Atunci când istoricii contemporani folosesc termenul Mesopotamia, înţeleg îndeobşte antica regiune din zona Mediteranei răsăritene şi din sud-vestul Asiei, delimitată la nord-est de Munţii Zagros, iar la sud-vest de Platoul Arab, care include actualul stat Irak, precum şi părţi din Turcia, Iran şi Siria. Dar iniţial grecii Antichităţii Clasice foloseau denumirea meso-potamos, „pământul dintre râuri" referindu-se în mod specific la regiunea dintre fluviile Tigru şi Eufrat. Aceasta oferea solul fertil şi apa necesare pentru un mod de viaţă sedentar agrarian, permiţând astfel oamenilor din acea zonă ca, în zorii istoriei, să abandoneze stilul de trai nomad al vânătorilor-culegătorilor preistorici. Datorită acestei trăsături, în bună măsură, Mesopotamia a reprezentat una dintre cele câteva regiuni în care a luat naştere agricultura. Ţinutul a fost cunoscut drept „Al-Jazirah" (insula) de către arabi, termenul făcând referire la ceea ce mai târziu egiptologul şi arheologul J. H. Breasted va denumi Semiluna Fertilă[1], regiunea în care a luat naştere şi s-a dezvoltat complexa civilizaţie mesopotamiană.
Spre deosebire de civilizaţiile mult mai unificate ale Egiptului şi Greciei, Mesopotamia a reprezentat un conglomerat de culturi variate, ale căror singure legături reale au fost sistemul de scriere, pantheonul şi viziunea (deci şi atitudinea) cu privire la femei. Bunăoară, nu se poate presupune că obiceiurile sociale, sistemul de legi şi chiar limba din Akkad ar fi corespuns celor din Babylon; totuşi, se pare că drepturile femeilor, importanţa acordată educaţiei şi instrucţiei, dar şi pantheonul au fost într-adevăr împărtăşite de toate civilizaţiile din regiune (deşi zeii au avut nume diferite în variatele regiuni şi perioade). În consecinţă, Mesopotamia ar trebui înţeleasă mult mai corect ca o regiune care a produs o mulţime de imperii şi civilizaţii, decât ca o singură civilizaţie.
Pentru aproape două milenii, informaţiile cu privire la Mesopotamia au fost limitate. Biblia ebraică a oferit o oarecare perspectivă asupra istoriei şi culturii regiunii. În sec. al V-lea î.e.n. istoricul grec Herodot a fost cel dintâi care a furnizat informaţii despre Mesopotamia. Peste aproape un secol, mercenarul, istoricul şi filosoful grec Xenophon a relatat în Anabasis (în limba greacă înseamnă „călătoria în interiorul teritoriului") experienţele sale în calitate de participant la o expediţie ce a traversat Anatolia şi a călătorit de-a lungul Tigrului şi Eufratului. Dar unele dintre cele mai amănunţite şi sigure relatări despre această regiune care au ajuns până astăzi provin din scrierile (existente, din păcate, stare fragmentară) lui Berosos, un preot chaldean al zeului Bel care a imigrat în Grecia.
Scriind la începutul sec. al IlI-lea î.e.n., pe vremea când trăia pe insula Cos, Berosos a creat seria de trei cărţi Babyloniaka. Cea dintâi povesteşte amănunţit despre ţinutul Babyloniei, precum şi despre mitul creaţiei babylonian. În plus descrie şi un peşte pe jumătate om cunoscut sub numele de Oannes, despre care afirmă că i-ar fi învăţat pe primii oameni informaţiile elementare şi esenţiale unei civilizaţii: dreptul, artele (şi meşteşugurile), agricultura. În aceste informaţii este exprimată o idee extrem de importantă: civilizaţia ar fi fost adusă pe mare în acele ţinuturi, aşadar, din zone, posibil, învecinate, cu care contactele se realizau navigând pe apele marine. Cărţile a doua şi a treia conţineau cronologia şi istoria Babyloniei şi a Assyriei de mai târziu, din preistorie până la regele Nabonassar (Nabu-nasir; 747-734 î.e.n.) şi apoi până în timpul când a trăit Berosos.
