1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Introducere

In aceasta lucrare se vorbeste despre miscarea numita renastere luata ca un intreg si nu sectionata in monografii ale diferitelor regiuni si ale diferitelor discipline precum istoria arhitecturii, filozofiei, literaturii franceza, etc. Aceasta carte este considerata de catre autor ca fiind o istorie a unei miscari culturale care incepe cu odata cu Petrarca si se incheie odata cu Descartes.

Tema centrala a cartii o reprezinta Antichitatea, la care se adauga reinvierea, receptarea si transformarea traditiei clasice. In cazul Antichitatii, Jakob Burckhardt vorbea de o imbinare a reinvierii Antichitatii cu spiritul “italian” ce sustinea Renasterea.

Autorul a incercat sa disocieze Renasterea de Modernitate, desi Jakob Burckhardt sustinea ca importanta acestei miscarii in istoria europeana rezida in faptul ca ea a constitutit originea Modernitatii. In conceptia lui Jakob Burckhardt, italianul era considerat “primul nascut dintre fii Europei moderne” (aceasta afirmatie era considerata semn al modernitatii).

Cartea are ca scop o reexaminare a locului pe care il ocupa Renasterea in istoria Europei sau chiar a lumii, autorul incercand sa vorbeasca despre o cultura a Europei Occidentale, ca fiind o cultura oarecare ce coexista si interactioneaza cu vecinele sale, punandu-se un mare accent pe culturile bizantina si islamica. De asemenea se vorbeste despre o cultura occidentala ca fiind o cultura diversificata cuprinzand culturi ale evreilor si arabilor.

Lumea musulmana si-a pus amprenta si pe arhitectura europeana.

Autorul vorbeste despre Renasterea ce a avut loc in Europa, insa intr-o Europa vazuta ca un intreg, nu divizata.

Renasterea a fost o miscare ce a avut un impact dinamic si asupra populatiei. Patru grupuri entice, numite diaspore, au avut o importanta deosebita in aceasta miscare, acestea fiind grecii, italienii, germanii si olandezii. Invatatii greci, au avut o importanta in studiile umaniste, iar tipografii greci au avut o importanta pentru tiparirile lui Homer, Platon, etc. Unul dintre cei mai cunoscuti artisti greci, mutat in vest, a fost El Greco. Diaspora italiana a artistilor si umanistilor, precum si negustorii, datorita interesului acestora asupra artei si literaturii italiene natale a contribuit la aducerea acestora in atentia vecinilor. In randul germanilor, tipografii au avut un rol important, iar in randul olandezilor au fost pictorii si sculptorii.

Hotararea de a privii Renasterea la un nivel pan-european, a avut drept consecinta majora accentual pus pe “receptare”. Receptarea este vazuta ca opusul unei simple raspandiri a ideilor clasice si italiene.

Receptarea. Prezenta traditionala a Renasterii in afara Italiei face uz de metafore sau modele recurente si este modelata de ele. In aceasta situatie avem modelul impactului, modelul epidemic (este vorba de o epidemie a Renasterii in statele Europei), modelul comercial, al imprumutului “cu indatoriri”, exporturi si importuri (cazul picturilor si cartilor sau intr-un sens mai metaforic folosit in cazul ideilor).

Modelul hidraulic este cel mai intalnit. Aceasta miscarea este vazuta si in termeni de raspandire, influente, canale si absorbtie.

Ultimul model, si cel mai consacrat in aceasta lucrare este modelul receptarii si se pune accent pe diferentele de receptare intre diferitele generatii, regiuni si grupuri sociale.

Din punctual de vedere al teoreticienilor receptarii, Renasterea a creat Antichitatea si invers. Pentru a intelege mai bine procesul receptarii, s-a utilizat termenul de bricolaj care insemna “sa faci ceva nou din fragmente ale unor constructii mai vechi”.

Idea receptarii creative a avut o istorie mai lunga, iar in cazul Renasterii, Aby Warburg a dezbatut transformarile traditiei clasice.

Una dintre ideile sau metaforele fundamentale in studiile moderne ale receptarii este cea a unei “grile” sau a unui “filtru” care lasa sa treaca ceva, dar nu tot. Ceea ce se selecteaza trebuie sa fie “congruent” cu acea cultura in care are loc selectia.

O alta tema centrala in studiile asupra receptarii este aceea a “contextului”, o metafora luata din domeniul tesatoriei. Cu timpul termenul si-a largit sensul referindu-se la un text, imaginei, idee, institutie.

Adaptarea la un nou context implica o faza a decontextualizarii, a dislocarii sau a insusirii si o faza a recontextualizarii, relocarii sau domesticirii.

