În secolele 7-9, forma de organizare specific românească era reprezentată de obştiile săteşti.
Obştea sătească era o formă de comunitate umană caracterizată prin coexistenţa proprietăţii private cu proprietatea obştească asupra pământului şi prin preponderenţa legăturii teritoriale asupra celei de rudenie în cadrul aşezării.
În fruntea obştii se afla judele (atribuţii militare, fiscale, administrative, judiciare) sau cneazul.
Cu timpul, obştile s-au grupat în uniuni de obşti numite de Nicolae Iorga „romanii populare” din care vor lua naştere cnezatele şi voievodatele ca formaţiuni politice.
Cnezatele erau formaţiuni politice prestatale formate din mai multe obşti, iar voievodatele erau formaţiuni rezultate din unirea sau supunerea mai multor cnezate.
Prin unificarea acestora sub o autoritate centrală s-au constituit statele medievale.
Factori care au favorizat apariţia statelor medievale:
- creşterea demografică;
- o viaţă economică dinamică; spaţiul nostru era străbătut de drumuri comerciale care veneau din nordul şi centrul Europei la gurile Dunării şi Marea Neagră;
- contextul extern: cumanii, şi mai apoi tătarii(marea invazie din 1241-1242), au împiedicat expansiunea maghiară dincoace dde Carpaţi; luptele pentru tron din Ungaria odată cu stingerea dinastiei arpadiene din 1301.
Transilvania
Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei (gesta hungarorum) menţionează, pentru sfârşitul secolui 9, în spaţiul intracarpatic şi Banat, trei formaţiuni:
- voievodatul lui Glad, în Banat, cu reşedinţa la Cuvin;
- Voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca;
- voievodatul lui Menumorut, în crişana, cu reşedintţa la Biharea.
Legenda sfântului Gerard menţionează, pentru secolul 11:
- voievodatul lui Ahtum, în Banat, cu reşedintă la Morisena;
- Voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei, cu reşedinţa la Bălgrad.
La sfârşitul secolului 9, maghiarii se stabilesc în Panonia. Pe la anul 1000, ducele Vaik se creştinează, luându-şi numele de Ştefan şi este încoronat rege în 1001. Va adopta catolicismul.
Maghiarii vor organiza cucerirea Transilvaniei. Mai întâi, este cucerit Voievodatul lui Menumorut, apoi şi celelalte. Pe măsura înaintării spre centrul Transilvaniei, cucerirea maghiară va căpăta un caracter organizat. Ungurii organizează comitate (unităţi administrativ-teritoriale conduse de un comite numit de rege). Episcopatul catolic a încadrat, sub raport religios, teritoriile cucerite. Primul comitat înfiinţat a fost Bihorul (1111). S-au înfiinţat şi alte comitate în secolele 12-13: Trazna, Dăbâca, Cluj, Arad, Târnava.
Maghiarii au încercat să înlocuiască vechea formă de organizare specific românească (voievodatul) cu principatul. Astfel, la 1111-1113, apare menţionat în documente „Mercurius princeps ultransilvanus”. Acţiunea nu a avut succes, din moment ce, la 1177, în documente este menţionat „Leustachiu voievod”.
În faţa presiunilor exercitate de maghiari, românii s-au grupat în structuri social-economice şi politice autonome numite ţări: Ţara Maramureşului, Ţara Făgăraşului etc.
Pentru a-şi consolida dominaţia în Transilvania, maghiarii i-au colonizat pe secui şi saşi. Secuii i-au însoţit pe maghiari în expediţiile de cucerire. Saşii au fost aduşi din regiunea Rinului, zona Flandrei, şi mai ales Saxonia. S-au bucurat de privilegii.
La 1211, regele Andrei II i-a colonizat pe teutoni în Ţara Bârsei, cu dublu scop: stăvilirea expansiunii cumane şi crearea premiselor înaintării maghiarilor în spaţiul extracarpatic. Teutonii intră în conflict cu regalitatea maghiară şi sunt alungaţi la 1225.
