Etnogeneza reprezintă procesul istoric de formare a popoarelor (din greacă: etnos- popor și genesis – naștere). Studierea etnogenezei are drept sop stabilirea timpului, spațiului și părților componente ale etnosului. În mileniul I p.Chr. În Europa de Sud-Est, în urma evoluțiilor istorice, s-a constituit un etnos nou- poporul romțn, care în următoarele secole a reprezentat etnia de bază a acestor ținuturi și nucleul lumii romanice de răsărit în general.
Spațiul etnogenezei românilor a cuprins teritorii întinse din Europa de Sud- Est, care corespundeau pămîntuirlor tracilor de nord, ale geto-dacilor și parțial ale tracilor de sud. Din punct de vedere geografic acest spațiu se întindea de la Cîmpia Panonică și Dunărea de Mijloc pînă în Transnistria și de la Carpații Nordici pînă în partea centrală a munților Balcani. Astfel privit, spațiul de etnogeneză a românilor avea drept axă centrală bazinul Dunării de Mijloc și de Jos, limitat de două cetăți naturale uriașe, formate din munții Carpați și Balcani. În epoca migrațiilor , datorită stabilirii la sud de Dunăre a slavilor vechi, spațiul de etnogeneză a poporului român s-a restrâns la teritoriul carpato-danubiano-nistrean, care a devenit locul desăvirșirii neamului românesc ca popor cu trăsături distincte și originale. Din cadrul spațiului de etnogeneză a poporului român fac parte atît teritoriile intracarpatice, cît și cele extracarpatice, inclusiv regiunea carpato-nistreană, unde în toate timpurile au existat condiții optime pentru perpetuarea populației autohtne.
Teritoriul carpato-danubiano-nistrean reprezintă un spațiu unitar, care a influențat entogeneza romănească activ și a lăsat amprente foarte pronunțate asupta caracteristicilor de bază ale poporului român. Prin varietatea formelor de relief, spațiul românesc a determinat nu numai diversele posobilități economice, da și dimensiunile poporului român, inclusiv caracterul ivers și multicolor al culturii materiale și spirituale. Pe de altă parte, răspîndirea proporțională a formelor de relief , în medie de cîte o treime din spațiul românesc, adeterminat echilibrul spiritual al românilor, care s-au constituit ca popor ce locuia în același timp și la munte, și la deal, și la cîmpie. În strînsă legătură cu armonia acestui spațiu care reiese din îmbinarea organică a elementelor spațiale de bază amplasarea citadelei carpatine în partea centrală a spațiului, protejată la exterior de centura de dealuri, apoi de cîmpii și la extremități de către marile rîuri, s-a profilat o unitate geografică care a determinat în fine unitatea etnică a poporului român.
Timpul etnogenezei românilor corespunde perioadei de încadrare a triburilor traco-geto-dace în sistemul civilizației romane, asimilării lor de către romani și constituirii în condițiile migrației neamurilor străine a unor trăsături etnice distincte românești. Timpul etnogenezei românilor reprezintă o perioadă îndelungată de restructurări cardinale de ordin etnocultural, lingvistic și spiritual, desfășurate în circa 900 de ani, avînd drept limită inferioară sec. II-I a.Chr. și limită superioară sec VII-VIII p.Chr. Procesul etnogenezei românilor a început din momentul declanșării expansiunii civilizației romane în Dacia și s-a definitivat odată cu indivizualizarea și consolidarea daco-romanilor pe o bază etnolingvistică proprie.
Componentele etnogenezei reprezintă elementele constitutive ale etnosului în formare. Etnogeneza românilor cuprinde două componente etnolingvistice de bază traco-geto-dacă și romană. Componenta traco-geto-dacă a reprezentat substratul poporului român, sau piatra lui de temelie. Pe de altă parte, componenta romană a constituit substratul de bază care s-a adăugat la substratul traco-geto-dacic, s-a sintetizat cu acesta, provocîndu-i schimbări esențiale, pentru a forma împreună fundamentul etnolingvistic al poporului român.
Factorii etnogenezei reprezintă elementele care determină caracterul noului popor. În funcție de condițiile istorice pot fi evidențiați diferiți factori ai etnogenezei. În cazul etnogenezei românilor rolul decisiv l-au avut doi factori de natură spirituală: romanitatea și creștinismul.
Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului român, limba și conștiința lui națională. Prin factorul roman, poporul româan a devenit un etnos romanofon.
Creștinismul a determinat mentalitatea romanică a neamului românesc, spiritualitatea, unitatea și continuitatea lui în condițiile marii migrații a popoarelor. Prin creștinism românii au devenit un etnos profund spiritual, un etnos religios, calități care în mare măsură au contribuit la păstrarea fiiței romanice a neamului.
