Adunarea poporului
Pentru a fi admis in Adunarea Poporului sau Ecclesia, trebuiau indeplinite doua conditii:
1.trebuia sa fii atenian, adica cetatean. Din anul 451, legea lui Pericle a hotarat ca pentru a fi atenian trebuia sa fii nascut din tata si mama atenieni; in anumite cazuri particulare dreptul de cetatenie putea fi dobandit sau pierdut;
2.trebuia sa fii major. Majoratul se dobandea la 18 ani prin inscrierea in registrele demei, dar cum majoritatea tinerilor efectuau 2 ani de armata, ei participau la Adunare decat de la 20 de ani.
Din fericire la Adunare nu se prezenta decat o parte din populatie. In anul 431, Atena avea in jur de 42.000 de oameni, care nu ar fi incaput toti pe Pnyx, dealul unde aveau loc intrunirile Ecclesiei. Majoritatea aveau ceva mai bun de facut sau nu veneau pentru a nu se plictisi, astfel ca Pnyxul rareori cuprindea mai mult de doua-trei mii de oameni.
Ecclesia se intrunea la inceput decat o singura data pe pritanie, adica de zece ori pe an. Inmultindu-se problemele ce trebuiau discutate, s-au mai fixat alte trei sedinte regulate pe fiecare pritanie.
Dupa definitia pe care i-o da Aristotel in secolul al IV-lea, dar care este valabila pentru secolul precedent, suveranitatea, kyria, cuprinde dreptul poporului de a hotari pacea si razboaiele, de a lega sau a rupe aliantele, de a face legile, de a hoatari pedeapsa cu moartea, exilul si confiscarea averii. Ecclesiei ii reveneau deci:
1.relatiile exterioare;
2.puterea legislativa;
3.partea cea mai importanta si in special partea politica a puterii judiciare, subintelegandu-se ca pricinile pe care nu le retine, ajung la tribunale emanand direct din popor
4.controlul puterii executive, in realitate numirea si supravegherea tuturor magistratilor.
Adunarea nu ingaduia ca pasiunile si capriciile sa o ia inaintea traditiilor si intereselor permanente al cetatii. Poporul suveran se aseza el insusi sub suveranitatea legii. Impunandu-si aceasta disciplina, el obtinea pretioase avantaje. Avea un mijloc imprescreptibil de a-si repara greselile si ingaduia oamenilor de stat invinsi sa faca apel la popor. Facea sa dispara din legi, in masura in care era posibil, contradictiile si obscuritatile, in asa fel ca, printr-o clarificare treptata a textelor, ajungea sa nu aiba nevoie de jurisconsulti. Supunandu-se acelei graphe paramonom, democratia ateniana avea sa-si gaseasca cea mai frumoasa rasplata: ea facea ca orice incercare de a distruge constitutia pe cai constitutionale sa fie zadarnica si nu lasa partidului oligarhic alta alternativa decat revolutia. Nici Cei Patru Sute si nici Cei Treizeci nu puteau accepta o astfel de institutie; dar triumful democratiei i-a dat consacrarea suprema.
Consiliul
Pentru ca demos-ul sa poata lua hotararile, era necesar ca munca sa fie pregatita, ca decretele sa fie formulate, conform regulilor, inainte de a-i fi prezentate pentru ca el sa poata vota pe texte precise si intelept cantarite. Pe de alta parte, el nici nu putea sa lucreze in permanenta pentru a asigura in detaliu executarea vointelor sale si pentru a supraveghea administratia publica si nici sa duca negocierile cu reprezentantii puterilor straine. El tebuia deci sa delege cu suveranitatea sa un corp investit cu putere deliberativa si plasat in fruntea puterii executive. Acesta este corpul pe care atenienii il chemau Consiliu, Boule, si pe care il considerau ca fiind prima magistratura, prima arche a republicii. Daca exista, deci anumite lucruri care, in constitutia ateniana, amintesc de sistemul reprezentativ al parlamentelor moderne acestea nu trebuie cautate in Ecclesia ci in Boule.
