Palestina, patria istorică a poporului evreu, este un adevărat culoar terestru prin care se făcea legătura între marile civilizaţii şi marile imperii care s-au format de-a lungul mileniilor în Egipt, Mesopotamia şi Anatolia. Mărginită la vest de apele Mării Mediterane şi la est de pustiul inospitalier al Arabiei, acest teritoriu a fost întotdeauna disputat de puterile care s-au succedat în Semiluna Fertilă şi în Egipt, dispute care au marcat profund destinul poporului evreu.
Palestina propriu zisă este limitată spre nord de Munţii Liban, iar spre sud se întinde până în Peninsula Sinai. Teritoriul este împărţit în patru fâşii orientate de la nord către sud: 1.Câmpia dinspre mare (Şaron şi Şefela) făcea legătura dintre Peninsula Sinai şi Fenicia. În nord, muntele Carmel întrerupea această câmpie; 2. Ţinutul muntos din centru formează coloana vertebrală a ţării. Sunt Munţii Neftali (Galileea), Munţii Efraim (Samaria) şi Munţii Iudeei. Aveau o înălţime medie, nedepăşind 1047m, prezentând numeroase trecători care facilitau accesul oamenilor de pe un versant pe altul; 3. Valea Iordanului tăia ţara în două părţi inegale printr-o vale adâncă, de fapt cea mai adâncă depresiune de pe pământ, care, începea în nord cu lacul Galileei şi se termina în sud la Marea Moartă. Partea ei nordică, de lângă lacul Genezaret este fertilă şi a fost de timpuriu cultivată. În schimb, cea sudică, din jurul Mării Moarte, era un ţinut mult mai arid; 4. Regiunea de la est de Iordan, în partea ei nordică, pe valea Iarmucului, se afla ţinutul Basan, propice pentru practicarea agriculturii. În partea ei centrală se afla un podiş înalt, favorabil păstoritului. La sud se afla masivul muntos Pisga.
Bogăţiile naturale ale Palestinei sunt destul de reduse. Se găseau din abundenţă piatra de construcţie, argila pentru confecţionarea cărămizilor şi a vaselor ceramice, precum şi reduse zăcăminte de cupru. Lemnul era foarte rar.
Numele de Palestina, care se aplică de obicei pentru a desemna ţara evreilor, este oarecum impropriu, deoarece el provine din numele filistenilor, o populaţie străină care s-a stabilit pe teritoriu ce le poartă numele în jurul anului 1200 a.C., în contextul unor mari mişcări de populaţie care au răvăşit vaste teritorii din Peninsula Balcanică, Asia Mică, regiunea syro-palestiniană şi Egipt. Denumirea a fost folosită pentru prima oară de Herodot, pentru a desemna partea de sud a Siriei, şi a fost generalizată de romani. Se mai foloseşte pentru acest teritoriu numele de Canaan, dar nici acesta nu este lipsit de ambiguitate, deoarece în Biblie, în corespondenţa dintre diferiţi stăpânitori asiatici şi faraonii egipteni din prima jumătate a secolului XIV a.C., sub această denumite se ascund realităţi care nu sunt foarte bine fixate.
În sens larg, prin Canaan se înţelege, de fapt, întreaga regiune syro-palestiniană; în sens restrâns, ţinutul şi locuitorii din Syro-Palestina şi în special Fenicia propriu-zisă. În accepţiunea biblică, cuvântul "canaanean" poate însemna şi "comerciant", "negustor" sau "traficant". În tot cazul, prin canaaneeni, în sens lingvistic, trebuie să înţelegem o populaţie vest-semitică care locuia teritoriul ce se întindea din nordul Siriei până în Peninsula Sinai, pe care o putem individualiza, datorită inscripţiilor descoperite la Ebla (azi Tell Mardikh), în deşertul Siriei, încă din a doua jumătate a mileniului III a.C. Nu este foarte clar dacă limba canaaneană este deosebită de amorită sau sunt două dialecte ale aceleaşi limbi, după cum, în Scriptură, termenii de "canaaniţi" şi de "amoriţi" au uneori, un sens specific, iar alteori se confundă, Ţara Amoreilor (Amurru) fiind o altă denumire paralelă cu aceea de Canaan. După ce evreii au ocupat Canaanul, teritoriul locuit de ei a fost numit Ţara evreilor, Ereţ ha Ivrim, şi Ţara lui Israel, Ereţ Israel, iar după ce ei au venit din captivitatea babiloniană, ţara lor s-a numit Iudeea, deoarece cei mai mulţi dintre ei erau din tribul Iuda. În Biblie, ţara evreilor mai este numită şi Ţara Făgăduită sau Pământul Făgăduinţei, deoarece ea a fost făgăduită de Dumnezeu pentru totdeauna lui Avraam, Isac, Iacob şi urmaşii lor. În sfârşit, evreii şi creştinii mai numesc acest teritoriu, încă din antichitate, datorită marii sale încărcături religioase, Ţara Sfântă.
Marele număr de denumiri pe care le-a avut Palestina exprimă de fapt, o mare complexitate etnică politică şi culturală şi o dinamică specifică a evoluţiei istorice pe acest teritoriu.