Istorie

Regalitatea

Oraşele-state din Mesopotamia, indiferent de etnicul creatorilor lor, sunt monarhii. Regalitatea va deveni din motive obiective, dintr-un accident, o instituţie permanentă. Fiecare oraş/cetate-stat aparţinea unei anumite divinităţi care era adorată cu precădere în raport cu celelalte. Templul acestei divinităţi era mai important decât celelalte. Divinitatea inspira deciziile politice ale regelui şi, astfel, puterea monarhică era considerată de origine divină. Din listele dinastice, de după Potop, aflăm că 'regalitatea a coborât din cer la Kish'. Prima dinastie cuprinde 23 de regi, care ar fi domnit peste 20.000 de ani. A doua dinastie a durat 'doar' 2310 ani. Între regii acestei dinastii, care este dinastia din Uruk, s-ar fi numărat şi celebrul Gilghamesh.

A treia dinastie, situată în timp după 2600 î.e.n., aparţine deja perioadei istorice. Este vorba despre prima dinastie din Ur, întemeiată de către regele Mes-anni-padda. Fiul acestuia, A- anni-padda a construit templul de la Ninhoursag de la actualul Tell-al-Obeid.

La început suveranul nu poartă titlul de rege. El are alte titluri: guvernator, când este cumulată şi funcţia de mare preot, vicar, locotenent al divinităţii. De exemplu, primii regi assyrieni, deşi îşi spun regi ai Universului, poartă şi titlul de vicar ai zeului Assur. Multă vreme, zeii şi zeiţele sunt numiţi regi şi regine ai/ale cetăţilor.

Monarhia nu se laicizează, ea păstrându-şi un caracter teocratic. Monarhul este ales de divinitate care 'îl priveşte favorabil', 'pronunţându-i numele'. Astfel, încoronarea în Assyria se face nu la Ninive, capitala politică, ci la Assur, capitala sfântă. De asemenea, se ştie că în Sumer, oraşul sfânt era considerat Eridu, locul unde a coborât din cer regalitatea.

Regele assyrian Assurnazirpal al II -lea^[1], deşi era fiu de rege, se prezintă ca fiind de origine modestă, un muntean: 'Tu, Ishtar, puternică stăpână a zeilor, tu m-ai ales cu privirea ochilor tăi, tu ai vrut să mă vezi domnind. Tu - ai luat din mijlocul munţilor. Tu mi-ai îcredinţat sceptrul dreptăţii'.

Pietatea este unul dintre atributele esenţiale ale suveranului, care are importante datorii rituale. Regele este marele preot al zeului naţional. El îndeplineşte riturile de purificare, oferă sacrificii şi consultă oracolele. El supraveghează gestiunea templelor. 'La cererea zeului', numeşte sacerdoţiu din propria sa familie.

El are importante datorii morale. Textele vorbesc pretutindeni de preocuparea regelui pentru justiţie, echitate, adevăr. Hamurabi primeşte codul său de legi de la zeul Shamash 'pentru a face să strălucească dreptatea în ţară'. Zeul face dreptate, iar oamenii nu-I înţeleg voinţa şi nu o pot judeca.

Regele nu este ca în Egipt un zeu. Sunt cu totul izolate acţiunile în care vreun monarh este trecut în panteonul local. Este cunoscut un singur caz, al regelui Naram-Sin, regele Akkadului, un succesor al lui Sargon cel Bătrân, întemeietorul Akkadului, care poartă o coroană cu coarne, atribuit rezervat doar divinităţii. În Egipt, faraonul are un tată divin, e crescut de zeităţi şi este el însuşi un zeu, în vreme ce în Mesopotamia regele este numai un intermediar între zeu şi comunitatea sa. Regele este un talisman pentru supuşii lui, pe care îi protejează, asigurându-le bunăvoinţa zeilor.

Regele este, în primul rând, comandant militar, este şeful suprem al armatei, iar textele conţin numeroase glorificări ale faptelor sale personale de arme. Sunt cazuri excepţionale în care regele nu comandă personal armata în campanii.

O dovadă a acestor prerogative este atenţia acordată armatei de către statele din Mesopotamia. Astfel, cea mai redutabilă armată din Mesopotamia a fost armata assyriană a secolelor VIII-VII î.e.n., compusă din mai multe unităţi cu o forţă de izbire nemaivăzută până atunci. Existau copuri de care de luptă trase de cai, cavalerie cuirasată, infanterie cuirasată, arcaşi, prăştiaşi, unităţi de genişti, un parc de maşini de asediu, assyrienii având şi o remarcabilă tehnică poliorketică. Această teribilă armată a fost înfrântă în cele din urmă de o cavalerie mai bună, care a reuşit să o epuizeze, cea medo-persană.

Recrutarea armatei se făcea pe mai multe căi. Astfel, Hamurabi a introdus obligativitatea serviciului militar, dar a apelat şi la profesionişti, care primeau un lot de pământ ereditar. În Assyria obligativitatea serviciului militar a devenit şi mai strictă, iar instrucţia militară era foarte severă. Pe de altă parte, Imperiul Noului Babilon recrutează mercenari greci, cei mai redutabili soldaţi ai vremii, aşa-numiţii 'oameni de bronz'.

Administraţia

Administraţia tinde, din nevoi financiare şi militare, spre centralizare. Ea începe de fapt cu palatul regal, numit în texte şi Casa, care are intendenţi şi titulari ai serviciilor domestice pentru a se extinde apoi la întregul regat sau imperiu. Existau, de asemenea, şi Casa reginei şi Casa prinţului moştenito.

Iniţial, s-a pus şi problema acomodării autorităţii regale cu autonomia oraşelor, care a fost bine rezolvată de către Hamurabi. Hamurabi a menţinut 'în funcţie' pe foştii regi, numindu-I guvernatori şi apoi 'rotindu-i' dintr-o cetate în alta. Regele va întreprinde un control riguros, nu numai prin agenţii săi, dar şi printr-o corespondenţă activă. Arhivele au dat la iveală rapoarte, ordine, contraordine, de multe ori pentru fapte minore.

Preocuparea regelui pentru organizarea şi administrarea justiţiei a fost efectivă, fie şi dacă ne referim la codul lui Hamurabi, care nu este cel mai vechi cod din Mesopotamia, fiind precedat de cel al lui Lipit-Ishtar.

Deşi codul lui Hamurabi nu este un veritabil cod de legi, ci mai de grabă o culegere de speţe din diverse domenii - drept penal, drept civil, drept comercial - el reprezintă dovada elocventă atât a preocupării regelui pentru justiţie şi buna funcţionare a administraţiei, dar şi de nivelul de civilizaţie la care a ajuns Imperiul Babilonian atunci.

O asemenea administraţie, impunea şi existenţa unui corp birocratic. Funcţionarii erau retribuiţi, ca şi militarii, cu un lot de pământ. Aparatul regal era foarte fastuos. Marea casă rivaliza în grandoare cu marele templu al zeului. Există o etichetă foarte strictă, care făcea dificil accesul la rege. Poza regelui apare în toată maiestatea sa în scenele violente: în război, la vânătoare.

Palatul

Şi în Mesopotamia, palatul este centrul activităţii politice şi al celei economice. Aici se concentrează veniturile statului. În felul său, palatul constituie un microcosmos în cadrul căruia se regăseşte întreaga societate. Marea casă constituie o lume aparte legată de suveran prin legături speciale. În jurul palatului se află un grup social numeros, foarte divers în ceea ce priveşte compoziţia sa profesională, grup condus de un intendent. Se aflau lucrători de toate profesiile: scribi, servitori domestici, negustori, agricultori, păstori, paznici ai depozitelor şi magaziilor.

Palatul şi domeniul regal reprezintă o vastă întreprindere economică, pe care se întemeiază puterea materială a suveranului. Teoretic, întreaga suprafaţă a statului este la dispoziţia monarhului. Din domeniul regal, care e de fapt fondul funciar al ţării, se crează apanaje pentru regină şi prinţ, loturile pentru soldaţii profesionişti şi funcţionari.

Există o confuzie între domeniul regal şi stat. depozitele sunt comune, primind veniturile domeniului regal şi ale statului. Dreptul de proprietate privată există, dar este nereglementat, deosebit de lax, şi nimeni nu poate invoca un drept de proprietate în defavoarea monarhului.

Aristocraţia primeşte domenii, le administrează, le poate lăsa chiar moştenire. Dar, în principiu, aceste alocaţii sunt făcute cu titlu personal, revocabile oricând.

Templul

Templele existau în număr mare, fapt care arată puterea lor în economia ţării. Templul reprezintă, pe lângă palat, un alt element esenţial al economiei acestor state. Astfel, Lagash avea în mileniul al III-lea î.e.n. aproape 50 de sanctuare. Ca şi palatul, templul este o lume sui-generis în care sunt reprezentate toate clasele sociale. Există un personal ce ţine strict de serviciul religios, aşa-zişii iniţiaţi. Între aceştia se găseau numeroşi meşteri, fie pentru diverse lucrări de construcţie, inclusiv brutarul, care cocea pâinea zeului.

Există şi o lume a neiniţiaţilor. Toţi aceştia trăiesc sub autoritatea marelui preot sau a marii preotese. Ei trăiesc în serviciul zeului şi din venitul zeului. Mare parte din acest personal are propriile averi, independent de templu. Uneori, chiar şi meşterii puteau lucra pentru public. Este interesant că demnităţile sacerdotale, fiind remunerate, sunt considerate ca un beneficiu, iar regalitatea le acordă pe o durată determinată, uneori chiar pe fracţiuni de zile.

Domeniile templului sunt împărţite în loturi sau arendate. Altele sunt exploatate direct. Templul are propriile mijloace de mânuire a banilor. Este important de subliniat că, în acelaşi timp, au şi rol caritabil. Ele acordau împrumuturi cu dobândă mică, împrumutau grâu fără dobândă, răscumpărau soldaţii captivi, ajutau sclavii să se elibereze, toate acestea întrucât templul gestionează bunurile zeului conform voinţei acestuia de caritate.

In ceea ce priveşte intervenţia statului în economie, aceasta este activă, dar nu ca în Egipt. Hamurabi va fixa cuantumul salariilor şi al preţurilor. Pământul este cadastrat şi înregistrat, iar săparea şi exploatarea canalelor de irigat e precis reglementată.

Din acelaşi cod al lui Hamurabi şi din analiza tăbliţelor din arhivele descoperite ne putem face o idee despre statutul meşteşugarilor şi negustorilor, despre existenţa locaţiei, a gajului, a cauţiunii, a contractului mai cu seamă. Ştim câte ceva despre mecanismul afacerilor. De exemplu, produsele agricole se împrumutau cu o dobândă de 33,33% pe an. Argintul se împrumuta cu dobânda de 20% pe an. Templul împrumuta argint cu 1,16% dobândă pe an.

Societatea

Din codul lui Hamurabi pot fi extrase indicaţii privitoare la societatea mesopotamiană. Codul menţionează 'omul', care e omul liber. Il menţionează pe subaltern, inferior, sub expresiile 'cel care se prosternă', 'omul mic'.

Menţionează şi sclavul. Este interesant că acest cod recunoaşte valoarea economică a sclavului, pentru că pedepsele date pentru delicte minore nu urmăreau uciderea acestora. Cel mai adesea li se tăia o ureche. Sclavul e considerat un bun mobiliar şi este însemnat cu semne particulare.

Subalternul reprezintă clasa intermediară. E dificil de stabilit exact originea sa. Trebuie precizat că în codul lui Hamurabi recompensele şi pedepsele sunt în funcţie de statutul social al respectivilor.

Deşi a fost în cele din urmă supusă de perşi şi greco- macedoneni, Mesopotamia nu a dispărut din istorie, influenţele culturii şi civilizaţiei sale rămânând puternice, mai cu seamă că perşii au fost în general toleranţi, iar filosofia ioniană datorează mult contactului cu ceea ce au creat popoarele din Mesopotamia.

