Egiptul se află în nord-estul Africii. Aici, pe valea Nilului, a luat naştere unul dintre cele maivechi state cunoscute în istorie şi a fost creată una dintre cle mai strălucite şi originale civilizaţii ale lumii, care a fascinat şi fascinează încă, prin grandoarea şi fumuseţea ei enigmatică, pe toţi cei care au venit în contact cu ea, specialişti şi profani deopotrivă.
Numele de Egipt, prin care numeroase popoare,din antichitate până astăzi, numesc ţara de pe valea Nilului, este de origine greacă (Aigyptos). Această denumire, transpune însă sintagma egipteană Hwt k'Pth, care desemna la origine un cartier din Memphis şi semnifica Casa Ka-ului (=Spiritului) lui (zeului) Ptah. Grecii au folosit această denumire încă din epoca myceniană, aşa cum ne arată o inscripţie din Cnossos, paralel cu o alta, Misr, care era folosită de numeroase populaţii din Orientul, de atunci până astăzi. Egiptenii îşi denumeau ţara mai ales prin cuvintele kemi şi teser, primul termen însemnând "negru", aluzie la aspectul închis al culorii solului egiptean, datorat revărsării Nilului, iar cel de-al doilea semnificând "roşu", aluzie la aspectul roşiatic al nisipului atotcuprinzător din afara văii inundabile a fluviului
Asupra apariţiei, evoluţiei şi caracterului statului şi civilizaţiei egiptene o mare înrâurire au avut condiţiile naturale. Ţara este limitată la est de teritoriul deşertic ce separă valea Nilului de apele Mării Roşii, aşa-zisul platou al Arabiei, la vest de pustiul inospitalier al Lybiei, iar la nord de apele Mării Mediterane. Către sud, graniţa Egiptului a evoluat, de-a lungul timpului, de la prima până către a patra şi chiar a cincea cataractă a Nilului, în Nubia. Nubia, numită devechii greci şi Ethiopia « Ţara oamenilor arşi (de soare)», «Ţata negrilor», începea de la prima cataractă şi corespunde în parte cu Sudanul de astăzi. În epoca Regatului Nou, egiptenii numeau partea de nord a Nubiei Ţara Wawat, iar partea de sud Ţara Kuş. Mai spre sud, în Sudan şi pe litoralul Somaliei şi Eritreii de astăzi, se afla Ţara Punt, locuită de populaţii negroide. Dacă în epoca Regatuluivechi Egiptul se întindea, de la nord către sud, până la prima catractă a Nilului, pe o lungime de peste o mie de kilometri, între cea de a 24-a şi cea dea a 31-a paralelă nordică, începând cu epoca Regatului Mijlociu, ţara faraonilor se întndea mult spre sud , până către paralela 19. În deşertul lybian, la vest de Nil, se aflau şase oaze care au fost treptat integrate Egiptului. Dintre acestaea, cea mai importantă a fost oaza Fayum.
Numele fluviului Nil este de origine greacă (Neilos). vechii egipteni îl numeau Hapi. Este unul dintre cele mai mari fluvii, cu o lungime de circa 6690 km. Izvorăşte din lacurile Africii ecuatoriale, primind pe cursul său superior şi mijlociu mai mulţi afluenţi car-i sporesc simţitor debitul. La vărsarea în Marea Mediterană, din dreptul oraşului Memphis, fluviul se ramifică în mai multr braţe, formând ceea cevechii greci numeau «Delta», deoarece teritoriul rezultat semăna cu literea D («delta») din alfabetul grecesc. În întreaga istorie a Egiptului, Delta a faost considerată un teritoriu deosebit, numit Egiptul de Jos, în timp ce restul ţării forma Egiptul de Sus. În literatura de specialitate, pentru perioadele când ţara faraonilor se întindea, către sud, mult dincolo de prima cataractă a Nilului, se operează cu trei subdiviziuni istorico-geografice: Egiptul de Jos (= Delta), Egiptul Mijlociu (= teritoriul de la Memphis până la prima cataractă) şi Egiptul de Jos (= teritoriul de la sud de prima ctaractă).