Retele si locatii. Un studiu al renasterii in contextual sau implica un interes fata de canalele, retelele sau grupurile prin care a avut loc procesul de receptare. Contactele de la om la om au fost facilitate de institutii sau locatii cum ar fi curtile nobiliare si regale, manastirile, cancelariile, universitatiile, academiile sau muzeele.

In schimb o retea nu depindea neaparat de un loc de intalnire concret si se putea realize cu ajutorul corespondentei, ca in cazul nomanzilor Petrarca, Erasmus si Lipsius.

Centre siperiferii. Accentul pus pe receptor implica totodata o preocupare pentru interactiunea dintre o miscare internationala si conditiile locale. Din aceasta cauza s-a luat si decizia de a acorda mai multa atentie decat de obicei periferiilor Europei.

Ungaria, in domeniul artelor vizuale a receptat Renasterea mai devreme decat majoritatea celorlalte regiuni ale Europei. In schimb Anglia era considerata o regiune a Europei indepartata de centrele de cultura.

Aceasta carte vorbeste despre Renasterea timpurie “redescoperirea Antichitatii” (capitoul I) si despre repercursiunile pe care le-a avut aceasta descoperire asupra restului Europei, fie sub forma “receptarii fie sub aceea a rezistentei” (capitolul II).

Capitolul III are in vedere “marea Renastere” (1490-1530) si anume perioada in care fragmentele erau mai strans legate ca oricand (epoca emulatiei este perioada in care italienii considerau ca ei puteau sa concureze cu anticii de pe pozitii egale).

Capitolul IV are in vedere Renasterea tarzie (1530-1630), iar in capitolul V autorul vorbeste despre “domesticirea Renasterii”, difuziunea sa sociala, incorporarea sa in practicile de zi cu zi si efectele sale atat asupra culturii materiale cat si asupra mentalitatilor.

Renasterea timpurie: Epoca redescoperirii

In acest capitol, se pune accent pe prima faza a renasterii italiene (anul 1300-pana in jurul anului 1490), numita si epoca redescoperirii culturii romanilor din Antichitate si a grecilor. Printre caracteristicile culturii renasterii timpurii se numarau arta gotica, stilul cavaleresc si filosofia scolastica. Unificarea culturala a Europei a avut loc cu mult timp inainte de renastere. Stilul gotic era considerat un limbaj international al artei. Stilul cavaleresc (valorile nobilimii medievale tarzii axata pe arta luptei calare) a fost un alt fenomen international. Filosofia si teologia scolastica (scrierile lui Toma D’Aquino) au aparut in salile de lectura sau in scolile universitatilor medievale in secolul al XII-lea si al XIII-lea. Centrul acestor 3 stiluri a fost Franta si tot din aceasta tara a pornit si arhitectura gotica la inceputul secolului al XII-lea. Tot aici au fost scrise cele mai frumoase romane cavaleresti.

In timpul renasterii, aceste stiluri nu au mai monopolizat domeniile din care faceau parte, intrand in schimb in competitie si interactiune cu stiluri si valori alternative derivate din lumea Antichitatii. Din pacate nu exista un loc sau moment bine definit despre aparitia Renasterii. Florenta, Roma, Neapoli au fost considerate “leagane” ale miscarii.

Majoritatea istoriilor incep in Italia la momente diferite si cu indivizi diferiti. Multi considera ca aceasta miscare a inceput odata cu epoca poetului Francesco Petrarca, altii considera ca a inceput cu o generatie mai devreme, cu Giotto. Atat Giotto, cat si Dante au fost responsabili pentru asa numita “explozie de creativitate” produsa in Florenta. In orice moment, considerat ca inceput al renasterii, putem intalni urme de renascentism si mai departe in trecut.

Important in aceasta miscare este faptul ca traditia clasica a supravietuit continuand si in artele vizuale precum ramasitele unor constructii clasice (din Verona, Segovia, Roma - Colosseum, Arcul lui Titus, Columna lui Traian). Aceasta redescoperire a traditiei clasice de catre occidentali a fost sprijinita de lumea araba si bizantina.

In lucrarea actuala, autorul considera ca Renasterea incepe cu Petrarca datorita ariei extinse a telurilor si realizarilor sale ca poet, invatat si filosof. Petrarca a scris un sir de poezii lirice; a fost un moralist de sorginte stoica. A scris opere precum “Triumfuri”, “Oameni ilustrii” si a avut in posesie lucrarile filosofice ale lui Cicero.

Dupa Petrarca, au fost apropiati ai acestuia care au dorit sa ii duca ideile mai departe. Astfel, in Florenta, opera lui Petrarca a fost continuata de Coluccio Salutati.

Legaturile dintre umanism si mestesuguri pot fi ilustrate de receptarea operei lui Vitruviu. Poggi a descoperit in 1414 un manuscris al unui tratat roman din Antichitate despre arhitectura.