Vestimentaţia

Datorită dovezilor oferite de statui şi altor indicii, este limpede că populaţia Mesopotamiei era foarte preocupată de modă. La începuturile civilizaţiei sumeriene, ambele sexe purtau fuste din piele de oaie, cu partea din piele spre interior, iar partea din blană pieptănată în smocuri sau ciucuri decorativi. Sumerienii fixau cu ace aceste fuste în care se înfăşurau şi care erau lungi de la talie până la genunchi sau, pentru persoanele mai importante, până la glezne. Partea superioară a trunchiului era nudă, sau doar umerii erau acoperiţi cu o altă pelerină din piele de oaie. Începând de pe la 2500 î.e.n. pielea de oaie a fost înlocuită cu o ţesătură, dar smocurile au fost păstrate ca ornament, ele fiind fie cusute pe veşmânt, fie prin ţeserea de bucle în material. Tot atunci se purtau pelerine lungi din materiale precum pielea şi lâna împâslită.

Se pare că ambele sexe purtau adesea peruci mari, precum şi bijuterii din aur lucrate cu minuţiozitate, încrustate cu pietre semipreţioase: broşe, cercei, ornamente de păr, lanţuri pentru gât, etc. După 2370 î.e.n. în sculptura mesopotamiană este evident un stil diferit de vestimentaţie. Atât bărbaţii cât şi femeile se îmbrăcau într-o haină largă din lână sau in drapată în jurul corpului deasupra unei fuste. Acest veşmânt, similar unui şal, era în mod caracteristic bordat cu franjuri. Pentru bărbaţi, materialul era aranjat astfel încât partea amplă să fie la spate, lăsând liber braţul care ţinea spada.

Hainele purtate în Mesopotamia de către babylonieni (2105-1240 î.e.n.) şi assyrieni (1200-540 î.e.n.) includeau două elemente vestimentare esenţiale pentru ambele sexe: tunica şi şalul, fiecare tăiată dintr-o singură piesă de material. Tunica lungă până la genunchi sau până la glezne avea mâneci scurte şi un decolteu rotund. Deasupra ei erau drapate unul sau mai multe şaluri fixate cu o centură largă. Decorul era bogat, în principal cu motive geometrice peste tot sau la margini. Femeile purtau o fustă scurtă ca lenjerie intimă, iar bărbaţii un şorţ în jurul coapselor. Sandalele sau cizmele pentru ambele sexe erau confecţionate din material textil sau piele moale.

Atât bărbaţii, cât şi femeile îşi lăsau părul lung, ondulat şi buclat cu grijă, la nevoie ataşându-se păr fals. Părul era îngrijit şi tratat folosindu-se parfumuri, uleiuri şi vopsea neagră. Bărbaţii purtau bărbi lungi, ondulate şi bine-îngrijite. Purtau o bentiţă din metal sau material textil care le încercuia fruntea, iar pe cap o bonetă din lână, fetru sau piele.

TERMENUL DE „SUMERIAN"

Denumirea de „sumerian" este o adaptare a aceleia date de vechii locuitori indigeni ai Mesopotamiei de sud şi preluată ulterior de succesorii semiticii ai acestora, akkadienii, populaţiei alogene cu o origine încă incertă care s-au aşezat în acea regiune. Creatori ai celei mai vechi civilizaţii urbane în sudul Mesopotamiei, sumerienii au venit, probabil, din regiunile septentrionale (conform unor ipoteze, chiar din zona stepelor siberiene^[2]) şi i-au supus pe indigeni, cărora nu li se cunoaşte structura etnică (din punct de vedere cultural ei aparţineau civilizaţiei El Obeid/Ubaid). Sumerienii s-ar fi infiltrat către mijlocul mileniului al IV-lea î.e.n., în epoca predinastică, marcată în civilizaţia mesopotamiană prin inovaţii de mare importanţă. Pe de altă parte, dacă admitem că civilizaţia sumeriană a luat naştere dintr-un amestec de populaţii, o parte indigene, o parte stabilite mai dinainte în sudul Mesopotamiei şi din alogeni, nu se poate preciza de unde au venit aceştia din urmă. Tentativele de a stabili o conexiune între sumeriană şi alte limbi aglutinante a căror scriere a fost descifrată (elamita, hurrita şi urarteana), nu sunt concludente.

Sumerienii îşi spuneau SAG-GIGA, literal însemnând „oamenii cu capete/chipuri negre". Cuvântul akkadian „Shumer" indică zona Sumerului de sud. Cuvântul ebraic era shinar, iar egiptenii numeau acest teritoriu sngr, în timp ce iar hitiţii, sanhar(a). Aceste denumiri pot fi posibile variante ale termenului Sumer sau sumerian. Berossos afirma şi el că sumerienii erau „străini cu faţa neagră". Civilizaţia sumeriană apărută în zona pe la 3500 î.e.n. a construit un sistem de canale şi primele oraşe/cetăţi-state ale omenirii. Organizată într-o serie de oraşe-state prospere, această civilizaţie socotită cea dintâi din istorie s-a format în jurul regiunii unde Tigrul şi Eufratul curg relativ paralel către Golful Persic.

Locul de baştină al sumerienilor este încă incert. În orice caz nu erau autohtoni în sudul Mesopotamiei. Probabil erau o populaţie indo-europeană vorbind o limbă aglutinantă asemănătoare grupului de limbi turcice vechi. Practicau agricultura şi creşteau animalele domesticite deja: ovine, bovine şi suine. Cunoşteau tehnici meşteşugăreşti importante precum ţesutul şi olăritul, realizând vase din lut colorate şi ornamentate cu figuri antropomorfe şi zoomorfe. În curând vor ajunge să cunoască metoda topirii metalelor. Puneau în mormânt alături de cel decedat unelte şi obiecte de valoare ceea ce ar putea indica o manifestare a credinţei lor în viaţa de după moarte.

Civilizaţia sumeriană s-a dezvoltat în sudul Mesopotamiei şi a iradiat de aici asupra zonelor înconjurătoare. Spre deosebire de Egipt, unde de timpuriu s-a format un regat unitar, în Ţara dintre cele Două Fluvii (Tigru la est şi Eufratul la vest) forma principală de organizare a fost oraşul-stat, care consta dintr-un centru urban în jurul căruia gravitau câteva aşezări mai mici, sate şi ferme. Statele propriu-zise, sau imperiile s-au dovedit a fi aici formaţiuni efemere. Pe la 3500 î.e.n.. în Mesopotamia aşezările anterioare au ajuns să întrunească trăsăturile proprii unor aglomeraţii urbane. Sunt aşa numitele oraşe-templu, iar forma lor de guvernare era ceea ce specialiştii au denumit prin sintagma comunism teocratic. După 2700 î.e.n. morfologia acestora s-a schimbat, funcţiile militare ale conducătorului separându-se de cele religioase. Tot acum începe o perioadă de conflicte interstatale pentru hegemonie, ceea ce va constitui trăsătura definitorie a vieţii politice din Ţara dintre Fluvii. în acelaşi timp se face simţită presiunea nomazilor din zona semideşertică, care a avut ca rezultat pătrunderea akkadienilor (vechi popor semitic) în partea de nord şi centru.

Printre multe alte contribuţii la dezvoltarea civilizaţiei, sumerienii au avut un aport deosebit la dezvoltarea prelucrării metalelor, a carelor cu roţi şi a roţii olarului. La acestea se adaugă, după dovezile existente până în momentul de faţă, inventarea primei forme de scriere, prin gravarea (incizarea) de imagini pe tăbliţe de lut într-o formă de scriere cunoscută ulterior drept cuneiformă. Tăbliţele erau folosite pentru evidenţa contabilă a alimentelor din depozitele templelor. Până către 2500 î.e.n. aceste semne ideografice au fost perfecţionate şi transformate într-un alfabet.

Sumerienii au dezvoltat primul calendar, adaptat fazelor Lunii. Calendarul lunar a fost adoptat de către semiţi, egipteni şi greci.

La nivel social-economic, intensificarea comerţului dintre oraşele sumeriene şi dintre Sumeria şi alte regiuni de la mare distanţă a dus la dezvoltarea clasei negustorilor.

Nu există informaţii şi dovezi certe care să ateste faptul că sumerienii ar fi fost cei dintâi care au dezvoltat scrierea, dar cu siguranţă cel mai vechi sistem de scriere cunoscut până acum le aparţine. Tăbliţele din argilă pe care scriau erau foarte durabile atunci când erau arse în cuptoare. Săpăturile arheologice au scos la iveală mai multe mii de astfel de tăbliţe, dintre care unele sunt datate chiar înainte de 3000 î.e.n.

Cea mai veche scriere a sumerienilor a fost cea pictografică şi ideografică, similară în anumite privinţe cu hieroglifele egiptene. Atunci când au descoperit că era mai uşor să impresioneze lutul moale prin apăsarea unei linii decât prin zgârierea lui, sumerienii au început să dezvolte un stil special de scriere. Pentru desenarea imaginilor foloseau un stylus - probabil o bucată dreaptă de trestie care avea un capăt în trei colţuri.

A apărut un rezultat neaşteptat: cel mai bine stylus putea produce forme triunghiulare (pene) şi linii drepte. De aceea, liniile curbe trebuiau sparte într-o serie de trăsături drepte. Imaginile şi-au pierdut forma şi au devenit simboluri stilizate. Acest fel de scriere pe argilă/lut se numeşte cuneiform, din latinescul cuneus, cu sensul de „pană, ic".

Un imens pas înainte a fost realizat atunci când simbolurile au ajuns să fie asociate cu sunetul lucrului reprezentat mai degrabă decât cu ideea despre lucrul însuşi. Fiecare semn reprezenta o silabă. Deşi scrierea cuneiformă a fost încă folosită mult timp după apariţia alfabetului, ea totuşi nu a dezvoltat niciodată în întregime un alfabet.

Elevii studiau şi aritmetica. Sumerienii aveau un sistem numeric în baza 10, dar pentru a obţine următoarea unitate, înmulţeau 10 cu 6; apoi înmulţeau 60 cu 10, apoi 600 cu 6 ş.a.m.d. (Numărul 60 are avantajul de a fi divizibil cu 2, 3, 4, 5, 6, 10, 12, 15, 20 şi 30.) Tot sumerienii împărţeau cercul în 360 de grade. De la ei ne-a parvenit cuvântul duzină (adică a cincea parte din 60), precum şi diviziunea ceasului pentru a măsura orele, minutele şi secundele.

Sumerienii aveau măsuri standard cu unităţi pentru lungime, arie şi capacitate. Măsura standard pentru greutate era mina, constituită din 60 shekeli - aproximativ aceeaşi greutate cu 1 livră (cca. 0,4536 kg). Nu aveau monetărie; greutăţile standard ale argintului serveau drept măsuri de valoare şi mijloace de schimb.

Încă de la începuturile istoriei lor sumerienii au avut un puternic simţ al proprietăţii private. După ce au învăţat să scrie şi să socotească, ei au păstrat documente de evidenţă pentru fiecare obiect achiziţionat, inclusiv pentru piese mici, precum încălţămintea. Fiecare tranzacţie comercială trebuia înregistrată în documentele de evidenţă. În apropierea porţilor oraşelor se aflau scribi în poziţie şezândă, gata să-şi vândă serviciile. Mâinile acestora se mişcau cu repeziciune deasupra unei bucăţi de lut, rotind stylus-ul. Apoi părţile contractante îşi puneau semnăturile cu ajutorul sigiliilor. Sigiliul obişnuit era un cilindru din piatră sau metal, gravat, care putea fi rulat peste lutul umed.

În decursul timpului, scrierea cuneiformă a fost utilizată pentru redactarea tuturor tipurilor de documente, la fel ca scrierile actuale: pentru scrisori, naraţiuni, rugăciuni şi incantaţii, dicţionare, chiar şi pentru tratate astronomice şi matematice. Babylonienii şi assyrienii au adaptat scrierea cuneiformă la limbile lor semite şi astfel au răspândit-o în regiunile învecinate: Syria, Anatolia, Armenia, Iran.

LIMBA SUMERIANĂ

Limba sumeriană era aglutinantă, non-semitică, compusă din mai multe dialecte. Ea împărtăşea elemente care apar în mai multe limbi, dar nu poate fi raportată cu certitudine la vreo familie lingvistică cunoscută. În sumeriană, noţiunile noi se formau adăugând prefixe la rădăcina cuvintelor.

Ea este „cea mai veche limbă folosită, şi apoi şi cea mai doctă, care dăinuie în textele religioase şi literare şi dincolo de criza elementului etnic corespunzător, şi numai puţin câte puţin cedează prevalenţei limbii vorbite babiloniană şi asiriană" ²

Chiar şi după dispariţia tuturor sumerienilor şi a limbii sumeriene ca limbă vorbită, timp de secole întregi, inclusiv după perioada persană, sumeriana a rămas limba religiei, a ştiinţelor, a afacerilor şi a legislaţiei.

