1. Ţara şi populaţia
La răsărit de Tigru, se întinde un vast podiş, mărginit la vest de Munţii Zagros şi munţii Armeniei, iar la est de munţii Suleiman, care separau Iranul de valea Indului. La sud erau apele Golfului Persic şi ale Oceanului Indian, iar spre nord teritoriul era limitat de apele Mării Caspice şi de teritoriile aride din Asia Centrală, până în munţii Hindukuş, la nord de oraşul Kabul de astăzi. Partea centrală a acestui podiş este mai joasă, aici curgând apele râurilor ce izvorau din munţi, formând mai multe lacuri, toate sărate. Iranul este un teritoriu în cea mai mare parte arid, puţin propice agriculturii. Totuşi, în unele regiuni, aflate mai ales pe marginile acestui podiş, existau condiţii pentru agricultură şi creşterea vitelor.
Numele de Iran provine de la Aryanamu, „Ţara arienilor", denumire ce se regăseşte în numele provinciei Aria din centrul Iranului. Numele ţării este, după toate probabilităţile, indoeuropean, fiind comparat cu cuvintele greceşti aristos, "cel mai bun" şi arete, "excelenţă", "virtute", şi, după unii specialişti, apropiat de numele Irlandei (Eire).
În antichitate, Iranul avea mai multe provincii istorice. În vest era Media, în sud-estul Mării Caspice erau Hircania şi Parţia, la nord de Parţia, la sud de Marea Aral, era Horesmia, la est era Sogdiana, care se întindea între cursul mijlociu al fluviului Oxus (Amu Daria) şi cursul mijlociu al fluviului Iaxartes (Sârdaria). În sudul Sogdianei se afla Bactria, care era limitată la est şi sud-est de lanţul munţilor Pamir şi Hindukuş, şi Margiana. Între Margiana şi Parţia, în centrul Iranului, se afla Aria, iar în sud de aceasta era Drangiana. În sud-estul Bactrianei, era Gandhara. La sud de Bactria şi Gandhara, era Arachosia. Pe litoralul oceanului Indian şi al Golfului Persic, erau ţinuturile Gedrosia, Carmania şi Persida.
Populaţia străveche a Iranului, mai cu seamă în părţile sale occidentale, era formată, începând din mileniul III a.C., de elamiţi, kassiţi, gutii şi, probabil, de hurriţi. Limbile acestor popoare nu făceau parte din familia limbilor semitice sau din cea indoeuropeană.
Unele elemente indoeuropene indo-iraniene au pătruns de timpuriu în Mesopotamia, deoarece documentele statului hurrit Mitanni, posterioare anului 1600 a.C., ne arată că onomastica casei domnitoare avea numeroase nume indo-iraniene. Nu ştim în ce măsură aceste prime infiltrări indo-iraniene au afectat Iranul, deoarece procesul de indoeuropenizare a început aici mai târziu, probabil după anul 1300 a.C., şi va dura până către anul 900, când iranizarea etno-lingvistică a platoului iranian a fost încheiată. Ştim puţine lucruri despre patria primitivă a iranienilor. Cea mai răspândită teorie este aceea că aceasta se afla undeva în spaţiul ce se întinde la est de Caspica, în Asia Centrală, aşa cum sugerează geografia vedică.
Limba iraniană face parte din grupul indoeuropean estic, satem, fiind foarte apropiată de sanscrita indiană. Din familia limbilor iraniene mai fac parte şi limba cimmerienilor, a sciţilor şi a sarmaţilor. Deşi era vorbită pe un spaţiu vast, limba iraniană, era totuşi destul de unitară, existând doar dialecte ale ei, care corespundeau, probabil, principalelor grupuri etnice iraniene ("naţiuni", în sensul antic al cuvântului): mezii, perşii, hircanii, sogdienii, arii, drangienii, arachosii ş.a. În Asia centrală erau sacii şi massageţii care vorbeau limbi înrudite cu cele din Iran.