Prima etapa a receptarii Renasterii a fost raspandirea inovatiilor florentine si in alte parti al Italiei si asta s-a realizat prin intermediul politicii culturale a lui Cosimo si Lorenzo.

Epoca diversitatii. Renasterea tarzie.

Odata cu faimoasa controversy intre Erasmus si Luther se poate afirma aparitia si unei crize a Renasterii sau chiar sfarsitul ei. In anul 1520, libertatea vointei disputata de Erasmus si Luther devine un simbol al conflictului dintre Renastere si Reforma. Un deceniu mai tarziu asistam la o blocare a umanismului englez, cart ile din epoca Renasterii fiind considerate inadecvate si trecute intr-un Index al cartilor interzise. Printre autorii interzisi in acea perioada se numara si Erasmus si Machiavelli.

Ideea unei Contra-Renasteri atrage dupa sine aparitia unei noi epoci, epoca Manierismului. Acest curent era definit drept o reactie impotriva armoniei, impotriva proportiilor si chiar impotriva ratiunii, un semn al unei crize politice si spirituale. Cu toate acestea, se considera ca Renasterea ar fi continuat inca un secol, pana in 1630. In acest caz, afirmam ca manierismul nu a reprezentat doar o antirenastere ci o mostra a diversitatii artei renascentiste dintr-o faza mai tarzie a miscarii.

Umanismul cunoscut in perioada Renasterii cunoaste noi forme in urma coexistentei si interactiunii dintre protestantism si catolicism.

Conform lui Lafond si Stegmann, avem de-a face cu o perioada noua decat o “toamna” sau o “vara tarzie” a Renasterii.

Diversitatea. Cand vorbim de diversitatea in domeniul literaturii si a artelor celei de-a II-a jumatati a secolului XVI, vorbim in special de o influenta accentuata a faimosului orator roman Quintilian. Exemplificarea acestui fapt este in special standardizarea culturala stipulata de tipar in cazul literaturii, dar si stilul international de origine italiana impus in cazul artelor.

In aceasta perioada se poate vorbi si de o influenta in cazul clasificarii genurilor literare bazata pe Poetica lui Aristotel. Astfel tragedia trebuia sa contina protagonisti din clasa superioara, iar comedia reprezenta oamenii de rand, ambele fiind obligate sa respecte regula unitatii de timp, loc si actiune.

Intr-o epoca a diversitatii, Vasari este cel care promova modelul toscan de excelenta artistica, dar lasa totusi loc pentru o abatere de la reguli in cazul lui Michelangelo pe care il considera “cel care a rupt legaturile si lanturile care odinioara il limitau la crearea formelor traditionale”.

Intalnim totodata si mari conflicte pe toate planurile: in cazul dialogurilor discutia se purta intre autori precum Platon sau Cicero; in cazul picturii discrepanta aparea intre Florenta ce promova proiectul si Venetia unde predomina culoarea; iar in cazul literaturii batalia era purtata pentru modul de scriere in limba latina, observand 2 tabere - cei care erau pro Cicero si cei care erau contra Cicero - acestia din urma ii preferau pe Seneca, datorita scrisului degajat si conventional, si pe Tacitus, datorita conciziei si aciditatii in scrierea sa. 

Periferiile. Epoca Renasterii s-a regasit nu doar in centrul Europei, aceasta fiind propagata si in zonele periferice, in ceea ce se numeau pe atunci Tarile de Jos. Trasaturile renascentiste au fost raspandite in principal de catre misionari si negustori.

tntalnim astfel artisti din Tarile de Jos care au propagat modelele italiene in domeniul artelor: arhitectul Hans Vredeman de Vries (care a activat la Frankfurt, Hamburg si prin alte locuri), sculptorul Adrian de Vries si pictorul peisagist Roelandt Savery (care au activat la Praga in epoca imparatului Rudolf al Il-lea).

tn afara de acestia putem vorbi si despre umanistii din Tarile de Jos care au scris lucrari de istorie, au profesat in domeniul educatiei, au fost pictori, sculptori sau au proiectat fantani arteziene. Printre acestia amintim: olandezii Johannes Meursius si Johannes Isaacszoon Pontanus, Willem Boy si Willem van den Blocke.

Modele clasice. tn timpul renasterii s-au pastrat si operele romane antice, de exemplu operele lui Cicero si Vergiliu, acestea fiind chiar reeditate si traduse in limbile vulgare. Dar au existat totodata si critici ai acestor modele istorice: exemplu Petru Ramus, profesor in Paris si marele umanist din Tarile de Jos - Justus Lipsius.

Modele clasice gasim in aceasta perioada predominant in domeniul poeziei. Amintim aici modelul lui Vergiliu, opera “Eneida”, care a fost publicata in mai multe limbi europene (italiana, spaniola, germana, franceza, engleza). Totodata, este studiata la Paris si opera “Homer”, fiind admirat modelul abilitatii spontante reprezentat in cadrul acesteia.

tn cazul poeziei lirice amintim poetul Pindar datorita caruia cuvantul “oda” a ajuns sa fie considerat un “cuvant la moda”. Opera lui Pindar, odele scrise de acesta erau menite a omagia atletii olimpieni.

