Anexarea Austriei a însemnat reorientarea aproape imediată a politicii externe germane spre distrugerea statului cehoslovac. O primă criză a intervenit în mai 1938, dar mobilizarea armatei cehoslovace, combinată cu o serie de mesaje ferme primite din partea Angliei şi Franţei, a amânat deznodământul crizei. Folosindu-se de minoritatea germană din Cehoslovacia (aproximativ trei milioane de persoane), Hitler a crescut constant presiunea asupra statului cehoslovac pe durata verii anului 1938.
Criza din mai 1938
Tentativele de mediere venite mai ales din partea Marii Britanii şi concesiile repetate făcute de Cehoslovacia în materie de tratament aplicat minorităţii germane nu aveau cum să rezolve criza de vreme ce minoritatea sudetă reprezenta din multe puncte de vedere numai un pretext pentru liderul nazist. Situaţia este complicată de existenţa alianţei franco-cehoslovace care ameninţă să generalizeze un eventual conflict germanocehoslovac. În ciuda celor două întâlniri Chamberlain-Hitler de la Berchtesgaden şi Godesberg din septembrie 1938, criza pare să se îndrepte rapid spre un conflict deschis şi Führer-ul revendică în mod oficial regiunea sudetă. Puterile occidentale sunt paralizate datorită dublelor mesaje venite de la Berlin: ameninţări voalate cu izbucnirea unui nou conflict mondial şi apeluri la respectarea dreptului la autodeterminare al minorităţii sudete. Marcate încă de efectele crizei economice care nu le permiteau decât începerea tardivă a reînarmării, preocupate mai degrabă de problemele şi diviziunile interne, temându-se de un nou Verdun sau Somme, dar şi de povara apărării unor imperii pentru care nu mai existau resursele necesare, Marea Britanie şi Franţa au încercat cu orice preţ să evite un conflict cu Germania. În consecinţă primul ministru britanic Chamberlein a propus o Conferinţă internaţională pentru discutare problemei sudete.
Conferinţa de la Munchen
Desfăşurată la München pe 29 septembrie 1936 Conferinţa a reunit reprezentanţii Marii Britanii (Chamberlein), Franţei (Daladier), Germaniei (Hitler) şi Italiei (Mussolini) nefiind invitaţi delegaţii Cehoslovaciei şi ai Uniunii Sovietice. În final diplomaţia nazistă şi-a atins scopurile: regiunea sudetă a fost cedată Germaniei şi s-a stabilit un calendar de evacuare a zonei. Consecinţele acestei decizii au fost confuze pentru contemporani deoarece pacea părea salvată dar angajamentele Franţei privind securitatea micilor state din estul Europei erau discreditate iar Uniunea Sovietică era profund nemulţumită. Regiunea sudetă fusese prezentată de conducerea germană drept ultima pretenţie teritorială a Reich-ului şi în consecinţă această concesie majoră era văzută ca un ultim pas spre reintegrarea Germaniei în sistemul internaţional, modificat acum în favoarea ei. În ciuda criticilor ulterioare şi a evidentei imoralităţi a Acordului de la Munchen, este puţin probabil că în septembrie 1938 starea propriilor programe de înarmare le-ar fi permis democraţiilor occidentale o soluţie diferită. Mai mult, din punctul de vedere al politicii britanice, Acordul şi conciliatorismul în general erau interpretate mai degrabă ca o implicare în rezolvarea problemelor europene decât ca o retragere spre problemele propriului imperiu.