Cand Clistene a inlocuit vechiul Consiliu al Celor Patru Sute, prin acela al Celor Cinci Sute, el i-a dat o organizare care, usor schimbata in 501 i.Hr., a durat timp de secole. Cele cinci sute de scaune de consilieri erau impartite intre deme, proportional cu importanta lor, 50 pentru fiecare trib. Se poate spune, deci, pe drept cuvant, ca Boule este marele Consiliu al comunelor. Membrii Consiliului erau alesi prin tragere la sorti, prin „hazardul bobului”, dintre demotii mai varstnici de 30 de ani care isi depun candidatura. Totusi, pentru a putea candida, era necesar ca, inainte, sa isi fi consacrat un an intreg treburilor politice.
Cei care se gaseau in comitetul de conducere al Consiliului se numeau pritani. Ca si Ecclesia, Boule nu putea lucra fara intrerupere timp de un an. Pentru rezolvarea treburilor curente si pentru pregatirea lucrarilor sale, avea deci nevoie de o comisie care sa lucreze permanent, adica de un comitet de conducere. Astfel pritania era exercitata de fiecare trib, la randul sau. Pentru fiecare o zecime din an.
Comisiei permanente a Consiliului ii reveneau mai multe atributii. Boule se punea in legatura cu Ecclesia, cu magistratii si cu simplii cetateni, cu ambasadorii si cu crainicii straini, prin intermediul pritanilor. In caz de urgenta ei convocau Consiliul, adunarea si strategii. Ii introduceau in Consiliu pe aceia pe care poporul sau ei insisi ii socoteau vrednici de a fi ascultati. Ei aveau la dispozitia lor forte politienesti nu numai pentru a mentine ordinea in Consiliu si in Adunare, ci si pentru a opera arestarile cerute de delictele grave ce aduc prejudicii cetatii. La ordinul Adunarii, erau insarcinati, ca fiind imputerniciti de Boule, sa-i trimita pe strategi tribunalelor spre judecare si sa vegheze la restituirea sumelor imprumutate de stat.
In secolul al IV-lea i. Hr., Boule nu a mai jucat un rol la fel de important in afacerile interne. Fara indoiala ca poporul era nevoit sa se adreseze ei pentru relatiile externe. Dar in toate celelalte activitati Boule va fi direct subordonata Adunarii poporului; iata motivele pentru care Aristotel, ce lua in considerare numai viata interna a cetatenilor nu se insela cand declara ca a plati Adunarea insemna a slabi Consiliul.
Magistratii
Nici chiar cu ajutorul Consiliului sau permanent, poporul nu-si putea pune in aplicare vointele decat incredintand o parte din suveranitatea lor unor magistrati. Intre functiile publice se pot distinge magistraturile propriu-zise, de ordin guvernamental sau politic (archai) si functiile pur administrative (epimeleiai), lasand la o parte functiile subordonate (hyperesiai) ce puteau fi incredintate atat metecilor si sclavilor cat si cetatenilor.
Delegatia de suveranitate conferea inaltilor magistrati, in limitele atributiilor lor, urmatoarele puteri:
- dreptul de a actiona spontan in conformitate cu legile ce le dadeau aceasta imputernicire sau de a consulta Adunarea sau Consiliul in vederea unor noi hotarari;
- dreptul esential de a comanda si de a lua masuri obligatorii, drept care il implica si pe acela de a pedepsi pe delincvent cu o amenda al carei maxim varia, dupa natura magistraturii, de la 50 la 500 de drahme, sau de a-l anunta tribunalelor pentru o pedeapsa mai mare;
- competenta judiciara in anumite cauze, competenta ce nu mai comporta dreptul de a decide, ci numai pe acela de a primi plangeri de a face cercetarile si de a prezida sedintele tribunalului.
Dat fiind ca puterea magistratilor emana din suveranitatea populara, principiul democratic cerea ca ea sa poata fi detinuta de orice cetatean. Deci nici un cetatean nu a fost exclus de la onoruri oricare ar fi fost originea sau averea sa.
Numirea magistratilor se facea prin tragere la sorti. Incepand din secolul al V-lea, tragerea la sorti devine procedeul democratic, prin excelenta si ea ii desemneaza pe toti magistratii care nu trebuie alesi dupa ideile lor politice sau dupa aptitudinile lor.
Areopagul compus din 9 arhonti, la care Clistene adaugase pe al zecelea (secretar), corespunzator celor 10 triburi, reprezenta un organism al vechiului regim aristocratic, care in noile conditii ale democratiei si-a restrans prerogativele la unele functii religioase, organizarea funerariilor nationale pentru cetatenii Atenei cazuti in lupta sau in instructia unor procese referitoare la straini.