Ramanand in domeniul poeziei putem vorbi si de o incercare, esuata ce-I drept, de a scrie poezie in metru classic, numit si metru antic. tncercarile poetilor in aceasta directie au fost luate in deradere primind comentarii de nature sa le denigreze: de exemplu dramaturgul Anton Francesco Grazzini declara “tn Florenta nu se mai traieste cum se traia odinioara in Atena si la Roma: nu mai exista sclavi, iar copii adoptati nu sunt un lucru obisnuit”.

Modelele italiene. Un rol important in popularizarea Renasterii in strainatate l-au jucat expatriatii italieni, de exemplu: Rosso, Serlio si Primaticcio care au petrecut o buna perioada de timp in Franta. tn cazul artelor vizuale avem ca reprezentanti pe: Heemskerck, inspirat din operele lui Rafael sau pe Francisco de Holanda.

Existenta contactelor personale intre italieni si straini a permis acestora din urma sa ii inteleaga mai bine pe primii. Un rol important l-a jucat in acest caz si aparitia tiparului care a dus la o raspandire mai larga a noilor modele. Lucrarile de muzica au fost si ele propagate mult mai usor cu ajutorul tiparului.

Toate acestea au dus la o inmultire a traducerilor din italiana sau din scrierile clasice, incurajand astfel pe cititori sa descopere cultura italiana. Un exemplu concret in acest caz poate fi considerat Tratatul de Arhitectura al lui Alberti tradus initial in intaliana in anii 1546 si 1550, apoi in franceza an 1553 si intr-un final in spaniola in 1582.

Arhitectura. tn perioada Renasterii, modelele clasice sau cele italiene arhitecturale reprezentau un amanunt fascinant atat pentru persoanele din categoria burgheziei, stapanitori, patricieni, nobili de tara, cat si pe curtenii acestora.

Exemple concrete de arhitectura impresionanta avem:

  • in Italia - noua Biblioteca a Sfantului Marcu din Venetia, proiectata de Jacopo Sansovino
  • in afara granitelor Italiei - primarii precum cele din Anvers, Toledo si Poznan de catre un arhitect italian din Lugano.

tn ceea ce priveste zonele rurale descoperim o epoca a vilei, o renastere a vechilor modele romane. Aceste resedinte reprezentau o combinatie de ferma si de casa de vacanta la tara, combinate cu un nou gen de demnitate prin adaptarea maretelor porticuri ale templelor romane.

tn Anglia, in schimb este o era a marilor conace de tara elisabetane.

Pictura si sculptura. tn perioada renascentista temele clasice si stilul italienesc au fost promovate in principal prin doua metode: prin intermediul artistilor expatriati sau prin imitarea acestora de catre talentele locale.

Cand vorbim de pictura, este suficient sa ne axam pe un singur gen pentru a putea detalia evolutia acestui domeniu: scenele din mitologia clasica. De exemplu, Cartea a VIII-a a “Metamorfozelor” lui Ovidiu, unde este descries zborul lui Icar si al tatalui sau Dedal, a fost ilustrata de catre geograful Abraham Ortelius.

tn cazul sculpturii, se observa aparitia a doua genuri: fantana arteziana si monumentul ecvestru. Una din diferentele dintre cele doua o constituie modelul pe care il au la baza: modele preluate din mitologia clasica, in cazul fantanilor, si modele romane in cadrul statuilor ecvestre.

Formele diverse ale umanismului. Termenul umanism apare in epoca renascentista si ajunge intr- un timp scurt sa fie utilizat in mai multe tari europene: Spania 1552, Franta 1554, Portugalia 1578, Anglia 1589.

Remarcam in Italia inca de la sfirsitul secolului al XV-lea un interes aparte fata de Egiptul antic si intelepciunea sa ezoterica. Apare astfel o moda a emblemelor heraldice incepand cu anii 1530 datorata discutiilor pe tema semnificatiei hieroglifelor pe care filozofii greci le considerasera a fi mai degraba niste simboluri morale decat o forma de scriere. Este in acelasi timp si epoca in care patrunde in italiana, franceza si engleza cuvantul “obelisc” datorita interesului pentru obeliscurile egiptene.

Umanismul, muzica si filozofia naturala. Datorita unor umanisti precum frentinul Girolamo Mei sau francezul Jean-Antoine de Baif, se observa incepand cu anii 1570 o incercare de inviere a muzicii eline antica. Mei este considerat a fi cel mai sistematic cercetator al surselor clasicce care a descries muzica Greciei antice, incluzand totodata si diferente dintre modurile dorian, frigian si lidian.

