Nazismul este a doua mişcare totalitară, apărută după Primul Război Mondial. Aici, condiţiile au fost reprezentate de situaţia mizerabilă de dupa război cu foamete, inflaţie, șomaj galopant, instabilitate politică şi socială. Parintele nazismului este Adolf Hitler, care în cartea sa Mein Kamp,” Lupta Mea”, pune bazele acestui regim, “exprimându-si dezgustul și scârba pentru democrție, evrei și slavi”[1], dorind “să obțină Lebensraum-spațiu vital-, în Europa de Est pentru rasa stăpânitoare ariană germană”[2].Principiile lui nu sunt foarte diferite de cele ale fascismului, unii istorici, sustinând chiar că acesta este o varianta radicală a fascismului. Componenta aceasta, ar fi lupta rasială. Hitler merge in doctrina sa pe aceleeaşi idei pe care merge şi fascismul: cetăţeanul in slujba statului, scopurile activităţii interne sunt de consolidare a ordinii publice pentru a se evita haosul anterior instalării puterii şi nu in ultimul rând refacerea gloriei de altadată.
Componenta radicală a nazismului pleacă chiar de la ultimul element, adică refacerea gloriei de altădată. Nemţii intră in cadrul istoriei, încă din timpuri străvechi. Primele atestări despre ei, apar la greci şi apoi la romani. Cezar fiind cel care a dat numele general de germani, tuturor triburilor dintre Rin şi Vistula. Mitul pe care îl punea in discuție nazismul era acela al unei populații razboinice ce nu s-a lăsat uşor înfrântă, nici măcar de o supraputere. Ca o ironie, unul din dușmanii importanţi învinși de germani au fost chiar romanii, acest lucru fiind o componentă de superioritate in relaţiile lui Hitler cu Mussolini. Mai târziu, poporul german, a reprezentat un bastion de apărare şi crestinare al păgânilor. Iar incepând cu secolul XVIII, odată cu exemplul Prusiei, lumea germană a devenit polul unei societăţi bazate pe o disciplină de fier. Acest lucru a dus, (asa sustin ideologii nazişti), mai tarziu la o incercare „mişelească de infrângere a Germaniei”, o versiune incipientă a mitului „loviturii de cuţit”. Cu alte cuvinte, Germania are dreptul legitim de-a şi continua rolul de luptător desăvârşit, rol adesea perturbat „cu rele intenţii”. In orice caz, situația Germaniei de după Primul Război Mondial, era un mediu in care acest tip de discurs putea prinde cel mai bine. Și intr-adevăr, așa cum istoria a demonstrat, Hitler a avut succes in viziunea lui “anti conspirației iudeo-bolșevică”.
Hitler, spre deosebire de Mussolini, a avut în copilărie un caracter mai pașnic. Este cunoscut faptul că avea talent artistic și că a fost “dezamăgit că fusese respins de două ori la Academia De Arte frumoase din Viena”[3]. A continuat să-și câștige existența prestând tot felul de munci necalificate. Îi plăcea foarte mult să meargă la spectacole ce aveau drept subiect operele lui Wagner, lucru care are o însemnătate aparte, pentru că este redată gloria de altadată a Germaniei. Apoi, însă experiența Primului Razboi Mondial va fi definitoare pentru că se va creea o idee de conștiință națională a faptului că numai un nou război, o revanșă poate sterge umilința “ de-a cădea în genunchi”. Chiar mergând mai departe se va considera că un nou război este obligatoriu și necesar pentru asigurarea unei situații juste in favoarea națiunii germane.
Nazismul se deosebește de fascism și prin faptul că elementele de opoziție au fost eliminate rapid și brutal. Fascismul a căutat să-și asigure o poziție de putere dar fără o eliminare bruscă, care ar fi dus “la un vid periculos de putere” pentru fascism. Dacă fascismul a căutat un partid, care să absoarbă celelalte partide, nazismul a absorbit celelalte partide pentru crearea partidului național-socialist. Dacă Italia, era putere învingătoare dar considera că a avut o poziție precară după Primul Război Mondial și căuta refacerea Imperiului Roman pentru a evidenția importanța Italiei ca putere câștigătoare, Germania dorea o revenire la teritoriul avut de cel de al doilea Reich (1871-1919) pentru a-și lua o revanșă ce se presupunea a fi firească și pentru eliminarea concurenței.Obsesia lui Hitler era că „popoarele germanice ar putea birui în continuare numai unite in fața maselor uriașe ale populatiei din Est.”[4] Acestea erau „popoarele germanice ale flamanzilor, olandezilor și scandinavilor”[5]. Alte popoare cum ar fi „popoarele slave din est”, erau „[...] Untermenschen”[6], adica subumani și denaturați, inamicul numărul unu fiind evreii. Ca o cifră, în Rusia „3,3 milioane dintre aceștia mor de foame, torturați, executați sau in lagăre de muncă”[7]. Această combinație a dorinței de glorie și a unei uri de rasă a determinat nucleul ideologiei naziste.