CUNEIFORMELE

Scrierea, aşa cum este ea cunoscută în textele de la Erec/Uruk, a fost inventată prin anii 3200 î.e.n., pentru a consemna tranzacţii legale şi texte economice şi administrative, acestea constituind 75% din toate documentele existente în care a fost utilizată scrierea cuneiformă.

Scrierea sumeriană a cunoscut chiar şi apariţia unei forme îngrijite, eme.sal, în care scriau femeile, şi care era cântată de ele cu ocazia praznicelor religioase, în care ele serveau drept „glas" al zeiţelor.

Sistemul de scriere cel mai utilizat pe scară largă şi cel mai important din punct de vedere istoric în Orientul Mijlociu a fost denumit cuneiform (din latinescul cuneus, pană). El a fost folosit cel puţin până la sfârşitul mileniului IV î.e.n., iar în mileniul III î.e.n. imaginile pe care le folosea au devenit desene liniare relativ standardizate.

Cuneiforma nu a fost o limbă. Asemenea hieroglifelor egiptene, şi sistemului chinez de ideografie sau ideograme, ea a fost un sistem de scriere pictografic care folosea simboluri. Pe măsură ce simbolurile au ajuns a fi acceptate în tot Orientul Mijlociu, ele au putut fi înţelese de toate grupurile etnice, chiar dacă acestea vorbeau limbi şi dialecte diferite.

Cele mai vechi documente în cuneiforme au fost scrise de sumerienii din sudul Mesopotamiei, care au atribuit simbolurilor propriile lor cuvinte-sunete. Mai târziu, akkadienii au adoptat simbolurile dar le-au pronunţat potrivit cuvintelor akkadiene corespunzătoare. Astfel, scrierea cuneiformă a trecut succesiv de la un popor la altul. Akkadienilor le-au succedat babylonienii, iar apoi assyrienii.

Expansiunea scrierii cuneiforme în afara teritoriului Mesopotamiei a început în timpul mileniului III î.e.n., când statul Elam (situat în partea de sud-vest a actualului Iran) a adoptat sistemul. Hurriţii din nordul Mesopotamiei au adoptat cuneiformele akkadiene pe la cca. 2100 î.e.n. şi le-au transmis hittiţilor, care invadaseră Asia Minor aproximativ în aceeaşi perioadă. În mileniul II î.e.n. cuneiformele au devenit mijlocul universal al comunicării scrise printre naţiunile Orientului Mijlociu.

Imperiile assyrian şi babylonian s-au prăbuşit în sec. al VII-lea şi al VI-lea î.e.n. Până în acea perioadă, aramaica a ajuns limba uzuală a regiunii, iar scrierea feniciană a ajuns să fie uzitată în mod curent. Cuneiforma a fost folosită din ce în ce mai puţin, chiar dacă mulţi preoţi şi învăţaţi au păstrat vie această formă de scriere până în sec. I e.n. În bună măsură, dispariţia cuneiformei a fost cauzată de faptul că ea a fost o modalitate de scriere non-alfabetică. De aceea, ea nu a putut concura cu succes cu sistemele alfabetice dezvoltate mai târziu de către fenicieni, israeliţi, greci şi alte populaţii din zona mediteraneană.

ŞCOLILE SUMERIENE

Totuşi, scrierea cuneiformă era dificil de învăţat. Pentru a o stăpâni, copiii mergeau de obicei la o şcoală a templului. Profesorul folosea o tăbliţă de lut ca manual pe a cărei parte stângă scria, iar elevul copia modelul pe partea dreaptă. Orice greşeală putea fi netezită. Elevul începea să înveţe prin efectuarea unei singure pene în diferite poziţii, iar apoi continua cu grupuri de pene. Trebuiau stăpânite mii de grupuri.

In cele din urmă elevul era însărcinat să copieze o carte, dar lucrarea era înceată şi laborioasă. In momentul de faţă, datorită tăbliţelor şcolare de acest fel care s-au transmis beneficiem de o mulţime de capitole de început din toate creaţiile sumeriene importante. In schimb, din restul conţinutului cărţilor există, din păcate, doar fragmente.

MUZICA ŞI CÂNTECELE

Muzica şi cântecele formau o parte importantă din viaţa Mesopotamiei. Unele cântece erau închinate zeilor, altele descriau evenimente importante. Muzica şi cântecele erau destinate în principal aristocraţiei şi regilor, dar de ele se bucurau şi oamenii obişnuiţi, care cântau şi dansau în casele lor sau în pieţe. Cântecele se transmiteau din generaţie în generaţie, până ce cineva le scria. Prin aceste cântece au fost transmise informaţii importante despre evenimentele istorice care au ajuns în cele din urmă la arheologii moderni.

JOCURILE

Jocurile erau de asemenea foarte îndrăgite, în special de aristocraţi. Oamenii obişnuiţi nu aveau timp de jocuri. Un joc pe tablă a fost descoperit într-unul din mormintele din Ur. Nimeni nu ştie cum se juca, deoarece regulile nu au fost descoperite. Există doar sugestii despre aceasta.

VIAŢA DE FAMILIE

Viaţa era foarte grea pentru oamenii obişnuiţi din Mesopotamia antică. Mortalitatea infantilă era foarte ridicată, băieţii munceau alături de părinţii lor iar fetele rămâneau acasă, învăţând gătitul şi având grijă de copiii mai mici. Băieţii din familiile mai bogate aveau posibilitatea de a studia. Femeile aveau dreptul să deţină proprietăţi şi, pentru motive întemeiate, să obţină un divorţ. Când se căsătoreau, locuitorii Mesopotamiei îşi puneau o statuetă deasupra patului unde dormeau, având credinţa că aceasta le va purta de grijă. Stilul de viaţă al acestora era deosebit comparativ cu al locuitorilor Egiptului antic, unde bărbatului îi era permis să aibă una sau mai multe soţii.

LOCUINŢELE

Casele oamenilor bogaţi erau foarte mari. Aveau două sau trei etaje, cu un acoperiş locuibil. Aveau o curte spaţioasă în jurul casei. În casă existau câteva dormitoare, o cameră de oaspeţi, o capelă, o bucătărie, o baie şi un mormânt sub casă. Casele oamenilor simpli erau mult mai simple, cu doar câteva camere.

RELIGIA MESOPOTAMIENILOR

Sumerienii erau adepţii unei religii politeiste caracterizată de zei şi zeiţe antropomorfe reprezentând forţe sau prezenţe din lumea materială, un concept foarte mult utilizat în mitologia greacă de mai târziu. Zeii au creat iniţial oamenii ca servitori pentru ei înşişi, dar i-a eliberat atunci când a devenit prea greu să-i mai controleze.

În limba sumeriană Dingir înseamnă zeu sau zeiţă. Dingir (transliterat digir) este un semn cuneiform, cel mai frecvent folosit ca determinant pentru zeitate, deşi are şi semnificaţii conexe. Ca determinant, acesta nu se pronunţă şi este convenţional transliterat ca exponent „D", aşa cum se poate observa în exemplul următor: Enki.

Caracterul Dingir (cuneiformă sumeriană)

Dingir în akkadiană

Multe naraţiuni din religia sumeriană seamănă izbitor cu povestirile altor religii/mitologii din Orientul Mijlociu. De exemplu, ideea biblică a creaţiei omului şi potopul lui Noe, sunt strâns legate cu povestirile sumeriene. Zeii şi zeiţele din Sume sunt reprezentaţi similar în religiile akkadiene, canaanite şi altele. De asemenea, o serie de povestiri sunt asemănătoare cu cele din mitologia greacă, de exemplu, coborârea lui Inanna în lumea de dincolo este foarte asemănătoare cu mitul Persefonei.

Majoritatea zeităţilor sumeriene aparţin unei clasificări numită Anunna ([descendenţii] lui Anu), în timp ce şapte zeităţi, inclusiv Enlil şi Inanna, au aparţinut unui grup de judecători ai lumii de dincolo, cunoscuţi sub denumirea Anunnaki {[copiii] lui Anu şi Ki). În timpul celei de-a Treia Dinastii din Ur, panteonul sumerian includea de şaizeci de ori câte şaizeci de zeităţi (adică 3600).

Principale zeităţi sumeriene sunt următoarele:

• An era zeul cerului, cunoscut mai târziu sub numele de Anu.

El era căsătorit cu Ki, însă în unele credinţe mesopotamiene, soţia sa se numea Uras.

• Enlil era cel mai puternic zeu din religia mesopotamiană.

Zeul aerului (de la Lil = Aer), divinitate protectoare a cetăţii Nippur. Soţia sa se numea Ninlil, iar copiii săi erau Inanna, Iskur, Nanna-Suen, Nergal, Ninurta, Pabilsag, Nushu, Utu, Uras Zababa şi Ennugi.

• Enki: Zeul apei proaspete, a fertilităţii masculine şi a cunoaşterii; zeitate protectoare în Eridu.
• Inanna: Zeiţă a iubirii sexuale, fertilităţii şi războiului; zeitate matroană a cetăţii Uruk.
• Ki: zeiţa Pământului
• Nanna: (numit şi Suen, Nanna-Suen sau Sin) era una dintre zeităţile protectoare din Ur. El era unul dintre fiii lui Enlil.
• Ningal: Soţia lui Nanna.
• Ninlil: O zeiţă a aerului şi soţia lui Enlil, una dintre zeităţile matroane în Nippur, se crede că ea stătea în aceleaşi temple ca şi Enlil.
• Ninurta, Zeul războiului, al agriculturii, unul dintre zeii sumerieni ai vântului, zeitate protectoare a cetăţii Girsu şi una dintre zeităţile protectoare a cetăţii Lagash.
• Utu: (numit ulterior de către semiţi şi Samas sau Sahamash) era zeul soarelui în templul E'barbara din Sippar.

Pe măsură ce locuitorii unui oraş-stat (care avea zei proprii) s-au familiarizat cu zeii altor oraşe, ei au început să stabilească relaţii între aceştia din urmă şi zeii lor, exact aşa cum au făcut veacuri mai târziu grecii şi romanii în miturile lor. Uneori, doi sau mai mulţi zei au ajuns să fie percepuţi ca o singură divinitate. În cele din urmă, a fost dezvoltată o ordine ierarhică între zei. Anu, un zeu al cerului care la origine fusese zeul patron al oraşului Uruk, a ajuns să fie considerat ca cel mai mare dintre toţi - zeul cerurilor. Cel mai apropiat rival al său a fost zeul aerului, cel care coordona furtunile şi vânturile, Enlil din Nippur.

Următoarele civilizaţii mesopotamiene au preluat structura pantheonului sumerian, adaptând în mod sincretic denumirile şi atribuţiile divinităţilor sumeriene la pantheonul propriu.

• Marduk era zeul principal al Babylonului. Oamenii îl preamăreau, pentru ca el să permită evoluţia Babylonului de la un mic stat la un mare imperiu.
• Gula, numit şi Ninishina, era zeiţa vindecării. Când cineva era bolnav, ea era una dintre zeiţele la care se rugau.
• Nabu era zeul mesopotamian al scrisului. Era foarte înţelept, şi foarte lăudat pentru abilitatea sa de a scrie. În unele locuri se credea că el controlează raiul şi pământul.
• Iskur (sau Adad) era zeul furtunilor.
• Ninurta era zeul sumerian al războiului şi al eroilor.
• Inanna, zeiţa sumeriană a războiului, era şi soţia lui Ninurta.
• Pazazu/Pazuzu, numit şi Zu, era o zeitate malefică, ce a furat tabletele destinului lui Enlil, şi a fost omorât din acest motiv. Tot el a adus şi bolile nevindecabile.

Marii zei erau veneraţi în lăcaşe de cult, destinate acestui scop, templele. Fiecare familie deţinea mici figurine din lut care îi reprezentau pe proprii zei casnici, precum şi mici case sau firide în zid în care aceste figurine erau adăpostite.

DEMONII

Credinţa în demoni era o parte importantă a religiei Mesopotamiei antice. Oamenii se temeau de sufletele rele, şi de aceea aşezau statuete şi picturi pentru a speria fantomele nedorite. Asemenea zeilor, existau diferiţi demoni, fiecare cu numele său propriu, specializaţi în diferite acţiuni negative .