Aceasta miscare umanista i-a influentat si pe acei “filosofi ai naturii” (erau numiti asa deoarece termenul de omn de stiinta apare abia an secolul al XlX-lea). Amintim aici personalitati precum: Hipocrate si Galen - medicina, Ptolemeu - geografie si cosmologie, iar Aristotel in aproape toate domeniile. tn acelasi timp, extrem de interesati de stiintele umaniste erau si Johan Kepler si Galileo Galilei.

Accensiunea limbilor vulgare. Se observa faptul ca latina devenise doar “hirtie si cerneala”, si nu mai era o limba vorbita. Acesta a reprezentat un semn al diversitatii criticata totusi de umanisti. Acestia au formulat pentru prima oara notiunea de “limba moarta”. Oricum ar fi privite parerile umanistilor referitoare la limba latina, sfarsitul secolului al XVI-lea este considerat a fi o perioada extraordinara de diversificare a limbilor si stilurilor de vorbire.

Un rol important a fost jucat si de fenomenul traducerilor deoarece intre anii 1530-1600 s-au facut mai mult de doua sute de traduceri din diferite limbi europene in latina, iar consecintele culturale ale acestora au fost suficient de importante, ele devenind accesibile unui numar mai mare de cititori. Traducerile predominante erau mai ales din operele unor autori precum: Cicero, Vergiliu, Vitruviu si Homer.

O diversitate de genuri literare. Epoca renascentista aduce cu sine o multitudine de genuri literare in limbile vulgare: epic, liric, comedie, tragedie, satira, roman, dar si scrieri nefictionale: istorii, dialoguri, eseuri.

Printre operele ce ocupau un loc de seama in epoca renasterii amintim in special operele lui Niccolo Machiavelli (publicate postum 1532), ce au reprezentat contributii semnificative la limbile vulgare dar si la dezvoltarea gandirii politice. Remarcam in special opere precum “Discursurile”, traduse in franceza 1544, spaniola 1550 si latina 1588, “Principele”, tradus in franceza 1553 si 1571 si in latina 1560, “Arta razboiului”, tradus in engleza in 1560 si latina in 1610. Se apela la prezentarea sub forma unor culegeri de discursuri pentru a face ca scrierile sa fie mai usor de inteles si asimilat de cititorii obisnuiti. у ’

  1. Era considerata cel mai nobil gen literar. Putem exemplifica in aceasta categorie: “Orlando Furioso”, al lui Ariosto, publicat in franceza 1544, spaniola 1549 si engleza 1591, si “lerusalimul eliberat”, al lui Tasso, publicat in latina (1584,1549), engleza (1594,1600), franceza (doua in 1595 si a treia in 1626), si poloneza (1618). tn aceasta categorie modelele urmate au fost cele italiene si clasice (exemplu Vergiliu, Homer, Lucan), iar tema des intalnita era cea referitoare la trecutul national.
  2. tn ciuda existentei unor critici formulate de catre Erasmus sau Vives la adresa romanelor cavalaresti, acestea si-au pastrat popularitatea la curtile principilor si principeseor din Renastere. Se observa totusi o clasicizare a genului dupa modelul lui Vergiliu sau faptele lui Roland. Luam aici exemplu pe Cervantes cu romanul “Don Quijote”, ce pare sa inceapa cu un anti-roman cavaleresc ce dobandeste o viata proprie.
  3. La sfarsitul secolului al XVI-lea asistam la o dezvoltare a teatrelor ca institutii permanente si a impunerii pieselor de teatru laice in unele parti ale Europei. Printre numele prestigioase ale dramaturgiei renascentiste amintim: Lope de Vega, Shakespeare, Rober Garnier, Fancisco Sa de Miranda (“Strainii”), Gerbrand Bredero (“Spaniolul din Barbant”), Marin Drzic (“Unchiul Maronje”).
  1. Teatrul a fost una din tintele principale ale reformatorilor religiosi - Calvin si San Carlo Borromeo - acestia nu acceptau piesele de teatru nici daca aveau subiecte religioase, in cazul primului, fiind considerate liturghia diavolului de catre al doilea. Messina, Viena si Cordoba au fost printre primele orase unde s-au putut vedea spectacole cu public tinute de studenti unde erau invitati si parintii si membrii elitelor locale. La fel ca protestantii, reformatorii catolici au fost atat fascinati cat si oripilati de cultura Renasterii, considerand ca aceasta avea un caracter imoral si pagan.