Începuturile cercetărilor moderne asupra spaţiului mesopotamian au început cam prin Renaştere. Eforturile pentru descifrarea vechilor scrieri datează din acea epocă şi ele decurg din lectura critică a Bibliei întreprinsă de către umanişti, drumul fiind deschis de către Erasmus şi de savanţii care i-au urmat.
Pe la 1754, este descifrată scrierea în care erau notate palrmeriana şi feniciana de către J.J. Barthelemy. Un impuls important asupra evoluţiei assyrologiei a fost dat de cercetările germanului G. Grotefend, care pe la 1802 începe să descifreze scrierea cuneiformă.
Primele săpături arheologice importante au fost făcute de francezi şi englezi. Aşa de exemplu, între 1833-1847, englezul H.G. Rawlinson, aflat în Iran, a copiat inscripţiile monumentale, inclusiv versiunea cuneiformă, de la Behistun, care onorau pe regele Dareios. Între anii 1842-1843, P.E. Botta a desfăşurat săpături la Ninive şi la Dour-Shakurin. Ele vor fi continuate între 1851-1853 de către Victor Place.
Scrierea cuneiformă va fi descifrată în paralel de către Rawlinson, E. Hincks şi J. Oppert.
Săpăturile întreprinse în anul 1877 de către francezul E. de Sarzec la Tello (Lagash) au dus la descoperirea surprinzătoare a civilizaţiei sumeriene a mileniului III. Cum era şi de aşteptat, primele săpături-model întreprinse aici aparţin arheologilor germani. Astfel, R. Koldewey şi W. Andrae au săpat la Babilon şi, respectiv, Assur. Săpături de amploare, adică dezvelirea integrală a câte unei aşezări în fiecare regiune a Asiei Anterioare, au fost întreprinse de către americani. Astfel, arheologii de la Universitatea din Chicago au săpat sistematic câte o aşezare în fiecare regiune: Megddo, în Palestina; Alishar, în Anatolia; Dur-Sharukin, în Assyria; Eshnuna şi khafagje, în Babilonia şi Persepolis în Persia. Aceste săpături arheologice sunt continuate şi astăzi de către germani, americani, francezi, englezi şi polonezi[2].
Au început, de asemenea, să se dezvolte şcoli arheologice naţionale în Irak, Turcia, Egipt, Israel şi Iran.
Marile excavaţii arheologice au scos la iveală nu numai impresionante monumente arheologice, care dau seamă nu numai la nivelul cunoştinţelor de atunci, ci şi un mare număr de construcţii, opere de artă dar mai cu seamă preţioasele arhive.
În afara acestor arhive, care conţin un număr impresionant de texte, putem apela cu prudenţă la tradiţia literară secundară. În afara Vechiului Testament, ne-a mai rămas în stare fragmentară opera unui preot babilonian, Berosos din secolele IV-III î.e.n. Acesta a redactat, în trei cărţi, o Babylonica. Prima carte înfăţişează geografia regiunii şi miturile cosmogonice şi anthropogonice cunoscute de el. Cărţile a doua şi a treia conţin liste regale de la primii regi şi până la Alexandru cel Mare. Conform lui Berosos, listele sau mai bine zis dinastiile se împart în dinastii înainte de Potop şi după Potop.
Fără îndoială că o înţelegere cât de cât a istoriei neamurilor şi statelor din Mesopotamia trebuie să ţină seama şi de factorii geografici. Modul în care este structurat relieful ei, existenţa celor două fluvii Tigru şi Eufrat, care spre deosebire de Nil nu sunt aşa de blânde la inundaţii, au făcut ca în această regiune să se poată vorbi de un separatism, mediul natural favorizând izolarea, astfel încât coagulările urbane care au apărut acolo se vor transforma treptat în state distincte.