RITUALURILE FUNERARE

Arheologii au descoperit sute de morminte în unele părţi ale Mesopotamiei. Aceste morminte relevă multe informaţii legate de ritualurile funerare mesopotamiene. In oraşul Ur, majoritatea oamenilor erau îngropaţi în morminte familiale sub casă. Copiii erau puşi în recipiente mari, şi duşi la capela familiei. Alţii erau pur şi simplu îngropaţi în cimitirele oraşului. Unii erau înfăşuraţi în covoare şi giulgiuri. In majoritatea cazurilor, unele lucruri ale oamenilor îngropaţi se aflau în morminte. Au fost de asemenea descoperite 17 morminte cu obiecte foarte valoroase, şi deci se presupune că aparţineau unor persoane de rang înalt, posibil regi.

ZIGGURATELE

Zigguratele erau temple uriaşe construite pentru venerarea zeilor. Erau construite din lut şi argilă şi aveau trei sau patru secţiuni. Erau construite foarte înalte, pentru a rămâne uscate în timpul inundaţiilor. Era nevoie de munca multor oameni pentru a construi un ziggurat. Trebuia săpat lutul, fabricate cărămizile, iar aceste cărămizi trebuiau transportate şi îmbinate. Numai zigguratul din Ur a rămas în picioare, deoarece constructorii din epocile mai târzii au învăţat că arderea cărămizilor le va face mai rezistente.

ELEMENTE DE MITOLOGIE MESOPOTAMIANĂ: ENUMA ELISH

Unul dintre textele majore ale mitologiei mesopotamiene a fost Enuma Elish, cunoscută şi ca Geneza sumero-babiloniană. Relatarea descria cu lux de amănunte versiunea babiloniană (care preia originalul sumerian) a Creaţiei universului. Ea s-a răspândit către nord-vest în Asiria, deşi assyrienii înlocuiseră numele zeului babilonian Marduk cu cel al propriului lor zeu prea-înalt, Ashur. Este foarte posibil ca babylonienii să-şi fi denumit textul Creaţiei cu un alt termen. Astăzi se foloseşte expresia Enuma Elish, ceea ce înseamnă „când deasupra", deoarece cu aceste cuvinte începe Geneza babiloniană.

În 1840, în timpul descoperirii arheologice a bibliotecii regelui Ashurbanipal, care stăpânise Asiria în secolul al VII-lea î.e.n., au fost aduse la lumină şapte tăbliţe de lut ce purtau înscris textul mitului Enuma Elish. Tăbliţele sunt datate în jurul anului 1000 î.e.n., dar relatarea ar putea avea în realitate încă un mileniu şi ceva în plus .

Enuma Elish sună cam aşa...

La început au fost doar masculul Apsu (apele-dulci, cum era numită în vechime apa nesărată a oceanului), femela Tiamat (apele sărate ale oceanului) şi fiul lor Mummu (probabil negura care se ridica). Totuşi nici măcar ei nu erau diferenţiaţi, amestecaţi cum erau într-o masă amorfă.

Apsu şi Tiamat au conceput două perechi de copii divini. Nu se cunosc foarte multe despre cea dintâi pereche. Dar următoarea, Anshar şi Kishar, au avut un fiu numit Anu. Acuma, Anu, zeul cerului, l-a născut pe Ea (numit şi Nudimmud sau Enki) şi pe mulţi alţi copii. Zeu plin de forţă şi înzestrat cu o înţelepciune extraordinară, zeu al apelor dulci subterane şi al puternicei magii, Ea a ajuns stăpânul tuturor zeilor, chiar şi al părinţilor săi.

Generaţiile mai vechi de zei care nu doreau nimic altceva decât să rămână neclintiţi în liniştea şi pacea lor, au fost iritaţi de larma continuă a celor mai tineri. Bătrânii le-au cerut copiilor să înceteze, dar aceştia nu şi-au putut struni exuberanţa.

În cele din urmă, Apsu nu a mai rezistat. Susţinut de fiul său primordial Mummu, el a pus capăt o dată pentru totdeauna vacarmului, distrugându-şi urmaşii, în ciuda protestelor lui Tiamat.

Auzind urletele lui Apsu, ceilalţi zei s-au alarmat de iminenta distrugere. Dar i-a protejat Ea, aruncând o vrajă asupra aprigului bunic, părintele zeilor.

Vrăjit, Apsu a obţinut în sfârşit somnul după care tânjise. Dar în timp ce dormea, Ea i-a smuls splendoarea şi vigoarea. I-a luat coroana de pe cap şi a pus-o pe al său. A cruţat-o pe Tiamat, care se împotrivise complotului soţului său, în schimb l-a ucis pe Apsu, iar pe Mummu l-a întemniţat. Astfel, Ea a dobândit puterea asupra zeilor.

Ea a trăit fericit alături de soţia sa, Damkina. Cei doi au avut un copil minunat, Marduk. În timp ce sugea la piepturile zeiţelor, Marduk a dobândit şi mai multă putere şi însuşiri divine. Chiar de la început, Marduk a inspirat veneraţie. Până şi dinaintea mândrului şi fericitului său tată, Ea, copilul Marduk s-a dedublat şi i-a arătat două feţe^[3].

Acuma, Tiamat era furioasă din cauza morţii violente a soţului său în mâinile lui Ea. Instigată de o facţiune a altor zei, Tiamat a hotărât să răzbune moartea soţului, declarând război zeilor ce luaseră parte la crimă ori se alăturaseră lui Apsu. Pregătindu-se de luptă, Tiamat a dat naştere la 11 feluri de monştri însetaţi de sânge, şerpi şi dragoni şi i-a atras de partea sa pe zeii rebeli.

Tiamat l-a ales partener pe şeful rebel Kingu, ale cărui zvonuri contribuiseră la discordie. Mai mult, ea l-a înzestrat pe acesta cu „tăbliţa destinelor", care avea o formidabilă putere magică, iar posesorul ei stăpânea divinaţia asupra viitorului. În felul acesta, Tiamat i-a oferit lui Kingu puterea asupra tuturor zeilor, iar acesta şi-a atârnat tăbliţa pe piept, ca semn al noii sale puteri.

Prevenit, Ea a lansat un contraatac soldat cu un eşec total. Anşar, bunicul lui Ea, i-a cerut fiului său, (tatăl lui Ea) să intervină şi să o potolească pe Tiamat. Dar Anu s-a prefăcut înfricoşat, ştiind foarte bine că Tiamat nu putea fi nici convinsă prin diplomaţie, nici potolită prin vrăji, ci doar violenţa fizică ar fi putut-o doborî. Iar Anu se temea că, în urma luptei cu preaputernica Tiamat, nu ar fi supravieţuit nimeni.

Perspectivele păreau foarte întunecate pentru zeii cei tineri, dar deodată Anşar şi-a amintit de puterea, înţelepciunea şi divinitatea supremă pe care le etalase uimitorul său nepot, Marduk, fiul lui Ea. La rugăminţile lui Anşar, puternicul şi încrezătorul Marduk a acceptat îndată rolul de lider al zeilor. El a făgăduit să-i elibereze de sub cumplita ameninţare a lui Tiamat, dar doar dacă ei i-ar fi recunoscut autoritatea supremă peste toţi zeii.

Zeii s-au adunat să celebreze, i-au construit lui Marduk un tron, l-au înzestrat cu puterea deplină asupra panteonului şi universului şi i-au cerut să o nimicească pe Tiamat.

Marduk s-a înarmat cu un arc, o tolbă cu săgeţi şi o măciucă. Zeu al furtunii, Marduk a provocat fulgere ce i-au fost antemergători. A urzit o plasă pe care i-au purtat-o cele patru vânturi, dăruite de bunicul său, Anu. Şi a mai creat uraganul, ciclonul, furtuna-tornadă şi alte patru vânturi. Provocând o ploaie torenţială care-i anunţa venirea, Marduk şi-a condus temutul car furtunos către confruntarea cu Tiamat.

La vederea aprigului Marduk, Kingu şi toţi susţinătorii lui Tiamat au prins a tremura îngroziţi. Dar Tiamat l-a luat peste picior pe Marduk şi l-a lăsat să-i scape un muget terifiant. Indiferent, Marduk a condamnat mârşăvia lui Tiamat şi a provocat-o la duel. Deşi uimită de neînfricarea zeului, Tiamat a acceptat provocarea unei singure lupte.

Rapid, Marduk a prins-o în plasă. Când Tiamat a căscat gura să-l devoreze, Marduk i-a trimis înăuntru vântul cel necruţător ca să nu o mai poată închide. Pe măsură ce vânturile furioase îi răvăşeau trupul, umflându-l, Marduk a slobozit o săgeată spre gâtlejul ei, care i-a străpuns inima, ucigând-o.

Ingroziţi, zeii rebeli au încercat să scape. Dar Marduk, mai iute, i-a înconjurat, le-a luat armele şi i-a aruncat în temniţă. Apoi a smuls de la gâtul lui Kingu tăbliţa destinelor şi şi-a pus-o sieşi.

Marduk a crăpat cu ghioaga ţeasta cadavrului lui Tiamat, i-a despicat arterele şi i-a poruncit vântului de nord să-i poarte sângele cât mai departe. Apoi i-a despicat trupul în două, dintr- o parte făurind cerul, iar din cealaltă pământul.^[4] Apoi a început să creeze restul universului. Zeilor cei mari ai tăriei le-a stabilit funcţii, a desemnat 300 de zei în Cer şi 300 pe Pământ şi a delegat fiecăruia responsabilităţi unice. A aşezat constelaţiile pentru a putea fi organizat calendarul. A înălţat porţile de răsărit şi de apus prin care soarele putea intra şi ieşi din lume în fiecare zi. Şi a făurit luna ca veghetor al nopţii.

Zeii cei biruitori conduşi de Marduk i-au transformat pe rebeli în sclavi, obligându-i să-i hrănească pe cuceritori. Sclavii au implorat îndurare lui Marduk, iar acesta s-a înduplecat să-i elibereze. Dar lui Kingu, cel care o incitase pe Tiamat la revoltă şi semănase vrajba printre zei, stăpânul divin i-a rezervat o pedeapsă specială. Tatăl lui Marduk, Ea, l-a ucis, tăindu-i arterele, iar din sângele său a creat omenirea. Apoi această nouă stirpe şi-a asumat responsabilitatea de care fuseseră iertaţi zeii eliberaţi: hrănirea divinităţilor babiloniene prin ofrande sacrificiale.

Mitul sumerian al Creaţiei are elemente comune cu cele ale babylonienilor, grecilor şi romanilor. La început existase doar marea primordială, zeiţa Nammu. (Această mare primordială, peste ale cărei ape sufla un vânt puternic, precede

şi Creaţia din cartea biblică a Genezei). Nammu a dat naştere lui An şi Ki, un zeu-cer şi o zeiţă-pământ (asemenea lui Uranus şi Gaia). Din unirea celor doi au apărut „marii zei", precum Enlil, zeul vegetaţiei, turmelor de vite, uneltelor agricole şi al artei civilizaţiei. (Enlil se aseamănă întrucâtva cu zeul roman Saturn, divinitate agricolă, care a adus în Italia civilizaţia.)

Apoi zeii au creat umanitatea pentru a avea cine să-i hrănească şi să-i slujească.