De-a lungul istoriei, iraniana a evoluat. Iraniana veche avea două dialecte: cel din Persida, persana deci, era vorbit în partea vestică a Iranului care era una dintre limbile de cancelarie a statului persan, folosită şi în inscripţiile ahemenide. Dialectul zend, era vorbit mai cu seamă în partea orientală a Iranului. În acest dialect au fost redactate imnurile religioase care constituie Avesta. O etapă ulterioară în evoluţia limbii iraniene este limba pahlavi, care deriva din persana epocii ahemenide şi era vorbită de parţi în epoca Arsacizilor, precum şi în epoca sasanidă, când devine limbă oficială.
Până la reforma religioasă atribuită lui Zarathustra (gr. Zoroastres), perşii aveau o religie politeistă. Ei adorau Soarele (Mithra), Luna (Mah), vântul (Vayu), Pământul (Zam), Focul (Atar), Apa (Apam), Aerul (Napat), precum şi unele stele şi animale. Această religie politeistă devine treptat dualistă, prin structurarea a două principii fundamentale abstracte, aflate în permanentă opoziţie, Ahura-Mazda, creatorul lumii, care reprezintă principiul binelui, şi Angra-Mainyu, principiul răului. Noua doctrină religioasă dualistă, numită de la Ahura-Mazda şi mazdeism, este cunoscută din Avesta, cartea sacră a iranienilor, formată din mai multe imnuri, care au fost, se pare, transmise multe secole pe cale orală, consemnarea lor în scris făcându-se târziu, în epoca Sassanizilor.
Tradiţia iraniană, consemnată şi de unii autori greci, pune această reformă religioasă pe seama lui Zarathustra, care ar fi trăit în jurul anului 600 a.C. Analiza celor maivechi scrieri din Avesta a arătat că tipul de societate şi de organizare politică care caracteriza mediul originar al mazdeismului era relativ simplu, căci nu presupunea un stat unitar şi mari aglomeraţii urbane. Studiul lingvistic al acestor texte sugerează un mediu iranian oriental sau nord oriental, ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să admită că mazdesimul s-a format în nord estul Iranului, probabil în Bactriana, de unde apoi s-a răspândit la alte neamuri iraniene, ajungând până la mezi şi perşi. În tot cazul, implicaţiile etico-politice care conferă mazdeismului forţa şi importanţa sa istorică nu se pot imagina înainte de constituirea imperiului Ahemenizilor, când această doctrină religioasă a constituit un însemnat element de coeziune a iranienilor.
Fără să aibă răspândirea zoroastrismului, în Iran vor apare mai târziu şi alte religii, precum cea a lui Mithras, care a devenit foarte populară mai ales în Imperiul roman, maniheismul, numit astfel după numele reformatorului Mani (sec. III p.C.), şi mazdachismul al cărui nume vine de la întemeietorul acestei religii, Mazdak (sec. VI).
Multă vreme, principala ocupaţie a neamurilor iraniene a fost creşterea vitelor şi agricultura, practicate mai ales în teritoriile de margine ale podişului iranian, singurele care întruneau condiţiile minime pentru această activitate, deoarece centrul teritoriului era în cea mai mare parte deşertic. Agricultura se practica mai ales pe văile râurilor şi în oaze, folosindu-se irigaţia artificială.
În ceea ce priveşte structura socială a iranienilor primitivi, uni cercetători consideră că ei, ca şi alte populaţii indoeuropene, erau structuraţi pe trei categorii fundamentale socio-profesionale, care au generat o „ideologie tripartită", anume clasa războinicilor, a sacerdoţilor şi a producătorilor de bunuri. Funcţia „războinică" este ilustrată de practicarea războiului, de importanţa acordată creşterii cailor şi de conducerea structurilor politice statale embrionare. Funcţia "producătorilor de bunuri" era desigur legată de irigaţia artificială şi de cultivarea pământului, iar cea sacerdotală era reprezentată de magi care erau singurii interpreţi ai semnelor divine şi singurii înfăptuitori ai cultului (sacrificii, exorcisme ş.a.).
