Istorie

1. Ţara şi populaţia

Patria istorică a hittiţilor a fost în Asia Mică (Turcia de azi). Este o vastă peninsulă mărginită la nord de Marea Neagră, la vest de Marea Egee şi la sud de Marea Mediterană. În centrul acestei peninsule, este un podiş înalt, de cca. 1000m, străjuit de munţi semeţi. La est sunt munţii Armeniei, cu înălţimi până la 3200m, la vest se întinde lanţul munţilor Antitaurus, cu înălţimi până la 3830m, iar la sud, paralel cu litoralul mediteraneean, se ridică munţii Taurus. Din aceşti munţi, izvorăsc numeroase râuri, cu debite relativ scăzute, care se varsă în cele trei mări înconjurătoare. Dintre acestea, cel mai mare este Kâzâl Irmak, care se varsă în Marea Neagră. Acest râu era denumit Halys în antichitatea greco-romană, şi Marassantiya în epoca hittită.

Clima este, mai ales pe litoralul vestic şi sudic, mediteraneeană, dar temperată, cu accente continentale, în nordul şi în centrul peninsulei. Regimul pluviometric este specific acestui tip climateric, dar teritoriul, cu puţine excepţii, nu este arid, permiţând practicarea agriculturii şi creşterea vitelor. Subsolul anatolian este bogat în minereuri utile, cupru, cositor, fier, aur, argint şi altele, care au fost cunoscute încă de la începutul epocii metalelor, ceea ce a făcut ca acest teritoriu să fie foarte râvnit de negustorii din Mesopotamia şi Assyria.

De-a lungul istoriei, teritoriul Anatoliei a cunoscut mai multe denumiri regionale, dar în mod tradiţional se folosescvechile apelaţii din epoca greco-romană: Paphlagonia, Bithynia, Mysia, Lydia, Caria, Lycia, Pamphylia şi Cilicia erau de-a lungul litoralului, iar în interior erau ţinuturile Phrigia, Pisidia, Lycaonia, Galatia şi Cappadocia.

Asia Mică a oferit de timpuriu condiţii favorabile vieţii oamenilor. Cercetările arheologice, tot mai numeroase în ultimele decenii, au scos la iveală un mare număr de aşezări preistorice, care dovedesc că acest teritoriu a fost unul dintre cele mai de seamă focare de civilizaţie din preistoria Orientului. Încă din mileniul VII a.C., apar splendide civilizaţii neolitice, ilustrate de aşezările de la £atal Huyuk şi Hacilar, urmate de altele eneolitice şi ale bronzului, cu centre mai importante la Beycesultan, Mersin, Troia I- III, Alişar, Alacia, Huyuk, Kultepe şa.

Nu ştim cum se numeau populaţiile din Asia Mică anterioare hittiţilor, şi nici ce fel de limbă vorbeau. În literatura de specialitate aceste populaţii sunt denumite generic asianice sau protohittite. Unele toponime, hidronime şi antroponime asianice care au supravieţuit în limba hittită arată că protohittiţii vorbeau o limbă sau limbi neindo- europene, probabil înrudite cu cele caucaziene, care sunt de tip aglutinant.

Deoarece hittiţii au dispărut de timpuriu din istorie, numele lor nu au fost cunoscut de greci şi romani. În Biblie sunt însă mai multe referiri la populaţia numită Hittim, dar nu s-a ştiut multă vreme la ce anume populaţie se referea şi nici ce teritoriu locuia. Pentru scriitorii biblici, hittiţii figurau ca unul dintre triburile care populau Palestina, alături de amorţi, canaaneeni şi iebusiţi, iar eponimul lor, Heth, este descris ca unul din fiii lui Canaan.

Descifrarea în secolul trecut a scrierilor hieroglifică şi cuneiformă, precum şi descoperirea arhivei de la Tell el Amarna din Egipt, au adus noi dovezi despre existenţa unui important stat, numit Heta de egipteni şi Hatti de accadieni, cu care Egiptul şi Accadul întreţineau relaţii complexe. Cercetările arheologice de la Bogaz-koy, din centrul Anatoliei, au scos la iveală un mare număr de inscripţii cuneiforme, care însă nu erau inteligibile deoarece erau scrise într-o limbă necunoscută. Din lectura acestora, a rezultat totuşi neîndoelnic că era vorba de localitatea Hattusas, capitala ţării Hatti. Cercetări arheologice făcute în alte aşezări hittite au arătat că, paralel cu scrierea cuneiformă, se folosea şi o scriere hieroglifică care nu provenea din cea egipteană.