În timpul mileniului al VI-lea î.e.n. în antica Mesopotamia au început să ia naştere zone urbane de dimensiuni considerabile. Regiunea a susţinut importante aşezări precum Uruk, Ninive şi Babylon. Acestea erau adevărate centre de viaţă socială şi culturală care deţineau unul sau mai multe sanctuare dedicate divinităţilor importante, precum şi masive silozuri care serveau ca punct central pentru aşezările mai mici.
Structura centrală a oricărui oraş (cetate) antic mesopotamian era reprezentată de ziggurat, sau complexul templului Aşa după cum sugerează denumirea, aceste construcţii de forma unor masive piramide în trepte, aveau, fiecare, structuri de tip platformă suprapuse, din ce în ce mai mici, de la bază spre vârf, pe ultimul nivel superior existând un altar. Fiecare altar era închinat unui singur zeu sau unei singure zeiţe, iar fiecare oraş avea propria sa divinitate patronatoare. Relaţia dintre acesta din urmă şi divinitate era atât de strânsă încât războaiele dintre oraşele-state erau considerate frecvent că reflectă războaiele dintre zei şi zeiţe.
Cealaltă structură principală din oraşul mesopotamian era palatul conducătorului, un amplu complex ce cuprindea reşedinţe private, sanctuare, curţi interioare şi depozite. Atât ziggurat-ul cât şi palatul erau împodobite cu basoreliefuri şi inscripţii care descriau practicile cultice, precum şi realizările civile şi militare. Porţile şi culoarele de trecere erau flancate de sculpturi masive figurative reprezentând gardieni mitologici, având de obicei capete antropocefale şi corpuri de tauri înaripaţi sau de lei.
Geografia regiunii a făcut în aşa fel încât oraşele mesopotamiene erau separate unele de celelalte de vaste întinderi deşertice sau mlăştinoase. Aceste circumstanţe au dus la dezvoltarea oraşelor (cetăţilor)- state, entităţi autonome care, fiecare, avea un teritoriu alcătuit din oraşul propriu-zis şi aria înconjurătoare. Adesea, între oraşele-state învecinate apăreau tensiuni care se soldau cu conflicte armate pentru teritoriu şi supremaţia stăpânirii. Cea dintâi unificare de succes, prin recurgere la forţă, a oraşelor-state a fost în 2331 î.e.n., atunci când Sumer-ul a fost cucerit de ceea ce va ajunge să fie cunoscut drept Imperiul akkadian - care, peste câteva generaţii, va fi, la rândul său, cucerit de Imperiul babylonian. În acest fel, se desprinde o trăsătură importantă a civilizaţiilor mesopotamiene: nu există o cultură unitară mesopotamiană, ci, mai degrabă, un amestec de culturi care s-a format pe măsură ce civilizaţiile cuceritoare fie au adoptat sau cooptat, fie au substituit tradiţiile şi credinţele oraşelor-state învinse.
Pe malurile Golfului Persic ("Marea de Jos", cum o numeau sumerienii, "Marea de Sus" fiind Mediterana) se găseau oraşele Eridu (patronat de zeul fertilităţii Enki), după tradiţie cel mai vechi centru politic, şi apoi Ur, cel mai mare dintre oraşele sudice, port la Eufrat şi totodată cu ieşire la mare. Corăbiile aduceau materii prime din insula Dilmun (Bahrain), din Oman (Magan în Sumeriană) şi chiar din îndepărtata ţară Meluha, probabil India. În inima ţării Sumerului se găseau oraşele Uruk şi Larsa, aşezate în partea de vest (pe Eufrat), precum şi Lagash cu Girsu (astăzi Tello) şi învecinata Umma, amplasate mai la est (între fluvii). Către nord, se găsea Nippur, centrul religios al ţării, cu sanctuarul zeului principal, Enlil. În toată această parte, judecând după nume, peste 80% din populaţie o alcătuiau sumerienii.