2. Regatul Mediei ( finele sec.VIII - 550 a.C.)
Cele dintâi informaţii istorice despre mezi le găsim în izvoarele assiriene. În a doua jumătate a secolului IX a.C., pe vremea regelui Salmanasar al III-lea (836 a.C.) inscripţiile assiriene amintesc de triburile Măda şi Părsa, denumiri care desemnau pe mezi şi perşi. În secolul al VIII-lea, în vremea lui Sargon al II-lea, assirienii au făcut mai multe campanii împotriva populaţiilor iraniene, care în vremea aceea erau probabil încă nomade sau seminomade. În sursele assiriene, Media era numită "Ţara cea îndepărtată".
Necesitatea de autoapărare împotriva assirienilor şi sciţilor a contribuit la apariţia celui maivechi stat iranian. Principalul nostru izvor pentru aceste evenimente este istoricul grec Herodot, care s-a interesat, prin sursele sale greceşti şi persane, despre istoria timpurie iraniană. Comparaţia făcută între informaţiile oferite de Herodot şi inscripţiile assiriene sau persane, arată că istoricul grec era relativ bine informat asupra celor narate, deşi unele afirmaţii ale sale nu au putut fi verificate din surse independente.
Potrivit tradiţiei transmise de Herodot, triburile medice au fost unificate, pe la 715 a.C. de Deiokes. Este posibil ca acest personaj să fi fost menţionat şi în analele assiriene de la sfârşitul secolului al VIII-lea, unde se spune că un Daiaukku a fost făcut prizonier de assirieni şi deportat în Syria. După Herodot, Deiokes a fost acela care a construit cetatea Ecbatana, Hamadanul de azi, care a fost capitala ţării. În jurul anului 673 în Media a izbucnit o răscoală antiassyriană, sprijinită se pare de sciţi şi cimmerieni. Unul dintre conducătorii mezilor răsculaţi era denumit în analele assiriene Caştariti, nume sub care cercetătorii moderni recunosc pe Fraortes care, după Herodot, a urmat la domnie lui Deiokes (care ar fi domnit 53 de ani). Fraortes ar fi domnit 22 de ani şi ar fi murit în luptele cu assirienii, câştigând independenţa Mediei.
După domnia lui Fraortes, istoria Mediei este ceva mai bine cunoscută. Îi urmează la domnie regele Cyaxares (în iraniană Huvahştra) (625-585). A fost un mare rege al mezilor, care prin activitatea sa a ridicat prestigiul ţării sale la rangul de mare putere în Orientul mijlociu. A format o armată regulată după model assyrian şi, în alianţă cu Babilonia, a început războiul împotriva assirienilor pe care îi înfrânge între anii 615-605. El a supus şi statele Mana şu Urartu, din vestul Mediei şi i-a înfrânt pe sciţii care năvăliseră în Iran. Ocupă apoi Cappadocia şi începe războiul cu Lydia, principala putere din vestul Anatoliei, condusă de regele Alyattes. Lupta dintre cele două armate este sigur datată, la 28 mai 585 a.C., deoarece în timpul acesteia a avut loc o eclipsă totală de soare, ceea ce a făcut ca părţile să încheie pace.
Lui Cyaxares i-a urmat la domnie Astyages (în iraniană Iştumegu), care a fost ultimul rege al mezilor. Statul acestora nu era suficient consolidat, deoarece aristocraţia provinciilor era în bună măsură independentă, fiind un fel de "regi" locali, aşa cum sunt denumiţi în inscripţiile babiloniene. Cel care a pus capăt regatului mezilor a fost regele persan Cyrus al II-lea.
3.Imperiul Ahemenizilor ( persan) (550-330)
În provincia Persida,vechiul Anşan din epoca babiloniană, locuiau cele zece triburi ale perşilor aflate sub dominaţia mezilor. În jurul anului 700 a.C. aceste triburi sau unit sub conducerea lui Ahemene (în iraniană Hakamaniş), cel care a dat numele dinastiei Ahemenizilor. Perşii erau conduşi de regi proprii care recunoşteau dominaţia mezilor. Primii regi persani au fost Cyrus (în iraniană Kuruş) I şi Cambyse (în iraniană Cambujia).
Împrejurările care au dus la impunerea hegemoniei perşilor în Iran sunt redate în mod romanţat de Herodot. Este vorba de căsătoria fiicei lui Astyages cu Cambyses I al perşilor. Din această căsătorie s-a născut Cyrus, care a avut o soartă asemănătoare cu aceea a lui Moise sau a lui Romulus şi Remus. El a profitat de slăbiciunea statului mezilor pentru a impune dominaţia persană.