Prezentăm în continuare o versiune a traducerii tăbliţelor cu textul genezei sumero-babyloniene:

Tăbliţa I: Când sus, cerul nu fusese încă numit/ Iar jos, pământul încă nu purta un nume/ Când nu exista decât Apsu primordialul, născătorul lor/ Mummu si Tiamat, cea care le-a dat naştere la toţi;/ Ci numai apele lor amestecându-se ca un singur corp,/ Niciun loc de păşune nu fusese format şi nici măcar un mărăciniş nu apăruse,/ Când niciunul dintre zei nu fusese adus întru fiinţă,/ Când ei încă nu fuseseră pe numele lor chemaţi şi destinele lor încă nu fuseseră fixate,/ În acest timp au fost creaţi zeii înlăuntrul lor./ Lahmu şi Lahamu au fost formaţi, au căpătat nume./ Chiar mai înainte ca ei să fi crescut şi să devina mari;/ Anshar şi Kishar au fost creaţi, depăşind pe alţii,/ Ei au trăit zile multe, au adăugat la ani;/ Anu a fost succesorul lor, rivalul părinţilor săi;/ Da, primul născut al lui Anshar, Anu, fu egalul lui./ Şi Anu l-a născut pe Nudimmud după chipul său./ Nudimmud, stăpânul părinţilor săi, era el,/ De o vastă înţelepciune, înţelegere, putere şi tărie,/ Mult mai puternic decât bunicul său Anshar;/ N-avea niciun rival printre zei, fraţii lui./ Cereştii fraţi s-au adunat împreună./ Ei au întărâtat pe Tiamat şi au asaltat pe păzitorul lor./ Da, ei au tulburat buna dispoziţie a lui Tiamat,/ Prin râsul lor în locuinţa cerului./ Apsu n-a putut să domolească zgomotul lor/ Şi Tiamat a rămas mută la purtarea lor;/ Faptele lor erau necuviincioase faţă de [...]./ Purtarea lor nu era bună, ei au fost obraznici./ Atunci Apsu, născătorul marilor zei,/ A chemat pe Mummu, vizirul său şi i-a zis:/ <<Mummu, vizirul meu, care bucură inima mea,/ Haidem să mergem la Tiamat.>>/ Ei au mers şi au stat jos în faţa lui Tiamat;/ S-au sfătuit privitor la zei, primii lor născuţi./ Apsu şi-a deschis gura/ Şi a zis către Tiamat cu voce tare:/ «Purtarea lor a devenit jignitoare pentru mine,/ Ziua eu n-am linişte, noaptea nu pot să dorm;/ Vreau să-i distrug, să termin cu purtările lor,/ Ca liniştea să fie refăcuta, să putem dormi.>>/ Îndată ce Tiamat a auzit aceasta,/ A devenit furioasă şi a strigat către soţul ei;/ Ea ţipa şi răcnea furioasă de una singură./ Ea plămădi răul în inima sa şi zise:/ <<Ce? Să distrugem ceea ce noi înşine am creat?/ Purtarea lor, desigur, este supărătoare, dar să-i luăm cu binele!>>/ Mummu luă cuvântul şi sfătui pe Apsu;/ [...] şi răuvoitor fu sfatul lui Mummu:/ <<Da, tată, distruge purtarea lor jignitoare;/ Atunci tu vei avea linişte ziua şi vei dormi noaptea! >>/ Când Apsu auzi, faţa lui s-a luminat,/ Fiindcă el plănuia cele rele contra zeilor, fiii lui./ Mummu i-a cuprins gâtul,/ A îngenuncheat în faţa lui şi-l sărută./ Tot ceea ce ei plănuiau în adunarea lor/ Era vestit zeilor, primilor lor întâi născuţi,/ Când zeii au auzit aceasta s-au pus în mişcare;/ Ei au păstrat tăcerea, ei au stat liniştiţi./ Cel preaînţelept, desăvârşitul, atotştiutorul/ Ea, cel priceput în toate, a înţeles planul lor./ El a întocmit cu măiestrie un cerc magic contra lui./ El a alcătuit cu iscusinţă o sfântă şi puternică descântare./ El a rostit-o şi a făcut-o să stea peste ape./ El a turnat un somn peste el aşa că el a adormit adânc./ Când Apsu, pe care el l-a aşezat să se culce, a adormit,/ Mummu, sfetnicul lui, n-a mai avut putere să se mişte./ El i-a slăbit cingătoarea şi i-a scos tiara,/ El i-a luat splendoarea şi a pus-o peste dânsul./ După ce l-a ferecat astfel pe Apsu, el l-a omorât./ Pe Mummu l-a legat şi a zăvorât uşa în faţa lui,/ Deasupra lui Apsu şi-a aşezat locuinţa lui;/ Ea l-a înşfăcat pe Mummu, târându-l pe el de frâu./ După ce Ea a înfrânt şi supus pe duşmanii lui,/ A obţinut victoria peste duşmanii lui,/ Şi s-a odihnit liniştit în locuinţa sa./ El a numit-o pe ea <<Apsu>> şi a destinat-o sanctuarului,/ În acest loc să fie aşezat al său altar./ Acolo Ea şi Damkina, soţia lui, locuiesc în splendoare./ În camera soartei, în locuinţa destinelor,/ A fost născut cel mai înţelept şi mai capabil dintre zei./ În inima lui Apsu a fost Marduk creat,/ În inima lui Apsu s-a născut Marduk;/ Cel care l-a născut pe el a fost Ea, tatăl lui;/ Cea care l-a născut pe el a fost Damkina, mama sa./ Pieptul mamei sale l-a supt el,/ Doica care l-a hrănit, l-a umplut de o înaltă strălucire./ Ademenitoare era figura sa, atractivă privirea ochilor săi,/ Falnică era ţinuta lui, un conducător chiar de la început./ Când Ea, tatăl care l-a născut, l-a văzut pe el,/ S-a bucurat, a radiat, inima i s-a umplut de bucurie./ L-a dăruit cu perfecţiune şi i-a dăruit o dublă divinitate,/ Cu mult era deasupra lor, cu mult îi depăşea;/ Desăvârşite erau membrele sale, mai presus de orice închipuire,/ Deasupra înţelegerii umane, greu de priceput./ Patru erau ochii săi, patru urechile sale;/ Când îşi mişca buzele, foc scânteiază,/ Largi erau toate cele patru organe de auzit/ Şi ochii, în acelaşi număr, vedeau orice lucru./ Semeţ era între zei, depăşitoare statura lui;/ Membrele sale erau uriaşe, înalt peste măsură./ Mariyutu, Mariyutu,/ Fiul zeului-Soare, zeul-Soare al zeilor/ Înconjurat cu nimbul a zece zei, era puternic peste măsură;/ Fiindcă ale lor impunătoare străluciri fuseseră îngrămădite peste el./ Anu a creat şi a născut împătritul vânt,/ Incredinţând puterii sale pe conducătorul armatei,/ El a produs... şi aşezat vântul-vârtej,/ El a întocmit torente şi a tulburat pe Tiamat./ Tulburată e Tiamat, ziua şi noaptea ea se frământă./ Zeii n-aveau odihnă suferind ca la furtună;/ Inima lor clocise în ea cele rele./ Lui Tiamat, mama lor, ei îi zic:/ <<Când ei au ucis pe Apsu, al tău soţ,/ Tu nu l-ai ajutat, ci ai stat liniştită./ Când el a creat împătritul vânt uscat,/ Forţa ta a slăbit şi noi nu putem să fim liniştiţi./ Să-l ai mereu în minte pe Apsu, soţul tău./ Şi pe Mummu, care a fost învins; tu stai singură,/ Tu nu eşti o mamă, tu nu ne iubeşti./ [...] tu nu ne iubeşti,/ [...] Ochii noştri sunt grei./ [...] fără tihnă. Să ne odihnim./ [...] la bătălie. Să te răzbuni pe ei/ [...] şi prefă-i în vânt>>./ Când Tiamat a auzit cuvântul, s-a bucurat/ Şi ea a zis: <<Să facem monştrii/ [...] şi pe zei în mijlocul [...]./ [...] să facem război contra zeilor [...]>>./ Ei s-au strâns şi au mers de partea lui Tiamat./ Furioşi întocmesc planuri ziua şi noaptea,/ Ei se aliniază pentru lupta, spumegând, răcnind;/ Se adună în sfat şi se pregătesc de luptă./ Maica Hubur (Tiamat), cea care creează totul,/ A adăugat arme groaznice, a produs şerpi- monştrii,/ Cu dinţii ca briciul, ei nu-şi cruţă colţii,/ Cu venin în loc de sânge a umplut ea corpul lor./ Dragoni fioroşi a înarmat ea cu mânie,/ Ea, făcându-i asemenea zeilor, le-a dat aureole/ Aşa că cel care i-ar privi să moară de frică,/ Aşa că cel prins de corpurile lor să nu se poată întoarce./ Ea a creat vipera, dragonul şi lahamu (sfinx),/ Leul cel mare, câinele turbat, omul-scorpion,/ Puternici demoni cu chip de leu, dragoni zburători, centaurul,/ Ce poartă arme necruţătoare, neînfricaţi în lupte./ Straşnice erau poruncile ei, de necălcat erau ele./ In total unsprezece de acest soi a adus în linie./ Dintre zei, primii ei născuţi, ce formau ceata ei,/ Ea l-a ridicat pe Kingu, în mijlocul lor l-a făcut şef./ Să meargă în fruntea armatei, să conducă oştile,/ Să ridice armele pentru luptă, să dezlănţuie atacul,/ În bătălie să fie comandant suprem./ Acestea ea le-a încredinţat mâinii sale, când ea le-a adus la sfat:/ <<Eu te-am consacrat, te-am făcut mare în sfatul zeilor,/ Ţi-am dat toată puterea să sfătuieşti pe zei./ Cu adevărat tu eşti suprem, singurul meu soţ eşti tu!/ Cuvintele tale vor fi mai presus de toţi Anunnaki>>./ Ea i-a înmânat tablele cu soarta, le-a fixat pe pieptul lui:/ «Porunca ta să fie necontestată, cuvântul tău să fie de neînlocuit>>./ Îndată ce Kingu a fost înălţat, s-a făcut stăpân pe rangul lui Anu,/ Ei au hotărât soarta pentru zei, fiii ei:/ «Cuvântul vostru va face focul să se stingă,/ Va smeri pe <<Arma cea puternică» aşa de tare în înconjurul său>>./

LITERATURA MESOPOTAMIANĂ

În opera The Growth of Literature, H. Munro Chadwick a plasat literatura sumeriană într-un cadru mai larg, împreună cu alte literaturi. Neagu Djuvara a preluat ideea precizând:

„Literaturile populare, pretutindeni pe unde putem să le studiem în fazele lor iniţiale, au urmat o evoluţie paralelă şi au început toate prin poeme şi povestiri eroice... Literatura eroică (poeme epice, în versuri sau în proză) apare în general în cursul a ceea ce am numit vârsta eroică şi într-un mediu de semibarbarie. Un mediu de acest gen poate să se prezinte în societăţile cele mai diverse, cu condiţia ca ele să trăiască sau să fi trăit într-un trecut recent nişte aventuri războinice, de preferinţă cu caracter agresiv. Când se întâmplă ca astfel de societate să reprezinte nucleul unei viitoare civilizaţii, poemul epic dobândeşte dimensiuni noi, se propagă la alte grupuri etnice înrudite prin cultură şi devine moştenirea comună a unei întregi civilizaţii, cum a fost cu cazul legendei lui Ghilgameş în Orientul Mijlociu (...)"^[5]

Se poate constata că:

1. Pretutindeni unde apare o literatură epică, populară ne aflăm în prezenţa unei societăţi care trăieşte sau a trăit de curând o epocă eroică;
2. Această literatură prezintă pretutindeni, şi fără ca acest lucru să poată fi atribuit unor influenţe reciproce, aceleaşi caracteristici;
3. Evoluţia genurilor literare s-a făcut mereu în acelaşi sens.

Acestea sunt constatări esenţiale pentru morfologia culturilor.

Acolo unde apare o astfel de literatură, ea este circumscrisă în timp, se află în raport şi cu circumstanţele povestite în poemul epic, adică cu perioada istorică ale cărei evenimente au inspirat poemul, şi cu perioada de redactare. Literatura sumeriană iniţială fusese orală, dar prin anii 2.600 î.e.n., pe la începutul domniei regelui Mesilim din Kiş , dorinţa de a consemna creaţiile literare a obţinut câştig de cauză. După această dată, în oraşul Ur, pe Eufrat, în sudul Sumeriei, la Lagaş şi Uruk, apar texte administrative, lirico-religioase, mitologice, istoriografice.

Una dintre trăsăturile caracteristice ale literaturii sumeriene este faptul că autorii săi insistau în a-şi păstra anonimatul: „ca artizani, autorii nu se îngrijesc să lase posterităţii amintirea lor, nu ţin să se desprindă de colectivitate, ci, dimpotrivă, să se confunde cu ea. (...) Autorul tinde să se anuleze şi să repete vechile modele, în cadrul unei arte solemne colective, statice şi conservatoare." Altfel spus, creatorii literaturii sumeriene preferă să se estompeze şi să se ascundă în societate, aşa cum se obişnuia şi în antichitate.

O altă trăsătură este aceea că operele literare sunt orientate spre proslăvirea zeilor şi a regalităţii, ca expresie a voinţei administrative a zeilor.