La răsărit de Ţara Sumerului se găsea câmpia înaltă a Susianei, numită de sumerieni Elam, „ţara de Sus", un fel de prelungire a Mesopotamiei înspre platoul înalt al Iranului. Aici s-a dezvoltat în mileniul 4 şi la începutul mileniului 3 o cultură originală, numită proto-elamită, cu o scriere influenţată clar de cea sumeriană. Pe la 2700 î.e.n.. această cultură dispare fiind asimilată de civilizaţia sumeriană, în cadrul căreia Susa va cunoaşte o mare înflorire către sfârşitul mileniului respectiv.
În zona central nordică a Mesopotamiei domina elementul semitic, care s-a infiltrat încă de timpuriu la Sippar şi la Kiş. În punctul unde Tigrul se apropie de Eufrat cel mai tare (fiind împins de afluentul său Dijala) a fost fondat pe la 2350 a. Chr. oraşul Akkad, care a dat numele acestei zone mai nordice. El a avut o poziţie strategică şi economică deosebită, atât pentru axa comercială nord-sud, cât şi pentru cea est-vest. Pe valea Dijialei se putea cel mai bine pătrunde prin Munţii Zagros spre Podişul Iranian şi mai departe spre India. Pe această vale au apărut oraşe mai mici, ca Tutub (azi Chafadsche) şi Eşnuna (azi Tell Asmar). Spre nord, pe valea Tigrului s-a dezvoltat încă din perioada sumeriană oraşul Assur, iar spre nord-vest, în câmpia Djezira orăşele ca Tell Brak (antica Nagar) şi Tell Abu Hureira. Şi mai la vest, la graniţa cu Siria (Amurru) a fost fondat pe la 2900 î.e.n. oraşul Mari. El beneficia de un port amenajat la canalul ce unea Eufratul cu afluentul său Habur. De aici drumul comercial continua fie pe Eufrat, către nordul Siriei, fie prin deşert, cu caravanele, prin oaza Tadmor (mai târziu Palmyra), spre Damasc şi Kadeş. Mai departe, traversând Munţii Liban şi Antiliban ajungeai pe coastă la Byblos (Gubla în dialectul semitic local) şi Ugarit (azi Ras Shamra). Marea putere din Nordul Siriei a fost oraşul Ebla, care la mijlocul mileniului 3 a dominat autoritar întreaga regiune. Locuitorii din Mari şi cu cei din Akkad formează cea mai timpurie ramură estică a neamurilor semite, pe când cei din Ebla ramura vestică. Pe la 2300 pătrund în valea Orontesului noi valuri semitice, amoriţii, care se vor infiltra când paşnic, când violent (de ex. distrug Ebla). Către 2100 î.e.n.. ei s-au îndreptat şi spre est, acaparând Mari. Apoi, coborând pe Eufrat, ei au fondat la sfârşitul mileniului al III-lea noi oraşe, ca Larsa, Babylon şi Isin, situate în zona central-nordică a Mesopotamiei. începând din acest moment ponderea sudului a scăzut.
Cu fiecare cucerire succesivă, centrul politic al Mesopotamiei s-a mutat de la un oraş-stat la altul. Această realitate poate fi perfect ilustrată de Lista Regală Sumeriană, un antic document care furnizează o consemnare a regilor din Sumer, în care fiecare dinastie este enumerată potrivit locaţiei sediului „oficial" al puterii. Veridicitatea unor afirmaţii din Lista Regală a fost pusă la îndoială, mai cu seamă acolo unde perioadele de domnie ale monarhilor individuali au acoperit sute şi chiar mii de ani. Cu toate acestea, în momentul în care s-a conchis că lista reprezintă doar parţial o consemnare oficială, căreia i s-au adăugat elemente stilistice decorative şi atractive, potrivit uzanţelor epocii, documentul a fost înţeles ca o sursă primară interesantă şi importantă ce prezintă o perspectivă particulară asupra istoriei mesopo-tamiene. Dincolo de o simplă cronologie a conducătorilor, lista oferă şi detalii uimitoare despre natura războiului, justiţiei şi religiei aşa cum erau acestea practicate de populaţiile din diferitele oraşe-state.