Cel care a descoperit limba hittită, punând astfel bazele unei noi discipline ştiinţifice, hittitologia, a fost orientalistul ceh Bedirch Hrozny. El a demonstrat, între anii 1915-1917, că inscripţiile de la Bogaz-koy notau o nouă limbă indoeuropeană, cea hittită, vorbită în Anatolia şi nordul Syriei de cei care creaseră un puternic stat în aceste teritorii, hittiţii. Descifrarea hittitei hioerogifice s-a făcut în jurul anului 1930 prin eforturile conjugate ale lui P. Merriggi, J.J.Gelb, E.O.Forrer, N.T.Bossert şi B. Hrozny. În anii de după cel de al doilea război mondial, un mare progres în descifrarea scrierii şi limbii hittite a rezultat din descoperirea, la Karatpe, în Cilicia, a unei mari inscripţii bilingve hittite şi feniciene.

Scrierea hittită a fost în uz aproximativ din anul 1700 până la 700 a.C., într-o arie largă din Anatolia centrală până în nordul Siriei. Hittită cuneiformă a fost folosită într-o arie limitată, circumscrisă oraşului Hattusas, capitala statului, şi a dispărut odată cu acesta, în jurul anului 1200. Hittita hieroglifică, însă, supravieţuit statului, fiind folosită până către anul 700 a.C.

Limba hittită este cea mai veche limbă indoeuropeană atestată în scris, iar hittiţii sunt unul dintre cele maivechi exemple ale migraţiilor indoeuropene primitive. Se pare că procesul de indoeuropenizare a Anatoliei a început încă din ultimele secole ale mileniului III a.C., deoarece unele documente accadiene, de pe vremea regelui Naram Sin (2291-2254), vorbesc despre războiul purtat de acest suveran cu o coaliţie de 7 regi, printre care figura şi regele Kaneşului din Asia Mică, care avea un nume indoeuropean. Această veche infiltrare indoeuropeană a fost urmată de altele care au crescut ponderea indoeuropenilor printre populaţiile locale. În tot cazul, în jurul anului 2000 a.C., hittiţii erau cu certitudine în Asia Mică, deoarece aşa-zisele inscripţii "cappadociene" de la Kaneş redactate în assyriana veche, datate în jurul anului 1900 a.C., ne înfăţişează un tablou toponomastic foarte relevant: din 202 nume, numai 50 sunt hurrite şi protohittite, restul fiind hittite.

Originea acestor indoeuropeni este şi astăzi subiect al dezbaterii ştiinţifice. Două sunt teoriile principale. Una, cea mai răspândită, postulează originea nord-caucaziană a hittiţilor; cealaltă susţine originea balcanică, fără ca vreuna din cele două teorii să aducă în sprijinul său dovezi de netăgăduit.

Studiul limbii hittite a condus la concluzia că aceasta avea trei dialecte, sau, eventual, că erau trei limbi diferite, dar foarte apropiate între ele. În centrul Anatoliei, se vorbea dialectul nesit, numit astfel după numele oraşului Nesa; la nord-vest de acesta, în viitoarea Paphlagonie, se vorbea dialectul pala sau palait, iar la sud şi sud-vest se vorbea dialectul luvit, sau luvian.

5.2. Istoria hittitilor

Principalele izvoare pentru istoria timpurie a hittiţilor sunt cele peste 10.000 de inscripţii provenind din coloniile comerciale assiriene din Cappadocia, precum şi arhiva regală de la Hattusas, care conţin numeroase documente scrise în hittită, accadiană şi hurrită. La acestea se adaugă, desigur, cercetările arheologice şi un număr de documente accadiene şi assiriene.

În lumina acestor documente, în primele secole ale mileniului II a.C., Asia Mică era împărţită în mai multe principate autonome, aflate, în unele cazuri, în raporturi de dependenţă faţă de assirieni. În inscripţiile paleo-assiriene (cca. 1950-1780), conducătorii acestor principate erau amintiţi sub numele ruba 'um sau sharrum şi foarte rar ruba'um rabi'um, cu înţelesul de „mare rege". Între aceste principate, mai importante par a fi fost Kussara, Hattusas, Nesa, Zalpa, Shalatiwar, Purushkhanda, Wakhshaniya şa.

Către sfârşitul sec. XIX-lea a.C. principatul cu centrul la Kussara a început să joace un rol proeminent, deoarece de aici a început opera de unificare a acestor principate. Documentele Regatului vechi hittit amintesc de activitatea unificatoare a regelui Anitta din Kussara care a cucerit un teritoriu vast, care se întindea de la vărsarea râului Halys în nord, unde era oraşul Zalpa, până în sud la oraşul Shalatiwar, incluzând şi oraşele Hattusas, Kaneş (Nesa) şi Purushkhanda. Cercetările arheologice precum şi unele documente contemporane arată că îndelungatele războaie ale lui Anitta, care au indus o stare generală de nesiguranţă, au determinat sfârşitul activităţii factoriilor comerciale assiriene din Asia Mică.

Cu regele Anitta (cca. 1800-1750), începe epoca Regatului vechi hittit (cca. 1800-cca. 1500). Capitala acestui stat a fost la început la Kussara apoi la Nesa (Kaneş).