Mai menţionăm o trăsătură caracteristică: poezia sumeriană nu se bazează pe rime sau accente, ci pe paralelismul membrelor, adică al părţilor frazelor, ideile se repetă sau alternează în două-trei strofe, aşa cum va face şi poezia evreiască de mai târziu.

Primul om care refuză să se mai confunde cu marea masă de creatori literari anonimi este Enheduanna, fiica marelui rege Sargon I (cca. 2350 î.e.n.). Pentru a avea pace în Sumer în timp ce se războia cu alte regate, Sargon a făcut mişcarea dibace de a-şi impune fiica, pe prinţesa Enheduanna ca mare-preoteasă a cetăţii Ur. Această prinţesă-preoteasă a fost primul autor cunoscut pe nume din întreaga lume, cu certe înclinaţii spre teologia sistematică, şi o poetesă excepţională care a lăsat în urmă un corpus de opere literare valoroase, de genul imnurilor şi proslăvirilor zeilor.

Creaţiile literare sumeriene s-au ivit primele în lume, deoarece din epoca Imperiului Vechi egiptean, anterior deci anilor 2.000 î.e.n., ne-au parvenit mai cu seamă texte magice, sacerdotale şi inscripţii ale faraonilor. Pare deci mai mult ca sigur că primele opere literare - în înţelesul pe care-l acordăm acestui termen astăzi - au fost concepute de sumerieni poate înainte de domnia regelui akkadian Sargon, aşadar înainte de anul 2.350 î.e.n. şi înainte de cucerirea semită. Prioritatea operelor sumeriene este vădită de-altfel şi prin aceea că cele mai vechi literaturi din Orientul apropiat şi din jurul Mesopotamiei împrumută teme, motive, profiluri de personaje din creaţiile literare sumeriene. Dar toate aceste literaturi mai au o serie de caractere comune afară de înrudirea spirituală cu o sursă comună - literatura sumeriană. Toate, sau aproape toate, cu excepţia celei ebraice, sunt scrise într-o scriere cuneiformă, redând mai mult sau mai puţin prototipul iniţial al sistemului de scriere sumerian, şi acest simplu fapt este încă o mărturie a dependenţei spirituale a tuturor acestor literaturi de modelele sumeriene. Textele literare ivite în spaţiul geografic al Orientului apropiat, cuprins între Golful Persic, Marea Mediterană şi Marea Caspică, au crescut toate pe un trunchi comun, acela al literaturii sumeriene de la care au împrumutat, toate, teme, modele şi genuri literare. In literatura sumeriană găsim in nuce toate speciile literare: epopeea teogonică, cosmogonică şi eroică, dar şi elegia, imnul şi psalmul, basmul şi apologul etc. Aceste specii, împreună cu scrierea sumeriană au fost adoptate şi dezvoltate de babylonieni, assyrieni, elamiţi, hittiţi, hurriţi, canaaniţi, greci etc, astfel încât literatura sumeriană a reprezentat strămoşul literaturii universale.

O încercare de sistematizare a operelor literare sumeriene ar trebui să reţină:

• miturile sumeriene. Eroii miturilor sumeriene sunt zeităţile. „Mitologia zeilor, aşa cum apare în marile poeme epico-religioase, este în esenţă, o încercare de a lămuri originile şi scopurile umanităţii. Pe de o parte, ea aduce în discuţie problema facerii lumii; pe de alta caută să pătrundă în misterele lumii de dincolo."^[6] Miturile tratează următoarele teme:
• Tema creaţiei: Enlil şi Ninlil: naşterea zeului-Lună; Crearea cazmalei; Enlil şi Ninmah: crearea omului.
• Tema civilizaţiei: Enki şi ordinea lumii: organizarea Pământului şi a proceselor sale culturale; Innana şi Enki: transferul artelor civilizaţiei de la Eridu la Erec.
• Tema vârstei eroice: Enlil şi Ninhursag: mitul sumerian al Paradisului.
• Tema căderii omului în păcat: Innana şi Şakaletuda: păcatul mortal al grădinarului.
• Tema descensus ad inferos: aceasta este bine reprezentată prin rolul major jucat de zeiţa Inanna/akkadiana Iştar) şi zeul Dumuzi (redenumit Tamuz).
• Povestirile epico-istorice. La confluenţa dintre scrierea istorică şi literatură se află ale faptelor de vitejie ale lui Sargon din Agade şi Ur-Nammu şi nouă povestiri epopeice care reflectă relaţiile cetăţilor-state cu vecinii lor, împărţite în trei cicluri epice: două legende despre Enmerkar: Enmerkar şi Stăpânitorul din Aratta şi Enmerkar şi En-suhgir-ana; două basme despre Lugal-banda în timpul campaniei lui Enmerkar împotriva cetăţii Aratta: Lugal-banda în peşteră; Lugal-banda şi pasărea Anzud; cinci povestiri din ciclul epic avându-l ca protagonist pe Ghilgameş, cel mai cunoscut erou mesopotamian: Ghilgameş şi Huwawa; Ghilgameş, Enkidu şi infernul; Ghilgameş şi Aga din Kish; Ghilgameş şi Taurul Ceresc; Moartea lui Ghilgameş. Tot la această confluenţă trebuie să plasăm şi „Blestemarea cetăţii Agade", fiind o explicaţie poetică a unor evenimente majore.
• Lirica sumeriană.
• Imnurile sumeriene. Acestea sunt extrem de complexe, unele proslăvind zeii şi templele, dintre care unele, la origine, probabil că au fost librete pentru drame sacre^[7], iar altele fiind imnuri regale, o specie literară introdusă de regele Ur-Nammu. Scrierea de imnuri a devenit atât de sofisticată în Sumer, încât a fost aşezată în categorii chiar de către poeţii antici şi multe dintre imnurile existente sunt asociate cu o anumită categorie printr-o subscripţie specială, existentă la sfârşitul compoziţiei.
• Lamentaţiile. Există lamentaţii care deplâng distrugerea cetăţilor-state, de exemplu Lamentaţie pentru nimicirea oraşului Lagaş. În distihurile sale se întâlneşte paralelismul membrelor şi este foarte probabil că acest text poetic sumerian „a slujit mult mai târziu drept model babilonienilor în plângerile lor pentru nimicirea oraşelor Akkad, Ur, Uruk, Nippur şi Eridu. Pare verosimil că această străveche lamentaţie este arhetipul Plângerilor lui Ieremia, ca şi al plângerilor din Psalmul 137: "La râurile Babilonului, am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion".^[8] Moartea zeului Dumuzi (sau a duşmanilor lui) este alt tip de lamentaţie.
• Textele cronografice. Nu putem denumi aceste texte „istoriografie", întrucât ele doar relatează fapte, nu prezintă şi aprecieri. Acestea sunt alcătuite din inscripţii murale şi votive, consemnări militare ale relaţiilor interstatale (Lagaş - Umma; vezi mai sus Stela Vulturilor), liste de regi, formule anuale de datare, corespondenţă regală, documente semnificative detaliate (Tummal). Sumerienii, paşnici în cea mai mare parte a lor, consemnează despre construirea canalelor de irigaţii şi edificarea templelor, şi numai pe planul al doilea menţionează acţiuni războinice.
• Specia literară sapienţială cuprinde colecţii de îndrumări, eseuri, fabule, proverbe, ghicitori. Toate aceste specii literare au fost răspândite fiind folosite în şcoli, unde instruirea cuprindea scrierea, retorica, muzica şi alte obiecte de studiu, şi unde existau inclusiv examinări. De-asemenea, cu milenii înainte ca englezii sau olandezii să deprindă moda dezbaterilor (debates) şi ca grecii să fi elaborat dialectica, în literatura şcolară sumeriană este cultivată specia adamantuge, „întrecerile", luptele oratorice care oferă un contrast între „Vară şi Iarnă", „Cazma şi Plug", etc. Alte întreceri erau folosite cu scopul de a descrie sistemul şcolar (e.dub.ba = „casa tăbliţelor de lut").

Merită semnalat faptul că în literatura sumeriană există teme precum crearea universului, crearea omului, paradisul, potopul^[9], rivalitatea de tipul celei dintre Cain şi Abel, pământul şi organizarea sa, zeul „personal" şi relaţia de „legământ", lege, etici şi morală, retribuire divină, suferinţă şi supunere, moarte şi viaţa de dincolo. Aceste teme apar ulterior şi în Biblie , trecând, mai târziu, în tezaurul literaturii universale. Iată, aşadar, că literatura sumerienilor, o populaţie stinsă în urmă cu patru mii de ani în urmă, s-a perpetuat, dăinuind până în zilele noastre şi ajungând să influenţeze modurile în care citim sau scriem literatură. Am expus, aşadar, câteva dintre modurile în care literatura sumerienilor, o populaţie stinsă în urmă cu patru mii de ani în urmă, s-a perpetuat, dăinuind până în zilele noastre şi ajungând să influenţeze modurile în care citim sau scriem literatură.

- Epopeea lui Gilgamesh

Scrisă sau, mai exact, inscripţionată pe tăbliţe cu cel puţin 1300 de ani înainte ca Homer să fi compus Iliada şi Odiseea, povestea lui Gilgameş este cea mai veche lucrare de referinţă a literaturii universale. Ca şi Enuma Elish, aceasta a fost descoperită în urma săpăturilor din 1840, la biblioteca regelui asirian Ashurbanipal de la Ninive. Tăbliţele care relatează diferite părţi ale poveştii sunt datate între 2100 - 627 î.e.n. Avându-şi cu siguranţă izvorul în tradiţia orală sumeriană, istorisirea a fost inscripţionată probabil pe la 2100 î.e.n. Epopeea lui Ghilgameş este un poem epic aparţinând culturii sumero-Babyloniene. Este socotită cea mai veche scriere literară păstrată a umanităţii, datând de la începutul mileniului al IlI-lea î.e.n. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tăbliţe de lut, în biblioteca regelui assyrian Ashurbanipal de la Ninive, şi povesteşte faptele eroice ale lui Gilgamesh, legendarul rege al cetăţii Uruk. Pentru că acest prim erou al literaturii universale, personajul lui Gilgamesh, a avut la bază un rege omonim care a existat în realitate şi care a condus oraşul-stat Uruk din sudul Mesopotamiei, cândva între 2700 - 2500 î.e.n. Dar aşa cum se întâmplă deseori, şi în acest caz istoria a cedat locul mitologiei. Nu se ştie nimic despre adevăratul Gilgameş; tot ce s-a păstrat este mitul.^[10]

Fiul unei înţelepte zeiţe, Ninsun, şi al unui eroic muritor,  Lugalbanda, Gilgameş era o treime om şi două-treimi zeu. Chiar dinainte de a fi fost conceput, zeii îi fuseseră favorabili:

Nintu, marea Zeiţă-Mamă care crease stirpea omenească, făcuse un efort deosebit să-l creeze.

Adad, zeul furtună, îl înzestrase cu un curaj teribil.

Şamaş, zeul soare, îi dăruise o frumuseţe răpitoare.

Ea, zeul înţelepciunii, îi dăruise o extraordinară iscusinţă sapienţială, pentru că nimeni nu a învăţat vreodată atât de mult din experienţele sale precum Gilgameş.

Tânăr trufaş, dârz şi încăpăţânat, Gilgameş dispreţuia tradiţia şi desconsidera întotdeauna consecinţele acţiunilor lui asupra celorlalţi. (Printre abuzurile sale revoltătoare se numără şi dreptul regelui de a poseda orice mireasă în prima noapte a căsătoriei tinerei fete.) Aşa că zeii au decis să-l umilească, creându-i o fiinţă pe potrivă: Enkidu, modelat după forma zeului cer Anu. Dar Enkidu, trezit la viaţă, s-a dovedit un sălbatic: o bestie omenească păroasă care trăia pe câmpuri, printre animalele sălbatice.

Enkidu îşi apăra fârtaţii necuvântători umplând gropile vânătorilor şi eliberând animalele din capcane. În cele din urmă, un vânător exasperat a trimis după prostituata unui templu şi l-a chemat pe Gilgameş, regele din Uruk.

Fermecat de preoteasă, Enkidu s-a culcat cu ea. Dar pentru că femeia l-a civilizat, învăţându-l arta amorului omenesc, din acea zi animalele au început să-l ocolească.