Lista Regală supravieţuieşte cu ajutorul logogramelor, adică al imaginilor sau simbolurilor care reprezentau, fiecare, un cuvânt întreg. Prin rafinarea logogramelor şi adăugarea semnelor fonetice, sumerienii au creat cuneiformele, una dintre primele forme de limbaj scris. Scribii lor foloseau ustensile din tulpini de trestie cu capătul bont pentru a imprima simbolurile cuneate ale scrierii cuneiforme pe tăbliţe din lut umed. Acestea din urmă, descoperite în urma săpăturilor arheologice, i-au făcut pe cercetători să conchidă că sistemul cuneiform s-a răspândit rapid din Sumer în toată regiunea, iar limba a evoluat pe măsură ce s-a deplasat. Sosirea akkadienilor, un trib semitic care a pătruns în Mesopotamia în mileniul al III-lea î.e.n., a extins ulterior „vocabularul" pictorial şi fonetic. În zona Babylon-ului şi în nord-estul Mesopotamiei au fost descoperite mai multe variante ale scrierii cuneiforme ale limbii Vechi Akkadiene.
Un limbaj scris a permis civilizaţiilor din Mesopotamia să realizeze documente cu privire la produsele importate şi exportate prin intermediul comerţului şi pe baza legislaţiei vremii. Aceste documente comerciale au fost catalogate şi adăpostite la început şi în principal - dar nu întotdeauna - în temple. O excepţie demnă de remarcat de la regula generală a fost adevăratul tezaur de scrieri cuneiforme descoperit la Ninive, în biblioteca palatului construit de suveranul babylonian Ashhurbanipal.
Scrierea cuneiformă mai oferă şi un exemplu timpuriu de transformare a tradiţiei orale în literatură. Tot în biblioteca palatului de la Ninive a fost dat la iveală şi un set de tăbliţe care conţinea Epopeea lui Gilgamesh, o antică odisee şi una dintre cele mai vechi lucrări literare cunoscute în istorie până în momentul de faţă.
Pe lângă scrierea cuneiformă, arta şi arhitectura mesopotamiană dezvăluie multe informaţii cu privire la istoria regiunii. Săpăturile şi examinarea ruinelor de-a lungul deceniilor i-a făcut pe experţi să postuleze faptul că templele acelor timpuri erau caracterizate de contraforturi şi ziduri încastrate cu mozaicuri interioare. Templele erau clădite fie la nivelul solului, fie pe o platformă ridicată, a doua variantă reprezentând cel mai popular şi mai obişnuit mod de construire. Construcţiile laice aveau un design şi o construcţie simple - în principal acoperişuri plane, susţinute de trunchiuri de palmieri sau de coloane din cărămidă realizată din lutul uscat de pe malurile râurilor.
Lucrările artistice descoperite până acum constau în primul rând din sculpturi în lemn şi în metal, precum şi în ceramică din lut decorată. Cilindrii-sigilii, care erau folosiţi pe post de ştampile de identificare, şi-au depăşit scopul utilitar pentru a deveni unele dintre cele mai elocvente exemple artistice care au provenit din această regiune. În loc să fie decoraţi cu chipuri de zei şi zeiţe, vestigiile sculpturilor templelor înfăţişează în mod obişnuit suplicanţi, dezvăluind astfel caracteristicile fizice ale locuitorilor diverselor oraşe- state; bărbaţi purtând bărbi şi femei cu părul strâns în vârful capului şi ondulat.