Premisele etnogenezei reprezintă condițiile care au generat noul etnos. La baza procesului de etnogeneză a românilor s-au aflat trei premise fundamentale. Prima premisă a constituit-o civilizația traco-geto-dacă, care a servit drept teren al etnogenezei românilor. A doua premisă a rezultat din încadrarea traco-geto-dacilor în sec. VII-II a.Chr. în sistemul valorilor atice grecești. Cea de-a treia premisă a etnogenezei românilor a fost integrarea geto-dacilor în sec. I a.Chr.- sec. IV p.Chr. în cadrul civilizației antice de tip roman.
Etapele etnogenezei ilustrează fazele de constituire a noului etnos. Procesul etnogenezei românilor cuprinde duă etape de bază : etapa primară, cînd se formează comunitatea romanică de răsărit (dacoo-romanii) și etapa finală , cînd se constituie poporul român propriu-zis.
Etapa primară a etnogenezei românilor cuprinde perioada sec. II-I a. Chr. – sec. V p. Chr. Și se desfățoară în condițiile expansiunii Imperiului Roman. În cdrul acestei etape s-au produs romanizaea geto-dacilor și formarea comunității romanicilor de răsărit (daco-romane). Această etapă începe o dată cu declanșarea expansiunii economico-culturale a romanilor în Dacia și se finalizază o dată cu acceptarea limbii latine și a mentalității romane de către geto-dacii.
Etapa finală a etnogenezei românilor cuprinde parioada secolelor VI-VIII și s-a desfășurat în condițiile izolării daco-romanilor de restul lumii romane și dominației exclusive în spațiul carpato-danubiano-nistrean a neamurilor migratoare, fapt ce a determinat evoluția de mai departe a autohtonilor pe o cale specifică în comparație cu semenii lor rămași în vestul Europei. Această etapă se caracterizează prin interacțiunea etnoculturală a populației romanizate cu slavii vechi, care s-a terminat odată cu asimilarea celor două din urmă, formarea poporului român și a limbii române.
Romanizarea geto-dacilor
Esența romanizării. Romanizarea reprezintă procesul asimilării de către Imperiul Roman a unor poare antice din Europa, orientul apropiat și africa de nord.
Romanizarea traco-geto-dacilor a însemnat îmbinarea civilizației romane cu civilizația autohtonă din spațiul carpato-balcanic, preluarea de către băștinași a culturii de tip roman, a structurilor sociale, economice, spirituale romane și a limbii latine ca mijloc de comunicare. Romnizarea a cuprins doua faze consecutive: asimilarea economico-culturală și asimilarea lingvistico-spirituală.
Premisele romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la bază un șir de premise favorabile, care au condiționat în mare parte succesul acestui fenomen.
Prima premisă o reprezenta originea comună, indo-europeană a traco-geto-dacilor și a romanilor, fapt ce favoriza apropierea celor două popoare. A doua premisă care favoriza romanizarea era includerea traco-geto-dacilor în sistemul relațiilor de tip antic prin intermediul lumii grecești, pînă la începutul expansiunii romane. A treia premisă care facilita procesul romanizării era gradul relativ înalt de dezvoltare a civilizației traco-geto-dace, și a patra premisă, care înlesnea romanizarea era gradul înalt de compatibilitate dintre civilizația traco-geto-dacă și cea romană, fapt exprimat în domeniile culturii materiale și spirituale, inclusiv în religie.
Focarele romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a derulat concomitent prin intermediul mai mulor focare, care reprezentau nuclee de iradiere a civilizației romane: orașe și tîrguri romane, așezări rurale de tip roman, tabere militare romane, așezări civile daco-romane, centre economice, școli romane.
Factorii romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorită unor factori, care, în dependență de timp, spațiu și alte condiții, au contribuit la asimilarea relativ rapidă a traco-geto-dacilor.
Printre factorii de bază ai romanizării traco-geto-dacilor pot fi evidențiați următorii: limba latină, colonizarea romană, armata romană, instituția cetățeniei romane, dreptul roman, sistemul administrativ provincial, cultele religioase romane, religia creștină, căsătoriile mixte daco-romane, educația de tip roman, valorile culturale și morale romane, urbanizarea, așezările rurale romane, relațiile economico-comerciale, sistemel de alianțe cu dacii liberi, limesul roman.
Fiecare dintre factorii menționați au influențat anumite domeni ale vieții traco-geto-dacilor, contribuind într-un fel sau altul la desfășurarea procesului de romanizare. Printre factorii hotărîtori ai romanizării sunt evidențiași limba latină și creștinismul.