Aristocratizarea artelor. Chiar daca efectele schimbarilor din perioada Renasterii sunt mai putin vizibile, ele sunt considerate la fel de importante. Discutam in aceasta perioada despre nobilime, atat barbati cat si femei, intr-o masura mai ridicata chiar. tn acea perioada, la curtile regale de la periferia Europei, de exemplu in Portugalia, regele Joao al III-lea a numit pe Joao de Barros istoricul oficial al Imperiului Portughez in Indii.

tn cazul oraselor, schimbarea se accentueaza in special pe accensiunea teatrului comercial datorita dezvoltarii teatrelor ca institutii, fapt ce permitea actorilor sa se aseze undeva, ne mai fiind nevoiti sa se mute tot timpul.

Totusi, pozitia oraselor destul de importanta in fazele initiate ale Renasterii, este amenintata de o reinstaurare a aristocratiei, proces social, numit si refeudalizare, ce se putea observa in mai multe parti ale Europei, din Spania pana in Polonia. Astfel apar opere in care nobilii jucau rolul pastorilor, opere asupra carora s-a observat un anumit entuziasm.

tn ceea ce priveste patronajul artistocratic, el se manifesta cu claritate in multe parti din Europa si ne deplaseaza atentia de la curtile reglae si de la orase spre domeniile de la tara.

Odata cu aristocratizarea din perioada Renasterii, se observa si o accesiune a limbilor vulgare ce urma sa reduca obstacolele in calea femeilor scriitoare din tari precum Italia, Franta, Anglia, Tarile de Jos, sau chiar si in altele din Europa.

Una dintre cele mai cunoscute scriitoare era poeta Vittoria Colonna, iar alaturi de ea amintim si pe Margareta de Navarra care a scris poezii, piese de teatru si o culegere de povestiri - aceasta din urma era sora regelui Francisc I. tn urma acestei accensiuni, femeile devin un fel de protectoare ale artelor.

Concluzie. Renasterea tarzie a reprezentat perioada in care miscarea a fost acceptata la cel mai inalt grad din punct de vedere social si geografic. Raspandirea ei s-a facut prin intermediul numeroaselor grupuri ce au preluat si adaptat idei si forme care au fost initial neatractive si chiar respinse de majoritatea oamenilor.

Domesticirea Renas terii

“Renasterea” semnifica pentru istorici un eveniment, pentru altii o perioada, iar pentru un alt treilea grup - o miscare. Totusi, ceea ce a inceput in secolul al XlV-lea ca o miscare a unui grup restrans de italieni s-a modificat mult pe parcursul raspandirii in alte tari si in interiorul altor grupuri sociale. Iar daca inainte fusese doar un process de inovatie constienta a devenit treptat o parte a practicii cotidiene si a obisnuintelor de gandire, afectind mentalitatile, cultura materiala si trupul uman.

Asistam la o interactiune intre miscarea de innoire culturala si structurile vietii cotidiene din diferite parsi ale Europei, interactiune ce va reprezenta de fapt o patrundere a Renasterii in viata domestica si cotidiana.

Italofilia si italofobia. Daca inainte asistam la o imbunatatire a culturii italiene in multe parti ale Europei devenind ceva de bun-gust la curtile regale, acum putem afirma si ca i-am descoperit apogeul - la mijlocul secolului al XVI-lea. Dar tocmai datorita acestui success avut de cultura italiana, spre sfarsitul secolului al XVI-lea observam aparitia unui nou current, anti-italian, vizibil din Anglia si Franta si pana in Ungaria si Polonia.

Putem afirma ca in secolul al XVI-lea italofobia a coexistat si interactionat cu italofilia, asemanator cu situatia culturii americane din a doua jumatate a secolului XX.

Tot in acea perioada observam o accentuate a ostilitatii si a suspiciunii, ca o reactie la ceea ce ar putea fi numit “imperialismul cultural” al italienilor. Teama fata de Italia apare si in opere exprimata prin metafora otravirii, de catre Francois de la Noue - care a scris despre “otravurile dulci” ale Italiei, si Agrippa d’Aubignd, care s-a referit la “veninul florentin”.

Sintem asadar tentati sa vedem imaginea de mai sus ca fiind una simbolica si sa consideram ca italofobia a fost miscare de purificare, o reactia impotriva unei supradoze de cultura straina.

Cultura materiala. Multi nobili europeni, fie ei francezi, englezi, germani, boemi, polonezi sau scandinavi, locuiau in castele sau conace la tara, in timp ce italienii locuiau in orase, retragandu-se la vile doar vara. La sfarsitul secolului al XVI-lea, apare casa de la tara specifica Renasterii. Acest lucru s­a datorat reducerii necesitatii de a fortifica acele conace si descoperirea in acelasi timp a formelor clasice.

Raspandirea rapida a formelor clasice sau clasicizante s-a datorat tot tiparului care a dus la distribuirea cartilor cu model arhitecturale, proces ce a inceput inca din anii 1520. Cartile ofereau modele cu un sistem complet de semne prin care se inlocuia sistemul gotic (extins pana in acel moment de la catedrale pana la tacimuri de masa).