Regele Cyrus al II-lea (559-529) este creatorul statului persan mondial. El a fost unul dintre cei mai de seamă monarhi ai antichităţii, care a transformat Persia dintr-o putere regională în cel mai întins imperiu al antichităţii. În timpul domniei sale perşii duc numeroase războaie de cucerire. În anul 546 a.C., ei cuceresc Lydia, ocupă Sardesul şi-l capturează pe regele Cresus. Lydia a fost transformată în satrapie persană, cu numele Sparda. Odată cu cucerirea Lydiei, perşii cuceresc şi cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Asiei Mici, ceea ce a provocat un nou şi ultim val colonizator grec în vest, mai ales în Italia. Între anii 545-539, Cyrus supune vaste teritorii din estul Iranului şi din Asia Centrală, precum Drangiana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana ş.a. Profitând de slăbiciunea Regatului Noului Babilon, în anul 539, perşii invadează Mesopotamia, trec cu uşurinţă de fortificaţiile construite în timpul lui Nabucodonosor al II-lea şi ocupă Babilonul fără luptă. După această victorie, Cyrus se proclamă "rege al universului, marele rege, puternicul rege, regele Babilonului, regele Sumerului şi Accadului, regele celor patru părţi ale lumii", cumulând astfel toate titlurile regale care apăruseră în Mesopotamia în milenara ei istorie. În vederea campaniei împotriva Egiptului, Cyrus a dorit să pună ordine la graniţa nordică a imperiului său, acolo unde triburile iraniene ale sacilor şi massageţilor produceau nesiguranţă. El moare în timpul luptelor cu aceste populaţii.
Îi urmează la domnie fiul său Cambyses al II-lea (529-522). A fost un rege cu un caracter dificil, fiind foarte bănuitor şi crud. El a dus la bun sfârşit planul tatălui său de a cuceri Egiptul. El înfrânge pe egipteni în bătălia de la Pelusion. Herodot, principalul nostru izvor despre aceste evenimente, ne dă numeroase amănunte despre această cucerire şi despre extraordinara impresie asupra contemporanilor: lybienii s-au supus fără luptă, iar grecii din Cyrene au acceptat să plătească tribut. Înainte de a porni în campania egipteană Cambyses al II-lea a ucis pe fratele său Bardias (Smerdis) care fusese numit de Cyrus al II-lea să supravegheze ţinuturile din răsăritul imperiului; a ordonat şi asasinarea sorii sale şi a îngropat de vii 12 nobili de la curte şi a ucis mulţi alţii.
Nemulţumirile acumulate datorită acestei conduceri despotice au provocat revolta din anul 512-521. Magul Gaumata, care semăna foarte bine cu Bardias, fratele regelui, s-a proclamat rege dându-se drept fiul lui Cyrus, anunţând tuturor provinciilor că a luat locul nebunului de Cambyse. Cambyse a pornit către Persia pentru a înăbuşi răscoala, dar moare pe drum, în Syria.
Domnia lui Gaumata nu a durat mult, deoarece s-a aflat că nu era fiul lui Cyrus. Complotiştii, în frunte cu Darius, satrapul Parţiei, a ucis pe falsul Bardias şi pe toţi magii pe care se sprijinea. În fruntea statului a venit regele Darius (în iraniană Darayavas) (522-486). El era fiul lui Histaspes, şi făcea parte dintr-o ramură colaterală a Ahemenizilor. A fost cel mai de seamă suveran persan, în timpul căruia imperiul creat de Cyrus al II-lea va ajunge la maxima sa întindere. Despre domnia sa, în afară de informaţiile lui Herodot, avem şi marea inscripţie de la Behistun în care sunt descrise realizările regelui.
