“Geniul militar înnăscut, calităţile sale alese, norocul şi originea sa, precum şi urcarea vertiginoasă de pe treaptă pe treaptă i-au câştigat nenumăraţi adversari, acestui bărbat, al cărui caracter şi însuşiri nobile n’au fost întunecate şi pătate de nici un păcat; toate acestea sunt calităţi cu cari puţini bărbaţi din evul mediu se pot făli”, scria, la începutul secolului trecut, istoricul Teodor Popa, într-o carte dedicată lui Iancu de Hunedoara: “un uriaş al epocii sale ca o stâncă de granit”.
Iancu de Hunedoara (n. 1407 - d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456.
A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice.
Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul.
A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.
Iancu a fost un înverşunat şi constant oponent al turcilor. Cuvântul său era sfânt, iar cei care ajungeau să-l cunoască aveau numai cuvinte de laudă la adresa românului. În plus, era şi un om onest şi devotat familiei: a fost căsătorit o singură dată şi a avut doi copii, dintre care Matei Corvin, fiul cel mic, îi va urma la cârma Transilvaniei. Iancu de Hunedoara se evidenţiază prin curaj şi decizii foarte inspirate în luptă în numeroase lupte contra Imperiului Otoman, cum ar fi cele pentru protejarea cetăţilor Severinului, Orşovei, Semedria, Mehadia etc
A luat măsuri energice de stăvilire a luptelor feudale şi, pentru a face faţă atacurilor otomane, a întărit oştirea.
Ioan s-a născut în jurul anului 1387 într-o familie înnobilată în anul 1409 pentru merite deosebite de împăratul Sigismund de Luxemburg în calitatea acestuia de rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost Voicu Corbu, care era, la rândul său, descendentul lui Ion Corbu, un pretendent la tronul lui Litovoi din Oltenia. Alte surse spun că bunicul lui Ioan se numea Şerb. Mama lui Ioan a fost Elisabeta Morzsinai.
Iancu de Hunedoara a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea domeniul feudal la Hunedoara. Era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său.
Iancu de Hunedoara s-a remarcat prin calitatile sale de comandant militar si prin faptul ca a studiat mult timp tactica de lupta a otomanilor, constituind detasamente de cavalerie usoara, capabile sa execute lovituri rapide asupra adversarului.
El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Inca din anul 1438, si-a demonstrat calitatile militare in luptele din Serbia impotriva otomanilor.
In anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a invins din nou o oaste a acestora, iar in 1442 a obtinut o alta victorie la Santimbru, langa Alba-Iulia, asupra fortelor comandate de beiul de Vidin. Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit in Europa, motiv pentru care atat Papa de la Roma, cat si statul venetian il considerau potrivit pentru a conduce trupele militare intr-o viitoare cruciada antiotomana.
A întreprins acţiuni menite să sprijine dezvoltarea oraşelor transilvănene, a autorizat întărirea fortificaţiilor Sibiului şi Braşovului, a redat Clujului vechile privilegii pierdute ca urmare a participării locuitorilor lui la răscoala de la Bobîlna, a sprijinit comerţul, a luat unele măsuri de limitare a abuzurilor săvîrşite împotriva ţăranilor. La indicatiile sale, dieta Ungariei a cerut ca, în condiţiile achitării prealabile a dării pe pămînt, să se respecte dreptul de liberă strămutare a ţăranilor.
Iancu de Hunedoara sau Ioan de Hunedoara a rămas în istorie ca fiind românul care a reuşit să câştige, în vremuri de mare restrişte, atât respectul celor de-un sânge cu el, cît şi pe cel al maghiarilor şi nu numai.
Iancu a dovedit un curaj incredibil care i-a uimit pe toţi atunci când a decis să iniţieze de unul singur, fără ajutorul altora, o campanie împotriva duşmanului cu semilună, adică turcii.
Este vorba despre ceea ce a rămas în istorie sub numele de , derulată între anii 1443-1444, în timpul căreia oastea condusă de român a reuşit să cucerească numeroase oraşe importante ale vremii, printre care şi Sofia. Succesele lui Iancu, care a condus oastea maghiară, au băgat atât de mult frica în turci încât aceştia au făcut ceva ce nu mai făcuseră până atunci cu alte popoare, şi anume au propus creştinilor o pace pe 10 ani cunoscută ca Pacea de la Seghedin.
Din nefericire, acest armistiţiu nu a fost unul de durată, fiind încălcat tocmai de către maghiari, adică de către regele Ladislau I, care a început o nouă cruciadă contra turcilor având promisiuni de ajutor din partea Papei de la Roma. Dar cruciaţii au fost rapid învinşi în urma bătăliei de la Varna, înfrângere cauzată în mare parte de faptul că sfaturile lui Iancu nu au fost ascultate de către regele Ungariei care, dealtfel, şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor.
”Iancu sau Ioan de Hunedoara este unul dintre cele mai reprezentative nume ale istoriei, şi, când spun istorie, nu mă refer doar la istoria noastră. Ca să vă daţi seama de cât de important a fost românul nostru trebuie menţionat că, numai în cazul luptelor de la Belgrad pe care el le-a condus, la graniţa de sud-est a regatului maghiar a fost ulterior o pace relativă timp de nu mai puţin de 70 de ani şi totul graţie deciziilor sale pertinente pentru fiecare moment al luptelor de apărare a oraşului”, afirmă profesorul Ivaşcu.
Iancu este înmormântat în incinta Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia, alături de fratele său. Pe piatra sa funerară stă înscris ”S-a stins lumina lumii.
Moare in 1456 din cauza unei boli contagiose dar in acelasi an a obtinut o stralucita victorie impotriva lui Mahomed al 2 lea la Belgrad .