Deşi s-au cunoscut în urma unei lupte, Enkidu şi Gilgameş au ajuns cei mai buni prieteni. La început ei au luptat ca doi tauri, izbindu-se atât de violent de porţile templului lui Anu încât zidurile s-au zguduit. În cele din urmă însă, cei doi s-au recunoscut egali unul cu celălalt şi s-au îmbrăţişat.^[11]

După ce s-au legat prieteni, Enkidu şi Gilgameş au plănuit să îl nimicească pe uriaşul cel cumplit Humbaba şi să stârpească răul din ţară. Humbaba avea chipul fioros al unui leu, un urlet îngrozitor, dinţi de dragon şi respiraţie de foc. Iniţial Enkidu nu a crezut că vor putea doborî monstrul, dar Gilgameş, care şi-a recunoscut destinul de muritor, şi-a convins prietenul să i se alăture pentru a porni în aventură în căutarea gloriei şi nemuririi câştigate pe seama faptelor memorabile. Gilgameş chemă să i se alăture toţi bărbaţii din Uruk mânaţi de aceeaşi sete de aventuri eroice. Apoi, împreună cu Enkidu şi 50 de tineri viteji a purces la drum în căutarea gloriei.

Au mers şi-au mers cale lungă să le-ajungă, până ce au atins străfundurile Pădurii de Cedri, acolo unde mugea fiorosul Humbaba. Gilgameş s-a oprit să doboare un copac, pentru a-l atrage în luptă pe monstru. Deşi departe de ei, Humbaba i-a auzit şi a venit în goană, cu ochii sticlind de furie. Zeul-soare Şamaş, care făgăduise să vegheze asupra celor doi prieteni, l-a înlănţuit pe monstru cu opt vânturi şi a prevestit că atâta vreme cât Gilgameş nu îi va îngădui acestuia să se întoarcă în sălaşul său, victoria va fi de partea eroilor.

Paralizat de vânturi şi privind înfrângerea în faţă, Humbaba a implorat îndurarea, legându-se să devină slujitorul lui Gilgameş pe Pământ. Enkidu însă l-a avertizat pe prietenul său să nu pună preţ pe minciunile dibaciului şi primejdiosului vrăjmaş. Din trei lovituri puternice de secure, cei doi prieteni l­au răpus pe uriaş.

Când Gilgameş s-a înapoiat în Uruk, pe dată a atras atenţia lui Iştar, zeiţa supremă a iubirii trupeşti, fertilităţii şi războiului. Iştar s-a declarat entuziasmată de frumuseţea eroului pe care l-a dorit de bărbat. Drept răsplată i-a promis: un car din aur şi giuvaieruri, tras de demonii furtunii; mireasma cedrului; tribut de la toţi regii Pământului; turme fertile de capre şi oi.

În ciuda acestor tentante oferte, Gilgameş a refuzat-o, pentru că ştia foarte bine că o asemenea căsătorie l-ar fi putut ucide. Dar în loc să-i spună simplu nu, Gilgameş a făcut greşeala să-i reproşeze, enumerându-i pe toţi partenerii de care zeiţa abuzase înainte. Printre aceştia se număra soţul ei, Dumuzi, care suspinase ani la rând, după ce zeiţa îl abandonase, şi un păstor pe care îl transformase în lup. (După aceea, chiar fiii păstorului îşi alungaseră părintele, în timp ce câinii îl muşcau de glezne.)

Profund jignită, Iştar a hotărât să-l ucidă şi pe Gilgameş. Şi-a implorat tatăl, pe zeul cerului, Anu, să o lase să slobozească Taurul Cerului în cetatea Uruk. Când acesta a ezitat, zeiţa a ameninţat că de o va refuza, ea va fărâma porţile Infernului, lăsând morţii să se întoarcă printre cei vii. Cu strângere de inimă, Anu a fost nevoit să încuviinţeze. Dar Enkidu şi Gilgameş au eliminat fiara fără eforturi. Uciderea taurului sacru a scos-o din minţi pe Iştar. Ea a jurat că Enkidu va plăti scump pentru asta. Torturat de zeiţă cu vise despre propria-i moarte, Enkidu curând şi-a pierdut vlaga şi a murit.

Moartea lui Enkidu l-a devastat pe Gilgameş. Suferea de singurătate şi, mai ales pentru că devenise conştient de faptul că este muritor. Chiar dacă era două treimi divin, cealaltă treime omenească îi garanta că va muri la fel ca şi Enkidu.

Din cauza suprapopulării lumii şi a aglomeraţiei asurzitoare a oamenilor, Enlil, stăpânul zeilor, născocise Potopul. Dar Ea, care ţinea la oameni şi îi învăţase agricultura, l-a prevenit pe Utanapiştim. Acesta a construit o arcă şi s-a salvat împreună cu familia sa şi cu animalele sălbatice şi domestice. Acest lucru l-a înfuriat peste măsură pe Enlil, dar Ea l-a convins să-l ierte. Aşa se face că Utanapiştim şi familia sa nu numai că au fost cruţaţi, dar Enlil le-a dăruit chiar viaţa eternă. Utanapiştim este derivat din uta („el a găsit") şi napiştim „(„viaţa"). Cuvântul îl descrie clar pe singurul om care a supravieţuit Potopului.

Pornind în căutarea secretului nemuririi, Gilgameş a plănuit să-l găsească pe Utanapiştim, numit şi „Cel de la

capătul lumii" - unicul supravieţuitor al Potopului^[12].

Dar pentru a-l găsi pe Utanapiştim, Gilgameş a trebuit să treacă pe drum de câteva obstacole:

Cu ajutorul şi protecţia zeiţei Lunii, Sin, el s-a luptat cu doi lei uriaşi. După ce i-a ucis, i-a jupuit şi cu pieile lor şi-a acoperit veşmintele zdrenţuite.

După aceea, eroul nostru a trebuit să treacă printr-un tunel ce părea fără sfârşit. A mers cale de 60 de km prin beznă, fără să vadă nimic nici dinaintea, nici dinapoia sa. Când în sfârşit a ieşit din tunel, Gilgameş s-a trezit într-o grădină paradisiacă, unde roadele copacilor erau orbitoare giuvaieruri. Şi-a dat seama că era în apropierea tărâmului divin.

Relatarea despre o mare revărsare de ape (Potopul) şi despre oamenii aleşi să-i supravieţuiască are o importanţă deosebită în mitologiile multor culturi. Ca şi Utanapiştim, Noe a supravieţuit Potopului biblic datorită arcei pe care şi-a construit-o pentru sine, familie şi câte o pereche de animale din fiecare specie.

Continuându-şi călătoria, Gilgameş a ajuns la coliba lui Siduri, nevasta gârbovită a unui pescar. La vederea pieilor de leu pe care le purta eroul, Siduri s-a înspăimântat la început şi a fugit din calea lui. Gilgameş i-a câştigat încrederea în cele din urmă şi i-a vorbit despre gândul care-l măcina şi încotro fusese îndreptat. Inţeleaptă, Siduri l-a sfătuit să-şi accepte condiţia de muritor, trăindu-şi din plin fiecare zi a vieţii.

Dispreţuind sfatul lui Siduri, Gilgameş a pornit mai departe în căutarea lui Urşanabi, luntraşul lui Utanapiştim. El singur, protejat de statuetele sacre din piatră^[13], putea trece Apele Morţii pentru a ajunge la Utanapiştim.

După o călătorie atât de istovitoare şi de plină de peripeţii, Gilgameş nu mai putea avea răbdare, iar când a descoperit că luntraşul nu se afla lângă reprezentările sacre, plin de furie, le-a distrus cu sălbăticie. Urşanabi a venit în goană şi l-a mustrat pentru prostia pe care o făcuse spărgând statuile protectoare. Dar Gilgameş nu avea de gând să permită să fie oprit de două pietroaie, tocmai când se apropiase de ţinta sa. A doborât zece duzini de copaci, i-a transformat în buşteni lungi de 30 m şi, împreună cu Urşanabi, a traversat Apele Morţii.

Când Gilgameş a sosit, a fost salutat de Utanapiştim care i-a povestit despre Potop şi despre cum îi acordase Enlil nemurirea. Dar s-a îndoit că zeii ar face acelaşi lucru pentru Gilgameş.

Apoi Utanapiştim l-a provocat pe erou să stea treaz şapte nopţi şi şase zile, pentru a demonstra că are tăria unui zeu şi astfel că merită nemurirea. Gilgameş a încercat dar nu a reuşit. Umilit a căzut pradă disperării. Făcându-se parcă ecou al sfatului lui Siduri, Utanapiştim l-a îndemnat să nu se mai lamenteze atâta din cauza darului pe care zeii nu i l-au dat, ci mai degrabă să se bucure de darurile cu care ei îl înzestraseră: Forţa inegalabilă; Eroismul dovedit; Puterea regală neştirbită; Înţelepciunea datorită căreia ajunsese conducătorul poporului său.

Înainte ca Gilgameş să plece, Utanapiştim i-a dat o plantă magică. Deşi aceasta nu îl făcea nemuritor, îi dădea în schimb tinereţea veşnică în viaţa muritoare. În timp ce se înapoia acasă, Gilgameş s-a oprit lângă un lac cu apă proaspătă pentru a lua o înghiţitură. Din nefericire, în timp ce se scălda, un şarpe s-a furişat pe malul lacului şi a furat planta magică. Întorcându-se înapoi în apă, reptila şi-a schimbat pielea, fiind acoperit de una nouă şi tânără. Din acea zi şerpii îşi schimbă pielea şi se regenerează.

Gilgameş şi-a acceptat condiţia de muritor şi şi-a propus să recupereze timpul pierdut. Regele s-a întors în Uruk unde şi-a condus poporul cu înţelepciune mulţi ani, îmbătrânind frumos.

- Călătoria zeiţei Inanna în Infern

Poate cea mai cunoscută poveste sumeriană despre Inanna (sau aceea în varianta akkadiană despre Iştar) este legată de coborârea ei în Lumea de Dincolo (sau în Infern). Se prea poate ca Inanna să fi făcut această descindere în speranţa că îşi va impune supremaţia asupra Lumii de Dincolo, dar rămâne un mister motivul pentru care şi-a asumat o călătorie atât de primejdioasă.)

Inanna a coborât în Infern prin şapte porţi^[14]. La fiecare poartă, zeiţa a trebuit să-şi lase un obiect vestimentar şi un giuvaier, astfel încât atunci când a ajuns în Lumea de Dincolo şi s-a confruntat cu sora ei Ereşkigal, care stăpânea acolo, ea era complet dezbrăcată - şi deci lipsită de toate puterile simbolizate de podoabele sale. Deşi vlăguită, Inanna pretinse totuşi cu trufie tronul lui Ereşkigal, iar aceasta a condamnat-o la moarte şi i-a atârnat trupul pe un perete.

Din fericire, cea mai înţeleaptă dintre zeiţe prevăzuse pericolele ce ar fi putut apărea. Aşa că încă înainte să pornească spre Infern, îşi instruise cel mai de încredere sfetnic, pe Ninşubur, ca în cazul în care ea nu s-ar fi întors, acesta să solicite ajutorul a trei zeităţi. Zis şi făcut: Ninşubur a mers mai întâi la Enki, zeul înţelepciunii.

Îndată Enki a făurit din murdăria de sub unghiile sale două creaturi asexuate. După ce le-a înzestrat cu viaţă, zeul le-a trimis sub pământ pentru a o salva pe Inanna. Cele două fiinţe au reuşit s-o aducă în simţiri, dar Ereşkigal s-a învoit să-i dea drumul surorii sale doar dacă aceasta accepta să lase în loc pe cineva.

Demoni înfricoşători au escortat-o apoi pe Inanna până la ieşirea din Infern. Drept înlocuitor, zeiţa l-a ales pe Dumuzi, soţul său, zeul fertilităţii. Când Dumuzi a plecat spre Tărâmul de Dincolo, pe Pământ plantele şi grânele s-au veştejit şi au murit. Astfel că Dumuzi s-a înţeles cu sora lui Geştinanna, „Stăpâna Vinului din Struguri", să îl înlocuiască periodic pe Tărâmul de Dincolo. De atunci înainte fiecare petrece o jumătate de an în Lumea Cealaltă.

