”. Au urmat 7 ani de domnie plina de glorie, dar şi extrem de agitată a lui Alexandru Ioan Cuza în care s-au schimbat nu mai puţin de 25 de guverne şi s-au făcut reforme profunde, electorală, agrară, a justiţiei, învăţământului, bisericii şi armatei, administrativă, culturală şi în alte domenii ce au aşezat temeliile statului naţional roman.
Din a doua jumatate a secolului al XVIII lea, chestiunea eliberarii taranimii si a inlaturarii regimului seniorial s-a impus ca una din problemele dominante in Europa apuseana. Era efectul destramarii orinduirii feudale si al dezvoltarii noilor relatii capitaliste.
Insusi progresul economiei si necesitatea dezvoltarii productiei agricole au impus, pana si unor elemente din randul clasei feudale, sa treaca la o reforma a relatiilor agrare. Si Nicolae Iorga preciza: “imprejurarile din statele limitrofe nu ingaduiau pastrarea in Moldova si in Tara Romaneasca a unei stari de lucruri razimata pe temeliile putrede ale evului mediu”[1].
Cauze : La mijlocul secolului al XVIII lea, tehnica agricola din principate era inferioara celei din Europa de vest si celei din Europa centrala. Agricultura avea inca in mare masura un caracter itinerant, se practica sistemul numit “ in moina” si in sanul relatiilor feudale exista un proces de productie devalmas. Dar aceasta structura era macinata prin necontenita marire a suprafetelor de cultura, prin cresterea populatiei si a preturilor. In masura insa in care se facea simtit progresul in agricultura, intr-un ritm rapid, tocmai pentru ca se trecea direct de la un sistem itinerant inapoiat la sistemul extensiv cerealier al jacerei, relatiile existente se cereau modificate.
Reforma agrara era inevitabila si in conditiile unei tot mai puternice presiuni a maselor taranesti, a caror stare de agitatie se accentuase dupa lovitura de stat.
La 2/14 iulie 1864, Consiliul de Stat primeste din partea lui Cuza, prin decret, sarcina de a elabora proiectul de lege rurala, care, in principiu urma sa desfiinteze claca si sa respecte stapanirea clacasilor pe pamanturile in posesiunea lor si totodata sa garanteze o despagubire a proprietarilor de mosii. Consiliul insarcineaza o comisie cu redactarea proiectului, care, adoptat la 12/24 august este sanctionat si promulgat ca lege la 14/26 august.
Legea rurala, care urma sa intre in vigoare la 23 aprilie/ 5 mai 1865 este publicata in “Monitorul “ numarul 181 din 15/27 august 1864 si este insotita de o proclamatie a domnitorului catre sateni.
Potrivit legii, taranimea era eliberata de sarcinile feudale: claca, dijma, zilele de meremet ( reparatii la imobile) si desfiinta mnopolurile feudale. Hotarandu-se plata unei despagubiri catre proprietari, taranii trebuiau sa achite annual, pe timp de 15 ani intre 51 de lei si 36 de parale si 133 de lei, in functie de categoria in care se incadrau si de regiunea respectiva. Taranii erau supusi astfel la plata unei despagubiri mari, pe care urmau s-o achite catre stat odata cu obligatiile fiscale care va apasa greu pe umerii taranilor in anii urmatori. O mare parte din despagubirile si dobanzile platite de tarani au avut un rol important in procesul acumularii primitive a capitalului.
Legea rurala hotara impropietarirea taranilor pe pamanturile legiuite, stabilind suprafata pamantului dupa numarul vitelor fiecarui taran si diferentiat pentru Tara Romaneasca, Moldova si judetele Cahul, Bolgrad, Ismail. Se prevedea ca pamantul expropiat sa nu depaseasca 2/3 din totalul suprafetei mosiilor, padurile neintrand in acest calcul. Mosnenii sau razesii fara pamant sau cu pamant putin nu erau impropietariti, vaduvelor si satenilor neclacasi nu li se da decat loc de casa si gradina, iar insurateii aveau posibilitatea de a se stramuta pe mosiile statului. Timp de 30 de ani se intezicea vanzarea loturilor de pamant altcuiva decat comunei sau altui satean.
Prin legea rurala au fost improprietarite 511896 familii pe o suprafata de 2038640 hectare, revenind in medie 3,98 hectare de familie.
“Dezrobindu-se propietatea, s-au emancipat clacasii; caci, din minutul ce propietarul nu este obligat a da pamant clacasilor, nici clacasii nu sunt obligati a da munca, clacasii au ramas liberi si….s-au improprietarit cu despagubire pre pamanturile ce stapaneau si pentru ce faceau claca”[2]. Ionescu de la Brad arata ca legea rurala a “dezrobit” proprietatea - conditionata pana atunci – transformand-o in proprietate absoluta.
Cu toate limitarile sale, legea rurala a avut un ecou extraordinar in randurile taranimii, care si-a aratat multumirea prin adrese de recunostinta si telegrame adresate domnitorului.
Legea a avut o importanta majora pentru ca a avut urmari insemnate pentru dezvoltarea sociala si economica a tarii, a insemnat un act de dreptate sociala pentru taranimea exploatata de secole, a sporit productia agricola. Totodata, a impiedicat izbucnirea unei rascoale a taranilor, constituindu-se o masura de previziune sociala si politica. Totusi, legea nu a reusit sa lichideze complet regimul feudal in agricultura si n-a desfiintat marea proprietate. Majoritatea taranilor, eliberati prin lege de dependenta personala, ajung din nou sub dominatia mosierior sau arendasilor.
[1] Nicole Iorga, Constatari istorice cu privire la viata agrara a romanilor, Bucuresti, 1908
[2] Ion Ionescu de la Brad, Agricultura romana din judetul Mehedinti, Bucuresti, 1868