Apar in acelasi timp si formele abstracte cunoscute sub numele de “arabescuri”, un exemplu izbitor de influenta a culturii islamice asupra Occidentului. Acestea au fost foarte des intalnite in Spania, Italia, Franta dar si in alte parti ale Europei.

Acele carti cu modele arhitecturale raspundeau unei nevoi de ornamentare a obiectelor folosite ele insesi ca ornamente. Acest secol a fost numit totodata si epoca “descoperirii obiectelor”, datorita imbogatirii cu obiecte ornamentale mai ales in casele oamenilor instariti.

Se observa si o preocupare pentru definirea identitatii prin doua forme artistice: monumental funerar si portretul, aparand astfel capelele de familie care erau considerate drept extensiune a conacului familiei, iar monumentele funerare fiind vazute ca facand parte din mobilier.

Aceasta este si perioada in care au fost transformate interioarele si fatadele caselor, mai ales interioarele care reprezentau teritoriul femeilor - acolo se observa o accentuare a ornamentarii si a utilizarii portretelor.

tn comensatie, in Anglia intalnim paturile cu baldachin si cele cu patru tablii sculptate decorate uneori cu figuri grotesti cre respectau modelele furnizate de Du Cerceau si de Vredeman.

Inclusiv tacimurile capata o importanta deosebita. Amintim aici solnita realizata de Benvenuto Cellini pentru regele Francisc I, cu statueta zeitei Pamantului (simbolizand sarea) si cea a zeului Neptun (simbolizand piperul).

Armurile si armele erau menite sa fie expuse dar si utilizate, simbolizand identitatea de razboinici a proprietarilor.

Semineul sau caminul ne ofera un alt exemplu uimitor de patrundere a noilor forme in existenta cotidiana, remarcand in special utilizarea marmurii inca din secolul al XV-lea.

Popularitatea tot mai mare de care se bucurau imaginile cu imparati la decorarea caselor a facut ca istoria Romei antice sa devina parte components a vietii cotidiene.

tn interiorul casei, simbolul esential al valorilor umaniste era considerat biroul de studiu, numit si studiolo. Acesta reprezenta o versiune laica a chiliei calugarului, o incapere sau un colt de incapere dedicata meditatiei, lecturilor si scrisului.

Aceasta moda a biroului se poate observa in Italia, dar si in restul Europei: in Spania - era numit escritorio si era incrustat cu sidef si decorat cu arabescuri, sau in Germania - unde putea lua forma fatadei unei biserici sau a unui templu, fiind ornamentat cu statuete.

Tot in acea perioada, se produce o deplasare de la biroul de studio spre muzeu, cel putin cazul proprietarilor unor locuinte de mari dimensiuni. Termenul de muzeu apartine episcopului umanist Paolo Giovio.

Gradina unei locuinte avea adesea functia de galerie de sculptura in aer liber. Unele persoane, precum familia Medici, incercau sa recreeze gradinile romane antice descries de Cicero si de Pliniu.

tntalnim in experienta cotidiana structura simetrica a pietelor, acestea avand arcade si fiind mai mult sau mai putin regulate.

Practicile. Din perspective istoriei mici, a vietii cotidiene, istoria miscarii renascentiste poate fi vazuta ca un set de practici culturale. tn domeniul artelor, de exemplu, practica studierii, masurarii si copierii statuilor si cladirilor clasice a devenit cu timpul un lucru obisnuit.

Umanismul, include critica textuala, imitatia, precum si cititul, scrisul si vorbitul in diferite stiluri, care se predau in mod official, in scoli, putand fi vazut ca un set subordonat de practice. Cea mai importanta modalitate de implantare a Renasterii in cotidian a fost scoala latineasca.

Este totodata si epoca in care se inmultesc si tratatele de retorica, printer cele mai vestite numarindu-se cele scrise de Erasmus, Melanchthon, Sturm si Cipriano Soarez.

Practicile neoficiale au reprezentat un rol al umanismului in viata cotidiana ce faceau referire la dragostea vesnica, la altarele prieteniei si la exemplele din antichitate. De asemenea respectau asa numitele legi ale prieteniei.

Practicile lingvistice au fost un alt semn de domesticire a renasterii, iar un astfel de exemplu il putem intalni in practicile onomastice. tmprumuturile lingvistice din greaca, italiana si latina au ilustrat entuziasmul starnit de cultura clasica si de cea italiana, dar si necesitatea unui vocabular nou.

Scrisul a reprezentat o alta practica in care se dorea imitarea modelelor antichitatii si a celor italiene. Arta scrierii de mana practicata de scribe in timpul lui Carol cel Mare a fost reinviata de catre umanistii italieni, iar Poggio si Niccoli sunt cei care au introdus cunoscutul stil italic.