Ambele regimuri insă merg in aceeași direcție. Sunt ambele de dreapta, susțin supunerea față de stat, susțin o economie capitalistă și mută conflictul „de ideologie” în alt plan decât cei de stânga, în speță, comuniștii. Este interesat de remarcat că în timpul acestor regimuri, atât in Italia, cât și în Germania au avut loc creșteri economice. Un alt element comun, care de altfel se găsește și la alte regimuri de tip totalitar/autoritar este obsesia pentru o națiune puternic militarizată care să obțină succese ce întăresc imaginea de putere locală. Inițial după ce a fost în vizită la Roma și a fost profund invidios față de armata italiană, ajuns in Berlin, Hitler a investit puternic in armată, facând din Wermacht, un oponent pe măsura celorlalți.
Un element, ce merită sa fie discutat, este caracterul de antinomie al celor două regimuri și ale celor două țări. Caci prin viziunea despre lume, fiecare urmărea intr-un final, eliminarea celuilalt pentru îndeplinirea proiectelor naționale. Mussolini recunoștea in 1941 că “ Statele învinse vor fi adevărate colonii, aliații vor fi provincii înfrățite cu Germania și cea mai importantă dintre acestea este Italia”.[8] “Chiar dacă mâine ar cere Trieste[…] ar trebui să cedăm “.[9] Însă este de dezbatut dacă această problemă pleacă doar de la revendicările de regim sau este un lucru specific naționalismului, și anume, întrepătrunderea proiectelor naționale.
În concluzie, pentru a încheia cadrul european al discuției despre caracterul Mișcării Legionare, voi face un scurt rezumat asupra a ceea ce am spus mai sus:
- Nazismul și Fascismul sunt două orientări politice, apărute după Primul Război Mondial, ca urmare a condițiilor dezastruase. În Italia, nemulțumirile sunt cauzate de faptul că deși învingătoare, Italia a fost ținută pe o poziție secundă. In Germania, nemulțumirile au fost cauzate de umilința înfrângerii și de atribuirea pe nedrept a rolului de “deflagrator”.
- Principala difereță dintre cele două este elementul ideologic. Fascismul are un proiect național dar acesta face imposibilă o ideologie, in timp ce in Germania, tocmai proiectul național are in sine sâmburele ideologic, adică: supremația rasei germane și eliminarea celorlalte rase, făurirea Germaniei Mari.
- În afara aspectului ideologic, cele două au multe asemănări. Erau amândouă de dreapta, ,consideră că cetățeanul trăiește pentru stat, făcând ca importanța statului să crească considerabil, discursurile celor două au drept principal scop, schimbarea ordinii de la Versailles, lucru care practic este resbonsabil pentru nașterea acestor două curente și mai cu seamă pentru popularitatea de care s-au bucurat.
- Ca o concluzie morală asupra acestei probleme, observăm cu stupoare cum un singur om, sau chiar doi (dacă acceptăm ca Hitler a fost influențat de Mussolini) poate duce la un eveniment ce s-a sondat cu 6.000.000 de morți și care a lăsat o traumă în istoria multor comunități. Pentru țara noastră, acest lucru a însemnat pe lângă influența puternică manifestată de mișcarea legionară și “o alianță incompatibilă cu puterea dintre Rin și Oder-Germania”[10].
Bibliografie:
- Assa Briggs et. al., Când, Unde & Cum s-a întâmplat, Londra, editura Reader Digest, 1999, tradusă in limba română la București, 2005.
- Lotar Gruchman, Al doilea război mondial. Strategie și politică, Bucureşti, editura “Rao”, 2011.
- Larry Watts, Aliați Incompatibili. România, Finlanda, Ungaria, și al Treilea Reich, București, Editura Rao, 2012.
- Dr. Klaus Berndl et. al., Istoria ilustrată a lumii, Bucureşti, Editura Litera, 2013.
[1] Assa Briggs et. al., Când, Unde & Cum s-a întâmplat, Londra, editura „Reader Digest”, 1999, tradusă in limba română la București, 2005, p. 336.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Lotar Gruchman, Al doilea război mondial. Strategie și politică., Bucureşti, Editura Rao, 2011, p. 219.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p.220.
[7] Dr. Klaus Berndl et. al., Istoria ilustrată a lumii, București, Editura Litera, 2013, p. 513.
[8] Lotar Gruchman, Al doilea război mondial. Strategie și politică, Editura Rao, București, 2011, p. 225.
[9] Ibidem.
[10] Larry Wats are un întreg studiu, pe această temă in cartea “Aliați Imcompatibili. România, Finlanda, Ungaria, și al Treilea Reich”.