Piatra era foarte dificil de găsit ori de adus în Mesopotamia astfel că era considerată o extravaganţă pentru construcţie. Cu toate acestea, dovezile de decoruri şi sculpturi în piatră, bogat ornamentate abundă printre ruinele templelor, fapt care atestă în mod evident importanţa pe care o aveau locurile de veneraţie în regiune. Religia era un aspect central al vieţii în Mesopotamia. Centrul atenţiei veneraţiei mesopotamiene era un pantheon în jurul căruia erau constituite mituri elaborate pentru a explica evenimentele naturale (precum inundaţii şi secetă), precum şi crearea universului însuşi. Religia şi politica s-au împletit frecvent. Suveranii erau încoronaţi în timpul festivalurilor sacre şi supravegheau administraţia templelor de pe domeniul lor.
Civilizaţiilor mesopotamiene le sunt totodată atribuite şi o mulţime de alte realizări din variate domenii de activitate: armament, irigaţii, economie, drept, guvernare etc. De pildă, cel mai vechi sistem economic cunoscut a fost dezvoltat de către babylonieni. Primele legi create de vechii mesopotamieni includeau Codul lui Ur-Nammu, Legile lui Eshnunna şi, poate cel mai bine-cunoscut dar şi faimos, Codul lui Hammurabi.
Pe la 1760 î.e.n. regele babylonian Hammurabi aşezase în capitala cetăţii Babylon o stelă (piliformă) din diorit, cu lungimea de 2,25 m. Aceasta avea săpat un text în cuneiforme cu peste 200 de legi. Dacă am raporta-o la standardele de astăzi, unele dintre aceste legi şochează prin cruzimea lor, de pildă legea 195: „dacă un fiu îşi loveşte tatăl, îi vor fi retezate mâinile". Sau 195: dacă un om îi scoate altuia un ochi, îi va fi scos şi lui un ochi". Alte legi par pur şi simplu injuste: de pildă, dacă un pacient moare în timpul operaţiei, potrivit legii 128, doctorului îi vor fi tăiate mâinile.
Este greu de crezut că acest cod de legi a reprezentat la vremea lui un mare avans în civilizaţia umană. Dar ceea ce spunea, de fapt, Hammurabi prin cod era un lucru mult mai profund şi mai vizionar: faptul că regele nu este deţinătorul puterii absolute, iar poporul are dreptul să trăiască într-o societate în care legi clare se aplică tuturor membrilor acesteia.
Astfel, nu este surprinzător că această inovaţie în gândirea juridică a venit dintr-o regiune care de-a lungul mileniilor a fost supusă unor transformări repetate şi majore.
În calitate de prim suveran al Imperiului Babylonian (cca. 1792-1750 î.e.n.), Hammurabi a compus aceste legi care acoperă o largă varietate de subiecte, printre care familia, comerţul şi dreptul penal. Multe dintre legile penale din Cod urmează abordarea „ochi pentru ochi", sau legea talionului. Totuşi, legile comerciale sunt cu totul altceva. Codul lui Hammurabi a codificat în mod ferm şi trainic noul sistem economic creat printr-o serie de legi comerciale. Codul se referă la elemente importante precum drepturile de proprietate, legile moştenirii, comerţul echitabil, sistemul de taxare, drepturile salariale legale şi gestionarea datoriilor. Codul diferenţiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) şi sclavul (juridic fiind asimilat unui bun mobiliar). Drepturile femeii sunt protejate juridic. Femeia dispune de bunurile sale pe care le administrează liber, practică numeroase meserii şi uneori poate avea răspunderi importante în societate. După căsătorie, femeia se supune autorităţii soţului. Ca văduvă, poate administra şi apăra interesele moştenitorilor. La moartea tatălui (capul familiei), puterea revenea fiilor şi, în cazul lipsei de moştenitori de parte bărbătească, fiicelor. Pentru supuşi, codul lui Hammurabi prevedea obligativitatea monogamiei. Suveranii puteau fi însă poligami. Probabil că domnia lui Hammurabi pare aspră şi nemiloasă, dar ideea emiterii unui cod de legi pentru întreaga societate este astăzi profund înrădăcinată în fiecare societate civilizată. Pentru acest lucru le suntem îndatoraţi mesopotamienilor.