Un altvechi suveran hittit a fost Labarnash (Tabarnas), despre care se aminteşte într-un edict de mai târziu, din jurul anului 1500 a.C., al regelui Telepinu. El a încheiat procesul de unificare a statului, iar activitatea acestui rege a fost, se pare, atât de importantă, încât ea s-a păstrat foarte vie, numele de Labarnash devenind titlu dinastic, aşa cum a fost cazul, mai târziu, cu Caesar şi Augustus.

În vârful ierarhiei politice hittite se afla suveranul, labarna, care era şef militar suprem, judecător şi preot. Regina - tawananna - juca un rol important la curte. Acum apare un aparat birocratic şi se constituievechiul drept hittit pe care îl cunoaştem printr­un număr de inscripţii care au ajuns până la noi. În sfârşit, tot din această perioadă, s-au păstrat unele însemnări de cronică, care vorbesc despre unele evenimente importante din statul hittit.

Între 1650-1620 a.C. este domnia lui Hattusili I, în timpul căruia capitala statului a fost mutată la Hattusas (azi Bogaz-koy), situată la circa 150 km est de Ankara. El a iniţiat o politică expansionistă. A trebuit să facă totodată faţă unor dificultăţi interne provocate de nemulţumirea unei părţi a aristocraţiei faţă de concentrarea puterii în familia regală.

Mursili I (1620-1590 a.C.) continuă politica expansionistă, cucerind teritorii din Syria de nord. În anul 1595, el face o lungă incursiune de peste 2000 km în Mesopotamia, cucereşte Babilonul. Hittiţii nu şi-au instaurat dominaţia în Mesopotamia, deoarece, revenit în capitală, regele este asasinat în urma unui complot de palat. Ultimul suveran important alvechiului regat este Telepinu I (circa 1525-1500), care a pus capăt gravelor dezordini interne provocate de aristocraţie. Face acesteia unele concesii, dar reuşeşte să menţină unitatea statului. Din timpul său avem şi primul cod de legi hittit.

Epoca Regatului milociu (1500-1380) este o perioadă puţin cunoscută. Puterea centrală decade, de această situaţie profitând statul hurrit de la Mitanni care devine putere hegemonă în Orientul apropiat, anexând numeroase teritorii care până atunci aparţinuseră hittiţilor. Pentru a contracara pericolul mitannian, suveranii hittiţi caută sprijinul Egiptului, plătind tribut faraonului Tutmes al III-lea.

Începând cu 1380 începe o nouă epocă în istoria hittiţilor, epoca Imperiului hittit (1380-1200), când statul hittit va cunoaşte maxima sa dezvoltare. Această epocă este deschisă de domnia lui Suppiluliuma I (1380-1346), care este cel mai însemnat suveran din istoria acestei perioade. El şi-a extins autoritatea asupra întregii Anatolii şi asupra regatelor Arzawa, Kizzuwatna şi Wilusa, situate în sudul şi estul Anatoliei. În politica sa externă, Suppiluliuma a profitat de slăbiciunea statului Mitanni şi a Egiptului, reuşind să-şi impună dominaţia asupra statului Mitanni şi asupra unor teritorii întinse din Syria şi Liban.

După domnia glorioasă a lui Suppiluliuma, urmaşii săi vor reuşi să păstreze un timp moştenirea acestuia. Dintre aceştia, regele Muwatali (1315-1296) a fost confruntat cu încercarea faraonilor egipteni de a îndepărta prezenţa hittită în regiunea syro- palestiniană. A rezultat o mare confruntare militară la Kadeş, pe Orontes, în anul 1299, pe care o cunoaştem atât din surse egiptene cât şi din surse hittite. Războiul, încheiat nedecis, a adus la un tratat de pace prin care se stabileau sferele de influenţă în Syria. Acordând o mare atenţie regiunii syro-palestiniene, Muwatali mută capitala statului la Dattassa, situată mai aproape de această regiune, Hattusas rămânând mai departe un centru politic foarte important.

După domnia regelui Muwatali, statul hittit este confruntat cu numeroase probleme externe. Principatele vasale din sudul şi din vestul Anatoliei profitau de orice situaţie pentru a-şi câştiga independenţa. Prăbuşirea statului hittit se va produce însă brusc, în jurul anului 1200 a.C., datorită atacurilor "popoarelor mării". Dispariţia statului hittit a contribuit la o mai rapidă răspândire a metalurgiei fierului, metalurgie cunoscută multă vreme numai hittiţilor.

Populaţia hittită nu a dispărut totuşi, deoarece mai târziu, mai ales în sudul Anatoliei şi în nordul Siriei, au apărut unele mici principate hittite, de la care ni s-au păstrat mai multe inscripţii hieroglifice. Studiile lingvistice au dovedit că urmaşii hittiţilor au supravieţuit în Cilicia şi Licia până în epoca romană.