Procesul romanizării geto-dacilor. În cadrul procesului de romanizare a geto-dacilor rolul hotărîtor i-a revenit provinciei Dacia. Datorită unor circumstanțe speciale, această provincie nord-danubiană, într-o perioadă restrînsă de timp, de circa 165 ani, a reușit să cumuleze cele mai strălucite valori ale civilizației romane, pentru a se transforma într-un teritoriu veritabil roman.
În cazul provinciei Dacia, romanizarea a reprezentat o politică de stat, promovată în mod oficial de către autorități, cu susținerea directă din partea împăraților romani. Politica deosebită a Romei față de provincia Dacia era determinată de locul ei strategic și de faptul ca acestă zonă reprezenta cap de pod al imperiului Roman la nord de Dunăre, menit să stăvilească năvălirile barbare.
Un rol deosebit în procesul de romanizare l-au avut provinciile Moesia Inferior și Scithia Minor, din cadrul cărora făceau parte teritoriile geto-dace de la Dunărea de Jos, care au constituit o parte componentă a Imperiului Roman timp de peste șase secole. Teritoriile de la Dunărea de Jos au fost colonizate foarte activ de către romani, formînd noi orașe și așezări rurale- centre veritabile de civilizație romană.
Colonizarea provinciilor dunărene a reprezentat un factor esențial al romanizării geto-dacilor. Acest proces în Dacia s-a desfășurat oficial, cu participarea întregului aparat de stat. Procesul colonizării masive și organizate a Daciei a fost declanșat de către împăratul Traian, care a reușit într-o perioadă de numai 10 ani să aducă la nord de dunăre zeci de mii de coloniști romani, lucru continuat cu aceeași rîvnă de urumașii săi
Orașele din provinciile dunărene erau cele mai eficiente nuclee de iradiere a romanizării, constituind rețele închegate și bine organizate. În cadrul orașelor romane erau concentrate majoritatea instituțiilor purtătoare ale procesului de romanizare, care reprezentau în același timp factori fundamentali ai romanizării. Administrația, instanțele judiciare, marile centre religioase, teatre, școli, congregații meșteșugarești. Orașele reprezentau așezări apărute în urma unor colonizări masive și bine organizate, cu populație romană adusă din alte provincii.
Taberele militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizării. Teritoriile provincilor Dacia și Scithia Minor erau împînzite cu tabere militare romane de tip castrum și castella. Un element important al taberelor militare, care a jucat un rol cu totul deosebit în procesul romanizării geto-dacilor erau canabele- așezările civile ale familiilor ostașilor romani, amplasate în preajma cetăților.
Așezările rurale de tip roman. În Dacia s-a dezvoltat și o rețea de așezări romane de tip vicus, pagus, villa. Răspîndirea așezărilor rurale de tip roman în Dacia este legată mai ales de numele veteranilor, foști ostași romani, căsătoriți de regulă cu femei dace veteranii dupa expirarea serviciului militar, erau înzestrați cu loturi de pămînt în diferite regiuni ale Daciei, unde organizau ferme agricole în cadrul cărora era angajată populația dacică.
Limba latină a reprezentat principalul factor al romanizării. Răspîndirea rapidă a limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare în administrație, în instanțe judiciare, în unități militare, în relațiile comerciale, în centrele religioase, în educație.
Instituția cetățeniei romane a reprezentat unul dintre cele mai eficiente instrumente ale romanizării, dat fiind că titlul de cetățean al Romei deschidea numeroase drepuri de ordin social, economic, politic. Semnarea de către Împăratul Caracalla a decretului din anul 212 privind acordarea cetățeniei romane tuturor oamneilor liberi din Imperiul Roman, inclusiv populației dacice, a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populației autohtone din dacia.
Sistemul administrativ roman a constituit instrumentul oficial de stat de implementare în provinciile Dacia, Moesia Inferior și Scithia Minor a limbii latine, a dreptului roman, mentalității romane, culturiii romane, educației romane.
Cel mai important factor al romanizării geto-dacilor din perioada de după anul 275 a fost religia creștină, care pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic încă în timpul stăpînirii romane. Dar pe o măsură mai largă noua religie se răspîndește aici în prima jumătate a secolului al IV- lea p. Chr.
Creștinismul a contribuit la sporirea încrederii în valorile culturii romane, încrederii față de limba latină prin mijlocirea căreia erau propovăduite Sfânta Scriptură și cuvîntul Mântuitorului. A fost lichidată opoziția psihologică din calea romanizării, care exista din momentul primelor contacte cu lumea romană. Ca urmare, procesul de romanizare a căpătat un caracter mai accelerat și aprofundat, devenind ireversibil.