Românii, majoritari, vor fi excluşi din viaţa politică a Transilvaniei, iar religia ortodoxă, nerecunoscută. Un decret din 1366 al regelui Ludovic I condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism.
Ţara Românească
În spaţiul românesc sud carpatic, documentul care atestă existenţa autonomiilor locale şi caracteristicile esenţiale ale acestora este Diploma cavalerilor ioaniţi (1247). Sunt menţionate cinci formaţiuni prestatale:
- Ţara Severinului;
- cnezatele lui Ioan şi Farcaş;
- voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
Unele dintre acestea au fost anexate de maghiari (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), altele erau dependente de regatul ungariei (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau).
În procesul de unificare vor fi parcurse mai multe etape.
O primă etapă se leagă de numele lui Litovoi, care refuză plata tributului către ungaria. În bătălia ce va avea loc pe la 1277-1279, Litovoi moare, iar fratele său Bărbat este luat prizonier. Se răscumpără şi va accepta suveranitatea maghiară.
La formarea Ţării Româneşti au contribuit şi românii din Transilvania. Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul lui Negru vodă din Făgăraş (1291). Anihilarea autonomiei Ţării Făgăraşului de către regalitatea maghiară îl determină pe Negru vodă să treacă la sud de Carpaţi, întemeind Ţara Românească, cu reşedinţa la Câmpulung. Potrivit lui Gheorghe Brătianu, descălecatul lui Negru vodă a fost însoţit de întemeierea ţării, adică de unificarea cnezatelor şi voievodatelor.
Desăvârşirea unificării teritoriale se produce în timpul lui Basarab I, 1310[1352. Acesta intră în conflict cu regele ungariei Carol Robert de Anjou. Regele ungar atacă Ţara Românească. Bătălia se dă la Posada (reflectată în cronica pictată de la Viena, 9-12.11.1330 şi este câştigată de Basarab. Victoria marca independenţa Ţării Româneşti.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Basarab:
Nicolae Alexandru(1352-1364):
în 1359, îşi ia ditlul de domn autocrat, înfiinţează o mitropolie la Argeş;
Vlatislav Vlaicu (1364-1377):
respinge acţiunile ungariei; în 1370 înfiinţează o mitropolie la Severin; bate monedă proprie.
Moldova
Şi pentru acest spaţiu izvoarele istorice atestă prezenţa unor formaţiuni politice prestatale:
- Ţara Berladnicilor;
- Ţara Brodnicilor;
- Ţara Bolohovenilor;
- Ţara Volohilor.
Într-o primă etapă, regalitatea maghiară organizează expediţii de alungare a tătarilor. La jumătatea secolului 14, în urma unei astfel de expediţii, tătarii sunt alungaţi şi pentru a împiedica revenirea lor se organizează o marcă (provincie de graniţă cu rol de apărare) cu reşedinţa la Baia. La conducerea acesteia se afla Dragoş (primul descălecat).
A doua etapă este legată de numele lui Bogdan, un voievod din Maramureş. În faţa presiunilor maghiarilor, acesta trece Carpaţii şi-i înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Balc şi Sas) supuşi coroanei maghiare (1359).
Încercările regelui Ludovic de Anjou de a-l înlătura pe Bogdan nu au succes.
Statul se va consolida sub urmaşii lui Bogdan(1359-1365):
Petru Muşat (1376-1391): bate monedă proprie; înfiinţează o mitropolie la Suceava; inaugurează tradiţia depunerii jurământului de credinţă către regele Poloniei;
Roman I (1392-1394): desăvârşirea teritorială se realizează în timpul său, intitulându-se stăpânitor a toată ţara moldovei, de la munte până la mare.
După constituirea statelor medievale româneşti s-a desăvârşit organizarea internă prin consolidarea principalelor instituţii: domnia şi biserica.
A) Domnia
Domnia reprezenta instituţia centrală. Domnia era electivă, ereditară şi viageră.