În primii şase ani de domnie, în imperiu au fost numeroase răscoale. După ce acestea au fost înăbuşite, Darius a luat unele măsuri care au sporit puterea centrală, şi au îmbunătăţit situaţia economică. Face o reformă administrativă, împărţind întregul imperiu în 21 de satrapii, fiecare satrapie fiind condusă de un satrap (= îngrijitorul ţării), care era reprezentantul regelui în teritoriu. Satrapiile corespundeau în general cu teritoriul populaţiilor supuse. Adeseori, datorită marilor distanţe până la centrul politic al imperiului, satrapii aveau tendinţa să devină tot mai autonomi. Pentru a evita posibilele defecţiuni ale satrapilor, aceştia erau supravegheaţi de alţi reprezentanţi ai regelui numiţi "ochii şi urechile regelui".
Darius a acordat o mare atenţie problemelor economice. Pentru a uşura legăturile cu satrapiile, regele a iniţiat un vast program de construcţii de drumuri. Cel mai renumit dintre acestea era acela care lega capitala Persepolis de oraşul Sardes din vestul Asiei Mici, lung de cca. 2400 km. Şoselele erau prevăzute cu staţii de poştă unde se schimbau caii, ceea ce făcea ca corespondenţa să ajungă la destinaţie într-un timp record pentru acele vremuri. A bătut monedă de aur, dareicul, în număr aşa de mare, încât acesta a devenit principala monedă a vremii. A construit o nouă capitală la Persepolis, situată la altitudinea 1570m, pe care a împodobit-o cu numeroase construcţii monumentale. Urmaşul său, regele Xerxes, a dus la bun sfârşit construirea noului oraş. El va fi distrus de Alexandru Macedon, după care va înceta să mai aibă vreo importanţă deosebită.
În politica externă, Darius a avut mai puţin succes. În anul 519 a înglobat Pungeabul, teritoriul din centrul Indiei, ceea ce a făcut ca suprafaţa imperiului să depăşească cinci milioane de km2. În anul 513, începe campania împotriva sciţilor. Armatele persane pătrund prin ţinuturile tracice, trec Dunărea, dar sciţii evită lupta, retrăgându-se în nesfârşitele stepe din nordul Mării Negre. Descriind această expediţie, Herodot dă şi unele informaţii despre lumea getică.
O altă pagină din politica externă a lui Darius o reprezintă raporturile cu lumea greacă. Cetăţile greceşti din vestul Asiei Mici, căzute sub dominaţia persană încă din timpul regelui Cyrus al II-lea, suportau greu dominaţia persană. În anul 500 a.C., ele s-au revoltat, fiind sprijinite formal de cetăţile din Grecia. La început, răsculaţii au avut succes, dominaţia persană fiind înlăturată din vestul Asiei Mici. Dar perşii îşi mobilizează forţele şi îi înfrâng pe răsculaţi. Sprijinul acordat răsculaţilor de unele cetăţi greceşti a constituit pretextul războaielor îndelungate dintre greci şi perşi, cunoscute în istoriografie sub numele de războaiele medice (492-479). În prima parte a războiului, perşii au avut unele succese, dar apoi au fost înfrânţi în bătălia de la Marathon din Attica.
Statul persan era numai în aparenţă unul centralizat. Vastul teritoriu era format dintr-un mare număr de populaţii cu origini, limbi, religii şi tradiţii adesea foarte diferite. În realitate, Imperiul persan era mai degrabă o adevărată piramidă de regate şi guvernorate locale (satrapii). Acest lucru rezultă şi din titulaturile suveranilor persani şi ale dinaştilor locali. În vechea persană, hsaga (în avestică xsathra) înseamnă „ţară", "ţinut", iar „ţară supusă" se numea dahyu. Deasupra fiecăreia dintre acestea domnea un hsăyathiya, "stăpânitor", „rege", iar „stăpânitorul suprem", „regele suprem" era hsăyathiya hsăyathiyănăm, adică „regele regilor".
După domnia lui Darius, imperiul persan cunoaşte un lent proces de decădere. Urmaşii săi, Xerxes I (486-465), Artaxerxes I Longimanus (465-425), Xerxes al II-lea (425-424), Darius al II-lea Nothos (423-404), Artaxerxes al II-lea Mnemon (404-359) şi Artaxerxes al III-lea Ochos (359-338) şi Arses (338-336 se vor confrunta cu numeroase răscoale ale provinciilor, şi în special cu cele din Egipt. Încercările regilor persani de a fi arbitri lumii greceşti au dat rezultate numai în parte. Ultimul rege persan, Darius al
III-lea Codomanul (336-330), nu a putut să reziste ofensivei lui Alexandru Macedon care, printr-o campanie fulgerătoare, reuşeşte, în numai câţiva ani, să desfiinţeze vastul imperiu persan (anul 330 a.C.).