Inventarea roţii este atribuită şi ea mesopotamienilor, mai cu seamă după ce, în 1922 e.n. arheologul englez Sir Leonard C. Woolley a descoperit în situl anticului oraş-stat Ur, „rămăşiţele a două vagoane cu câte patru roţi, cele mai vechi vehicule din istorie descoperite, împreună cu pneurile lor din piele".[3]
În ciuda semnificaţiei culturale a regiunii, se cunosc foarte puţine despre aceasta înainte de săpăturile arheologice de la mijlocul sec. al XlX-lea. De-a lungul secolelor, între declinul Imperiului Roman şi Renaşterea Europeană, europenii au făcut incursiuni ocazionale în regiune. Printre aceşti vizitatori se numără rabbinul spaniol Benjamin de Tudela, care a călătorit în Orientul Mijlociu între 1160-1173 e.n. Dar de abia italianul Pietro della Valle, la începutul sec. al XVII-lea, a redescoperit ruinele Babylon-ului din Irak (la aproximativ 96 km sud de actualul Baghdad). Della Valle a fost responsabil pentru aducerea celor dintâi eşantioane de scriere cuneiformă înapoi în Europa. Din acel moment, interesul european pentru Mesopotamia a crescut, iar printre vizitatori s-au numărat călătorul german Carsten Niebuhr (1733-1815), agentul comercial britanic şi proto-arheologul Claudius James Rich (1787-1820) şi pictorul şi călătorul englez Sir Robert Ker Porter (1777-1842).
Epoca cercetării arheologice moderne în Mesopotamia a început cu săpăturile franceze de la Ninive (1842) şi Dur- Sharrukin (actualul Khorsabad; 1843-1855), precum şi cu expediţiile engleze la Ninive (1846-1855) şi Calah (actualul Nimrud; 1845). Au urmat curând săpături arheologice la alte cetăţi importante, printre care Babylon, Ashur, Erech (Uruk) şi Ur. O a doua etapă a cercetării care s-a concentrat asupra „provinciilor" şi a regiunilor periferice, precum şi asupra cetăţilor-capitală a început în 1925 când arheologii americani au început săpăturile la Nuzu (actualul Yorgan Tepe; aproximativ 225 km nord de Baghdad).
Fiecare dintre aceste săpături au contribuit la ceea ce astăzi cunoaştem despre vechile civilizaţii mesopotamiene.
[1] Termenul "Semiluna Fertilă" a fost popularizat de arheologul James Henry
Breasted de la Universitatea din Chicago în deceniul al doilea al sec. al X- lea, începând cu lucrarea colectivă: Robinson, James Harvey, Breasted, James Henry, Beard, Charles A., Outlines of European History. Vol. 1, Boston, 1914, cu harta de la pp. 56-57, precum şi (mai ales) în cea de autor: Breasted, James Henry, Ancient Times, A History of the Early World: An Introduction to the Study of Ancient History and the Career of Early Man, Boston, Ginn., 1916, unde se găseşte descrierea pe care acesta o realizează asupra Semilunii Fertile, cu harta aflată la pp. 100 şi 101.
[2] Ca de obicei, România nu a fost în stare să-şi fructifice şansa: lui Ceauşescu, deşi avea excelente relaţii cu Iranul şi ţările arabe, nu i-a dat prin minte să constituie misiuni şi şcoli arheologice în aceste regiuni!
[3] Bertman, Stephen, Handbook to Life in Ancient Mesopotamia, New zork, 2003, 35.