Pentru a asigura succesiunea la domnie şi a împiedica discutele pentru tron, domnitorul îşi asocia fiul la domnie
În documente domnitorul apare cu titulatura de “mare voievod şi domn“. Calitatea de voievod însemna că era şeful armatei. Domn (dominus) însemna că era stăpânul ţării şi al supuşilor.
Atribuţiile domnitorului erau:
- Avea drept de preemţiune asupra întregului fond funciar (dominium eminens);
- Conducea administraţia dispunând de un aparat centralizat în care un rol important îl juca spaţiul domnesc;
- Elabora politica externă şi internă împreună cu sfatul domnesc;
- Avea dreptul de a bate monedă
- Declara război, încheia pace, tratate internaţionale
- Avea drept de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei cu moartea pentru cei vinovaţi de trădare (hiclenie)
- Convoca oastea cea mare
- Reprezenta instanţa supremă de judecată
Prin ungere domnii deveneau conducători politici “din mila lui Dumnezeu “ceea ce le conferea întreaga autoritate în faţa supuşilor, poziţie întărită de sine stator (autocrator în bizantină) adoptată de Alexandru cel bun.
Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui “io” prescurtare a lui Ioannes (cel ales de Dumnezeu) sursa divină a puterii.
Evoluţia instituţiei până la sfârşitul secolului 16
Instituţia centrală evoluează în condiţiile raporturilor cu categoria privilegiată.
Domnii puteau confisca proprietatea boierilor care unelteau s-au trădau şi puteau aplica pedeapsa cu moartea. În acest context putem aminti domn precum Vlad Ţepeş, Ştefan cel mare care au reuşit să întărească autoritatea domniei În raport cu marea boierime.
Atunci când dominaţia otomană se accentuează începe să se restrîngă autoritatea domnilor, iar boierii încep să exercite o tutelă asupra domnului. Aceştia controlează viaţa politică susţinând candidaturi la tron sau semnând înţelegeri cu suverani creştin şi chiar cu otomani.
Evoluţia instituţiei centrale în secolele 17, 18
Eşecul lui Mihai Viteazu de restabilire a autorităţii domneşti avea să anunţe schimbarea raportului între domnie şi boieri în favoarea boierilor. Profită otomani care îşi impun controlul asupra domniei.
Turcii instaurează în secolul 18 regimul fanariot înlocuind domnul pământean cu unul adus dintr-un cartier al Istambulului (fanar). În acest context domnia îşi pierde nu numai caracterul pământean ci şi poziţia, căci domnul este considerat un alt dregător al imperiului otoman putând fi schimbat sau numit în funcţie de interese. Durata domniei este scurtă, este limitat accesul boierilor pământeni în instituţiile statului. Aceştia grupaţi în partidă naţională vor acţiona la revenirea domnilor pământeni
B) Biserica
A jucat un rol important în societatea medievală românească.
înfiinţarea mitropoliei româneşti la Argeş în 1359 (de către Nicolae Alexandru), la Severin 1370 (Vladislav Vlaicu) şi recunoaşterea mitropoliei de la Suceava de către patriarhia de la Constantinopol a dat legitimitate bisericii ortodoxe române.
Organizarea bisericii continuă şi în perioada următoare când se înfiinţează şi alte eparhii în Moldova şi în Ţara Românească (episcopia Romanului, Rădăuţiului; pentru Ţara Românească episcopia Raului, Buzăului)
Biserica din Ţara Românească şi Moldova şi-a exercitat influenţa şi asupra altor teritori. În secolul 14 mitropolitul Ţării Româneşti primeşte titlul de “exarh: al întregii Ungarii şi a plaiurilor ceea ce îi conferea autoritatea asupra ortodocşilor din regatul Ungariei.
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe domn, era al 2 lea demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, membru marcant al sfatului domnesc, asista la scaunul de judecată al domnului. Mitropolitul era subordonat instituţiei centrale putând fid at jos de domnitor.
O serie de domnitori au susţinut biserica şi au susţinut dezvoltarea vieţii monarhale.