O alta practica sociala prin care Renasterea a patruns in viata cotidiana a fost compunerea de versuri, in special de sonete de dragoste in stilul lui Petrarca.

Un rol important l-a jucat si elaborarea scrisorilor de dragoste, fiind o practica indatorata celor doua modele: classic si Italian.

Turismul era menit a dezvalui entuziasmul pentru antichitate si pentru Italia.

Atitudini si valori. Judecarea lumii prin prisma calitatilor morale a fost sprijinita si de un gen de carte la moda. Avand embleme heraldice, aceasta moda este considerata a fi lansata de avocatul umanist Andrea Alciati in anii 1530. Aceasa emblema reprezenta o imagine cu o morala, criptica in mod intentionat si combinat cu un motto si o maxima.

Descoperirea lumii. Burckhardt pornise de la ideea individualismului si cea legata de descoperirea lumii si a omului. Dar aceasta ideea a fost asociata cu mult timp inainte de Renastere. Cuvantul in sine a inceput sa fie folosit in context geografic in secolul al XV-lea.

Constiinta existentei unei alte lumi dincolo de hotarele Europei poate fi detectata si in instoriile scrise de Bembo, Guicciardini si mai ales de Giovio care a scris istoria epocii in care a trait, concentrandu-se asupra Europei dar mentionand si alte parti ale lumii.

Aceste descoperiri au influentat imaginatia multor europeni si au starnit sentimentul amplasarii lor in timp si spatiu. Columb a fost denumit al doilea Neptun iar alaturi de Magellan au fost incorporati in definitiile noii epoci.

tncepand cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea, istoriile despre lumea din afara Europei au inceput sa se inmulteasca iar imaginile vizuale faceau ca tarile exotice si populatiile lor sa le devina tot mai familiare multor europeni.

Una dintre cele mai remarcabile naratiuni despre lumea din afara Europei realizate in secolul al XVI-lea a fost “Descrierea Africii”, publicata in intaliana in 155- de Leo Africanus care a fost imediat salutat ca un al doilea Columb.

Unii artisti si eruditi din secolul al XVI-lea au fost de asemenea preocupati, ca niciodata pana acum de detaliile infatisarii animalelor si plantelor.

Descoperirea sinelui. Corpul omenesc a fost disecat, studiat si ilustrat tot mai exact in epoca Renasterii tarzii, la fel cum s-a intamplat si cu corpul animalelor.

Dupa cum a mentionat si Burckhardt, in secolul al XV-lea si al XVI-lea in Italia au devenit tot mai frecvente portretele si autoportretele, biografiile si autobiografiile, urmand adeseori modele clasice, de la “Comentariile” lui Cezar la “Confesiunile” lui Augustin.

Constiinta importantei prezentarii personale prin intermediul scrisorilor este dezvaluita de preocuparea lui Petraca, Erasmus si Lipsius, pentru colectionarea si editarea epistolelor lor.

Biografiile. In Italia secolului al XVI-lea, biografiile au devenit o parte si mai importanta a peisajului cultural. Punctul de plecare in acest domeniu il reprezinta tot Petrarca datorita colectiei sale de biografii ale romanilor celebri si ale altor personalitati.

Biografiile s-au scris in diferite scopuri si in contexte variate. Una dintre imprejurari este deosebit de relevanta pentru schimbarile generale de atitudine sau mentalitate. Incepand de la sfarsitul secolului biografiile autorilor s-au scris si s-au publicat adesea ca prefete la operele lor.

Portretele. Impreuna cu autoportretele si biografiile si autobiografiile, portretele s-au dezvoltat in paralel si cam in acelasi timp si aceleasi locuri, cu precadere in Italia, Germania si Tarile de Jos.

Editiile din operele scriitorilor renumiti erau insotite nu doar de biografiile lor, ci si de portretele acestora, plasate de obicei sub forma de frontisipiciu, ca in cazurile lui Dante (1521), Ariosto (1532), Erasmus (1533), Petrarca (1536), Ronsard (1552), Tasso (1593) si Shakespeare (1623).

Renasterea si Evul Mediu. Specific Renasterii atat ca un exemplu cat si ca un simbol pentru o ruptura mai adanca existenta in cultura epocii a reprezentat-o coexistenta mentalitatii centrate pe individ cu cea centrata pe tipologie care era relevanta pentru biografii si portrete.

Apare in acelasi timp si o coexistenta a atitudinilor contrastante si o tensiune, trasaturi specifice ale culturii Renasterii.

Totusi, intalnim predominant elemente medievale in cultura Renasterii decat elemente renascentiste in cultura medievala. Ceea ce era la un moment dat considerat strain a devenit familiar, domesticit, iar ceea ce era considerat nou si respins deoarece reprezenta o schimbare a traditiei, a devenit la randul lui traditie sau obisnuinta.

Loading...