Campania lui Alexandru Macedon marchează o nouă epocă în istoria Iranului, cea elenistică. Iranul va face parte din regatul Seleucizilor, care se va forma în urma unui lung şir de războaie dintre generalii lui Alexandru.
În timpul epocii elenistice (330-427), în Iran vor veni numeroşi greco- macedoneni, iar limba greacă va fi limba statului Seleucizilor. Cu toate acestea, elementul iranian autohton a fost preponderent. În jurul anului 250 a.C., profitând de unele dificultăţi ale statului Seleucizilor, în Iran pătrund triburile iraniene ale parnilor care s-au aşezat la început în provincia Parţia şi vor lua numele de parţi. Ei erau conduşi de Arsace, care a pus bazele dinastiei Arsacizilor şi regatului parţilor (247 a.C. - 224 p.C.). Într-o primă etapă, parţii au recunoscut, măcar formal, autoritatea regilor seleucizi, dar treptat ei se vor emancipa, formând un stat independent în centrul Iranului.
Între anii 171-138, în timpul domniei regelui Mitradate I, regatul parţilor devine cea mai mare putere a Orientului. Profitând de criza regatului Seleucid, parţii cuceresc, în anul 160, Media, apoi Babilonia, partea vestică a regatului parţilor devenind centrul politic şi economic al ţării, cu oraşele Seleucia de pe Tigru şi Ctesifon, acesta din urmă devenind noua capitală a ţării. În anul următor, anexează Elamul, Persida şi sudul Bactrianei. Între anii 140-139, în urma războiului purtat cu regele seleucid Demetrios al II-lea, Mitradates I dobândeşte independenţa deplină a statului, îşi ia titlul de „mare rege", şi bate pentru prima dată monedă cu propriu-i chip şi cu o legendă în limba greacă. Limba oficială a statului parţilor continuă să fie cea greacă.
Timp de peste două secole, raporturile dintre romani şi parţi au fost adesea încordate, ducând la numeroase războaie. În anul 53 a.C. romanii suferă o gravă înfrângere la Carrhae, în urma căreia prestigiul roman este grav afectat în Orient. Împăratul Augustus a reuşit, în urma unor tratative îndelungate, să repatrieze o parte a prizonierilor de război şi a steagurilor capturate de parţi. Împăratul Traianus a purtat un lung şi dificil război împotriva parţilor (114-117), în urma căruia Mesopotamia este cucerită şi transformată în provincie romană. În timpul împăratului roman Septimius Severus, un nou conflict dintre cele două state (197-199) a dus la cucerirea Seleuciei şi Ctesifonului. A fost o grea lovitură dată prestigiului Arsacizilor, de care va profita aristocraţia iraniană pentru a instaura o nouă dinastie, care deschide o nouă epocă în istoria Iranului, aceea a Sasanizilor (224-651).
Noul stat iranian se întindea de la Eufrat până la Indus. Suveranii acestui stat se revendicau de la tradiţia ahemenidă, respingând civilizaţia elenistică. Liantul religios al iranienilor a fost zoroastrismul care a devenit religie oficială de stat. Limba oficială a regatului Sasanizilor a fost persana medie (pahlevi). Statul Sasanizilor a devenit pentru patru secole principala putere a Orientului, cu care Imperiul roman, devenit mai târziu bizantin, va avea numeroase conflicte. Dintre suveranii Sasanizi, Şapur I (241-272) a purtat războaie victorioase cu romanii; în timpul regelui Chosroe I (531-579), statul Sasanizilor a cunoscut maxima întindere teritorială. Tot acum a fost şi epoca de aur a culturii iraniene. Statul Sasanizilor a fost desfiinţat între anii 632-631, când arabii cuceresc Iranul.