Deşi ar fi trebuit să reprezinte ultima modificare a status quo-ului european, Acordul de la Munchen a accelerat procesul de dezintegrare a structurilor de securitate din Europa Centrală şi de Est. Cehoslovacia nu a pierdut numai regiunea sudetă, dar în urma primului arbitraj de la Viena a fost obligată să cedeze regiunea Teschen Poloniei şi părţi ale Slovaciei Ungariei.
Efectele internaţionale ale Acordurilor de la Munchen
Dezintegrarea politică şi teritorială a Cehoslovaciei a antrenat destrămarea Micii Înţelegeri. Disponibilitatea Franţei de a-şi abandona cel mai puternic aliat din regiune a obligat micile naţiuni să-şi reconsidere relaţia cu aceasta. Incapacitatea Franţei de a-şi proiecta influenţa în Estul Europei chiar şi în aceste momente de criză a coincis cu apogeul ofensivei diplomatice şi economice germane menită să elimine şansele unei coaliţii antigermane cu participarea naţiunilor din Europa Orientală şi să asigure o poziţie preponderentă pentru Germania în viaţa economică a acestor naţiuni.
Dezmembrarea Cehoslovaciei
Procesul de impunere a acesteia a continuat la începutul lui 1939 cu încălcarea de către Hitler a Acordului de la Munchen prin invadarea şi dezmembrarea Cehoslovaciei în contextul în care fostele aliate ale Cehoslovaciei căutau o acomodare cu Germania iar ţara care jucase un rol important în planurile germane din 1938-1939, Polonia, revenea la o politică tot mai intransigentă faţă de Germania nazistă, refuzând invitaţiile repetate de aderare la Pactul Anticomintern şi alinierea la politica antisovietică a Germaniei. Astfel, după ce la 14 martie 1939 Slovacia condusă de monseniorul Tiso (susţinut de Germania) îşi proclamă autonomia obligând la reacţie guvernul cehoslovac, a doua zi trupele germane au intervenit ocupând Praga iar Cehoslovacia a încetat să mai existe, pe teritoriul săi apărând Slovacia şi Protectoratul Boemiei şi Moraviei (zona de ocupaţie germană), în timp ce Ungaria prelua Ruthenia subcarpatică.
Reorientarea diplomaţiei anglo-franceze
Intrarea trupelor germane în Praga şi distrugerea statului cehoslovac precum şi anexarea rapidă a Albaniei de către Italia (aprilie 1939) au dus la reorientarea rapidă a politicii anglo-franceze de la conciliatorism la rezistenţă activă. Prioritatea era reconstruirea unui sistem de securitate în Europa Orientală care să prevină dominaţia germană asupra regiunii, dominaţie ce ameninţa să răstoarne echilibrul de forţa la nivel continental. În consecinţă Marea Britanie şi Franţa au încercat să creeze în Estul Europei un bloc imun la influenţa germană şi au oferit garanţii teritoriale Poloniei (31 martie), Greciei şi României (în aprilie 1939). Garanţiile oferite aveau un caracter eminamente politic, nefiind însoţite de discuţii militare şi fuseseră concepute ca un stimul în vederea coagulării unei grupări a statelor mici din Europa de Est. Din punct de vedere geografic, o asemenea grupare nu putea să fie sprijinită militar decât de Uniunea Sovietică şi au loc demersuri în aceste sens. Polonia şi România, însă, refuză orice contact cu Uniunea Sovietică. În plus, Marea Britanie şi Franţa nu sunt dispuse să meargă până la o alianţă formală alături de URSS care să protejeze Estul Europei de o agresiune germană. O asemenea propunere fusese făcută pe 17 aprilie de Stalin care în aceeaşi zi îl autorizase însă pe ambasadorul sovietic la Berlin să discute cu oficialii germani oportunitatea unei apropieri sovieto-germane.