Colegiul celor 10 strategi - organism ales de Adunarea Poporului pe criterii de competenta si nu prin tragere la sorti, de aceea strategii puteau fi realesi de mai multe ori. Functia esentiala a acestor strategi era de aparare a statului, exercitand totodata o influenta deosebita in toate domeniile cetatii. Din randul celor 10 strategi, unul era ales prim-strateg, cum a fost Pericle, care a indeplinit mai multi ani aceasta functie, fiind de fapt conducatorul recunoscut al Atenei. Comparativ cu alti functionari, strategii nu dadeau rapoarte anuale in fata Adunarii Poporului, dar ei puteau fi judecati si pedepsiti in caz de infrangeri militare sau tradare.
Justitia
Tribunalul cu jurati (hellaia) era instanta judiciara suprema, emanatie a Adunarii Poporului, care administra justitia (cu exceptia unor cazuri ramase in competenta Areopagului). In componenta tribunalului intrau 6.000 de jurati, trasi la sorti din propunerile inaintate de cele 10 triburi ateniene, fiind ulterior repartizati diverselor tribunale in asa fel incat nici acuzatii si nici acuzatorii sa nu cunoasca componenta juriului respectiv. Tribunalul judeca diverse procese, cu exceptia celor intrate in competenta Adunarii Poporului sau a Areopagului, insa judecatorii si avocatii nu aveau pregatire de specialitate, lipsa de profesionalism a justitiei ateniene genera carente mari legate de arbitrariul ce insotea deciziile instantei. In timp ce Atena si-a etalat stralucirea in sfera creatiilor filosofice si artistice, pe plan juridic, lipsa unor principii unitare de drept, a unui cod de legi sistematizat, remarca G.Glotz, evidentia inexistenta harului juridic al atenienilor. Aspectul formal al justitiei in Atena era determinat si de faptul ca in instanta nu exista procurorul in calitate de acuzator public, initiativa acuzarii era lasata la latitudinea oricarui cetatean, situatie prin care s-a incurajat delatiunea, mai ales ca delatorul era recompensat cu bani. Delatorii de profesie (sicofantii) devenise o categorie parazitara ceea ce evidentia inca o lacuna importanta in existenta democratiei ateniene, confruntata in sfera justitiei cu un numar de procese ingreunate de cele mai arbitrare si stupide proceduri de judecata.
Progresul justitiei ateniene, comparativ cu justitia babiloniana, era incontestabil legat de suprimarea “legii talianului” sau de renuntarea la pedeapsa colectiva, sustinand necesitatea raspunderii personale pentru fapta savarsita. Din prezentarea succinta a atributiilor institutiilor specifice democratiei ateniene se constata, pe langa amatorismul (diletantismul) celor care indeplineau functii publice si limitele constitutiei din Atena care au generat amalgamarea autoritatii legislative cu cea executiva, precum si a celei legislative cu cea judecatoreasca. Teama grecilor de a nu lasa treburile publice ale statului in seama unui guvern reprezentativ a condus la structurarea unui sistem politic in care fiecare cetatean avea posibilitatea sa ajunga in cele mai inalte functii de conducere pentru un anumit timp.
In epoca clasica democratia ateniana asigura insa doar unei minoritati de cca. 40.000 de cetateni dreptul de a guverna o populatie de peste 500.000 locuitori, cat avea Atena in timpul lui Pericle, ceea ce evidentiaza imperfectiunea acestei democratii. Democratia in Atena clasica, in ciuda faptului ca era apanajul unei minoritati de cetateni si prezenta diverse carente functionale, intruchipa in premiera pe plan istoric idealul libertatii si responsabilitatii civice a omului. Astfel, libertatea glorificata de Pericle in viata politica a Atenei, bazata pe impartialitatea legilor, pe competenta si prestigiul moral a celor ce aspirau la demnitati publice, justifica modelul democratic al atenienilor pentru celelalte cetati grecesti.
Dimensiunea esentiala a prestigiului democratiei ateniene in epoca clasica se afla, mai ales, in sfera creatiilor culturale cand Atena a devenit scoala recunoscuta de intreaga lume greceasca a antichitatii.