Mitul despre Inanna în Infern explica modificările ciclului vegetativ de-a lungul anotimpurilor. În fiecare an, pe măsură ce se apropia sezonul canicular, mesopotamienii tânguiau plecarea lui Dumuzi. Iar întoarcerea sa era fără îndoială sărbătorită printr-un vesel rit primăvăratic.

PERSONALITĂŢI MESOPOTAMIENE

Sargon I

Sargon I (zis şi "cel Mare") a fost suveranul Imperiului Akkadian (aprox. 2371 î.e.n. - 2315 î.e.n.). După ce uzurpă puterea lui Ur-Zababa din Kish şi îl înfrânge pe Lugalzaggisi din Umma, Sargon unifică întregul Sumer punând bazele unui imperiu de la Golful Persic la Marea Mediterană care domină aproape două secole Orientul Mijlociu. Sargon I s-a născut în jurul anului 2390 î.e.n. El era fiul unei preotese şi făcea parte dintr-o familie modestă. O legendă spune că mama sa l-a abandonat în apele fluviului Eufrat, unde a fost găsit şi crescut de un grădinar. Zeiţa Inanna/ Iştar l-a îndrăgit şi el a ajuns paharnicul regelui Ur-Zababa din Kiş la curtea căruia, mai târziu, a organizat o răscoală şi pe care l-a detronat. El devine rege în jurul anului 2371 î.e.n. şi din acel moment începe o perioadă de cuceriri importante. El supune întreg Sumerul şi alte părţi din Mesopotamia, extinzându-şi regatul până la ţărmurile Mării Mediterane. Pentru a cuceri un teritoriu atât de vast el a avut nevoie de 34 de campanii militare, intitulându-se ,,rege al celor patru zări ale lumii şi zeu al Akkadului". Având în stăpânire un teritoriu imens, de la Marea Mediterană până la Golful Persic, aproape toată Siria septentrională, Regatul Mari, Elamul şi Sumerul (pe care l-a cucerit învingându-l pe regele Lugalzagizzi), el şi-a consolidat foarte bine statul. Acesta a reuşit să-şi creeze un corp de diplomaţi bine disciplinaţi care au îndeplinit toate dorinţele lui Sargon, apoi a creat o armată stabilă care a devenit, probabil, prima armată permanentă importantă din istorie (fiind compusă din 5400 de militari "care mâncau în prezenţa sa"). Totuşi, Sargon nu a reuşit să evite răscoalele interne care au cauzat o mare problemă în ultimii ani ai domniei. Mulţi funcţionari erau nemulţumiţi de birurile prea mari pe care el le-a pus, astfel încât s-au răsculat. Sargon reuşit până la urmă să pună capăt revoltelor. Astfel, el a demonstrat că este un conducător abil care care a reuşit să conducă un teritoriu imens timp de 56 de ani. Sargon a murit cu aproximaţie în anul 2315 î.e.n. Politica sa externă va fi continuată de urmaşii săi, în special de Naram-Sin.

Gudea din Lagash

Conducător al oraşului Lagash din Sumer (2144 î.e.n. - 2124 î.e.n.). Probabil nu a fost născut în oraşul Lagash, intrând în familia regală prin căsătoria lui cu Ninalla, fiica regelui Urbaba (2164 î.e.n. - 2144 î.e.n.). Succesorul său a fost Ur-Ningirsu, fiul lui. În pofida numelui şi al aspectului său, se pare că nu era sumerian, ci semit, adică akkadian, amorit sau chaldeean. Inscripţiile menţionează temple construite de Gudea în Ur, Nippur, Adad şi Bad-Tibira. Aceasta indică creşterea influenţei lui Gudea în Sumer.

Assurbanipal

Assurbanipal (akkadiană: Assur-bani-apli), 685 î.e.n. - cca. 627 î.e.n.), alte denumiri: Ashurbanipal, Sardanapal sau Ashshurbanipal) a fost fiul lui Assarhaddon şi ultimul mare rege al Imperiului Neo-Asirian (668 î.e.n. - cca. 627 î.e.n.). El a înfiinţat prima bibliotecă sistematic organizată din Orientul Mijlociu antic, Biblioteca lui Ashurbanipal, din care supravieţuieşte o parte şi astăzi la Ninive. În Biblie (Vechiul Testament, Ezra 4:10) este numit Asenappar. Grecii l-au numit Sardanapalos, iar romanii Sardanapalus.

Ridicând cruzimea şi brutalitatea campaniilor militare la rang de armă politică, Assurbanipal impune dominaţia asiriană în Syria de Nord; reconstruieşte oraşul Kalakh pe care îl transformă în reşedinţă regală. Acesta a adus plante din Orient şi a făcut celebra bibliotecă cu scrieri şi cronici din Sumer şi Babilon. Fiecare din cele câteva zeci de mii de plăcuţe de lut din biblioteca din Ninive avea imprimat pe ea sigiliul cu inscripţia: "Palatul lui Assurbanipal, împăratul Universului, suveranul Assyriei" şi, pentru textele întinse pe mai multe plăcuţe, fiecare "pagină" nouă începea cu cuvintele cu care se încheia cea precedentă.

Între anii 666 şi 663 î.e.n. a întreprins campanii de pedepsire în Egipt. Tulburările politice au grăbit sfârşitul imperiului său (el fiind ultimul mare reprezentant al Noului Regat Assyrian). Domnia lui Assurbanipal a reprezentat ultima perioadă de înflorire a culturii şi artei assyriene, cu principalul centru în cetatea Ninive. După moartea sa, Regatul Babylon s-a emancipat de sub suzeranitatea Assyriei.

Nabuchodonosor al Il-lea

Nabuchodonosor al Il-lea, în ebraică: 1Ş27pffi Nsbukadnessar (Nebucadneţar); în greacă: NafiovxoSovâornp (Nabucodonosor), fiul lui Nabopolassar, a domnit între anii 605-562 î.e.n. I-a învins pe egipteni la Karkemish (605 î.e.n.) şi la Hamat şi a anexat Syria la regatul Babylonului. A cucerit Iudeea în 587 î.e.n. În 586 î.e.n., a cucerit capitala evreiască, a distrus Templul, palatul regal şi zidurile de apărare. Mulţi evrei, în special meseriaşi şi oameni de cultură, au fost deportaţi în Babylon. A reconstruit regatul Babylonului, devenind un mare imperiu prin cuceririle teritoriale: Assyiria, Syria, Fenicia şi Iudeea. Este, de asemenea, cunoscut pentru construirea Grădinilor Suspendate din Babylon. Conform legendei, el a construit aceste grădini pentru a o înveseli pe soţia sa mediană, căreia îi era dor de priveliştile de acasă.

 

^[1] Secolul IX î.e.n.

^[2] Hamori, Albert, "The origin of the Sumerians and the great flood", 16 August 2004, http://users.cwnet.com/millenia/Sumer-origins.htm

^[3] Numeroşi zei şi alte creaturi din mitologia orientală (în special sumeriană) sunt prezentaţi cu două feţe, de obicei acestea semnificând cele două laturi ale profilului lor psihologic, cele două aspecte majore - benefic şi malefic. De pildă zeul Usmi (Isimud), însoţitorul lui Enki.

^[4] Şi în alte tradiţii mitologice orientale universul a luat naştere în urma unui sacrificiu al unei fiinţe primordiale. In hinduism, Puruşa ("Omul cosmic") reprezintă "sinele" care invadează universul. Divinităţile vedice sunt considerate conceptualizarea umană a numeroaselor faţete ale lui Puruşa. Potrivit mitologiei, acesta a fost dezmembrat de zei - mintea sa reprezintă luna, ochii soarele, respiraţia, vântul.

^[5] Djuvara, Neagu Civilizaţii şi tipare istorice - Un studiu comparat al civilizaţiilor, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 283-284.

^[6]   Moscati, op.cit., pp. 59,60.

^[7] Apud Moscati, op. cit., loc. cit.

^[8] Daniel şi Acsan, op. cit., VI.

^[9]  Potopul era cunoscut în traducere sumeriană, dar se pare, totuşi, că este de origine literară semită (cf. Epopeea lui Atrahasis). În istoriografia timpurie a Tanakh-ului (Vechiul Testament), adică în Genesa, capitolele 1-11 apar teme asemănătoare.

^[10] Ce se ştie totuşi despre Gilgamesh? Potrivit Listei regale sumeriene, el a fost al cincilea rege din Uruk (Dinasticul timpuriu II, Prima dinastie din Uruk), fiul lui Lugalbandacu zeiţa Ninsun. Potrivit unui alt document, aşa- numita "Istorie a lui Tummal", Gilgameş şi fiul său Urlugal au reconstruit sanctuarul zeiţei Ninlil din cetatea Nippur. Fragmente dintr-un text epic găsit în Me-Turan (modernul Tell Haddad) informează că după ce a murit Gilgameş a fost înmormântat sub apele unui râu. Oamenii din Uruk au deviat cursul Eufratului care traversa cetatea pentru a-şi îngropa regele pe fundul râului. In aprilie 2003, o expediţie germană a descoperit ceea ce se consideră a fi cetatea Uruk, inclusiv zona pe unde curgea cândva Eufratul, locul odihnei de veci a regelui Gilgameş. In ciuda dovezilor directe, majoritatea specialiştilor nu resping considerarea acestuia ca o figură istorică, în special după ce au fost descoperite inscripţii care confirmă existenţa istorică a altor personaje asociate cu Gilgamesh: regii Enmebaragesi şi Aga din Kiş. Porbabil că Gilgameş a domnit prin 2600 î.e.n.. unele dintre primele texte sumeriene îi scriu numele în forma Bilgamesh.

^[11] Natura relaţiei dintre Gilgamesh şi Enkidu a constituit o problemă centrală încă de la descoperirea epopeei. Deşi nu există nici o referinţă explicită, unii au mers până acolo încât au asemănat-o cu cea de factură homosexuală dintre Ahile şi Patrocle sau dintre Ionatan şi David din Vechiul Testament. Astfel, într-o variantă a traducerii celebrei epopeii (Stephen Mitchell, Gilgamesh: A New English Version, New York 2004), conotaţiile homoerotice ale unei iubiri homosexuale între cei doi apar încă din prezentarea unuia celuilalt sub forma unor profeţii ale unor femei (mama divină a lui Gilgameş şi marea profetesă a iubirii, Şamhat din templul lui Iştar - în cazul lui Enkidu).

^[12] Mitul babilonian despre Utanapiştim este completat de o versiune sumeriană, legenda lui Ziusudra, un nume cu acelaşi sens ca Utanapiştim - "el a văzut viaţa". Relatarea despre Ziusudra este cunoscută datorită unui fragment de tăbliţă publicat în 1914 de Arno Poebel. Legenda lui Utnapiştim/Ziusudra este aproape identică aceleia biblice despre Arca lui Noe, nu numai în structura naraţiunii, ci şi în anumite fraze.

^[13] Statuetelor de piatră, numite "Obiecte din piatră" le-au fost atribuite diferite semnificaţii. Au fost pe rând consideraţi idoli, amulete magice, piloni de la ţărmul apelor care serveau pentru legarea funiilor ambarcaţiunilor ("şerpii Urnu"), sau roci magnetice pentru navigaţie. Deşi înţelesul lor încă nu este descifrat, versiunea hittită a mitului (tăbliţa I, vezi H. Otten, p. 306 "Die erste Tafel des hethitischen Gilgames-Epos", Istanbuler Mitteilungen 8 (1958), pp. 93-125 şi Tigay, "Evolution of the Gilgamesh epic", pp 304-307) oferă un indiciu de departe în cuvintele lui Urşanabi care le numeşte " acele două imagini în piatră care m-au purtat mereu peste ape".

^[14] Numărul şapte are în toate tradiţiile mitologică-religioase o semnificaţie profundă, legată de diverse aspecte ale sacrului (ex.: în Biblie - ziua în care Dumnezeu s-a odihnit, de câte ori va fi pedepsit Cain pentru uciderea fratelui său Abel, numărul naţiilor despre care Dumnezeu le-a spus evreilor că le vor alunga când vor veni în Israel, numărul celor şapte păcate mortale; în Egipt - numărul palmelor din cubitul sacru; în Noul Testament - numărul capetelor Fiarei din cartea Revelaţiei (Apocalipsa), dar şi al unor monştri precum hidra grecească; în concepţia taoistă yin-yang - simbolul numeric minor al lui yang; în tradiţia islamică - numărul cerurilor, pământurilor, etc.)