Din punct de vedere climateric, Egiptul aparţine regiunii cu climă excesiv de uscată care s-a instalat treptat în perioada post-glacială în întreg nordul Africii, transformându-l într-un pustiu inospitalier. Dar fluviul Nil, cu revărsările sale periodice, a făcut ca pe fâşia de pământ de-a lungul său, lată de numai 10-40 km, cuprinsă de aceste revărsări, să se depună un mâl fin, bogat în substanţe minerale nutritive, transformând-o într-una din cele mai fertile văi, unde agricultura - care va profita şi de un sistem de irigaţii tot mai cuprinzător - avea condiţii prielnice de practicare, recoltele fiind previzibile, sigure, în funcţie de nivelul revărsărilor. Nu întâmplătorvechii egipteni divinizau Nilul, ca dătător de viaţă ţării, iar grecii considerau, după expresia fericită a lui Hecataios din Milet, pe care a preluat-o Herodot, că Egiptul era un „dar al Nilului".
Aceleaşi realităţi geografice, explică într-o bună măsură profunda originalitate a civilizaţiei egiptene. Având în vest pustiul Lybiei şi în est pe cel arabic, teritorii foarte slab populate, Egiptul putea avea legături cu restul lumii doar prin nord şi prin sud. În nord, prin peninsula Sinai, un teritoriu de asemenea puţin ospitalier, cu populaţiile din Orientul Apropiat, şi pe cale maritimă, cu lumea cretană şi greacă. Spre sud, Egiptul putea întreţine relaţii cu teritoriile dinspre cursul mijlociu al Nilului, locuite de populaţii aflate într-un stadiu de dezvoltare inferior celui la care ajunseseră egiptenii. De unde şi realitatea că, dacă influenţele externe nu lipsesc în civilizaţia egipteană, acestea contează totuşi mai puţin în comparaţie cu alte arii de civilizaţie.
Fireşte, mediul geografic, explică numai în parte istoria Egiptului. La acesta, trebuie adăugat elementul esenţial, omul, care de-a lungul mileniilor a trudit din greu, ca agricultor sau ca meşteşugar, ca soldat sau ca scrib, la ridicarea acelui edificiu care poartă pecetea veşniciei, a tenacităţii, a talentului şi a geniului.
Poporul egiptean s-a format mult înainte de apariţia statului. Resturile de oseminte, precum şi reprezentările sculpturale şi picturale, fac dovada că egiptenii, departe de a aparţine unei singure rase, au rezultat în urma fuziunii mai multor tipuri antropologice în perioada post-glacială, când oameni de origini diferite şi de rase diferite au afluit către valea Nilului. În nord, predomina tipul europoid, înrudit mai cu seamă cu fondul principal al populaţiilor din Maghreb, dar, în mai mică măsură, şi cu grupul armenoid, binecunoscut în Asia Mică, în timp ce în sud predominau negroizii. Infiltraţiile de lybieni, de nubieni şi de asiatici din perioadele de slăbiciune a puterii ststului faraonilor, or aducerea unor astfel de elemente în captivitate sau în sclavie în multimilenara istorie avechiului Egipt, n-au modificat profund fondul autohton întrucât ele reprezentau aspecte antropologice deja constitutive ale etnosului egiptean.
Limba egipteană, cu o existenţă atestată de circa cinci milenii, confirmă sinteza etnică ce a avut loc încă din preistorie pe malurile Nilului. Ea forma o grupă aparte în cadrul familiei de limbi semito-hamite care, alături de grupa lybiano-berberă a acestei familii, cuprindea aproape întreaga populaţie din nordul Africii, de la Marea Roşie la Oceanul Atlantic.