Inceputul domniei - o situaţie politică internă confuză
Domnia Principelul Carol I a rămas în istoria romanilor drept cea mai lungă domnie -48 de ani- element ce poate indică o situaţie de stabilitate politică, echilibru guvernamental, însă, analizat în amănunt, se poate observa fapul că acest lucru nu este adevărat. Încă de la începutul domniei sale, Carol I s-a confruntat cu grave destabilizări politice, cu lupte interne între principali actori politici. Este evident faptul că din 1866 până în 1871, principele a întâmpinat probleme mari în ceea ce priveşte politica internă, deoarece schimbările guvernamentale păreau a fi o normalitate, iar situaţia aceasta tensionantă a dus, în 1871, chiar la încercarea sa de a abdica.
După înlăturarea lui Cuza, țara se afla într-o situaţie politică dezastruoasă care nu mai putea fi ţinută sub control. Astfel, singura soluţie viabilă părea aducerea unui principe străin pe tron, un principe care ar fi îmbunatățit atât situaţia internă cât şi pe cea externă a ţării, plasând-o sub protecţia marilor puteri europene. Iniţial, cel ales pentru functia de principe a fost Filip de Flandra, deoarece se credea ca ar aduce un mare avantaj Romaniei, prin influența pe care ar fi avut-o constituția belgiană asupra viitorului ţării noastre. Fiind considerată cea mai liberală constiuție din acele vremuri, România tindea să îi urmeze modelul. Însă, Filip al Belgiei nu a acceptat propunerea din cauza faptului ca țara se afla într-o situație grea atât pe plan intern, dar mai ales pe cel extern - stat supus Imperiului Otoman. S-a ajuns astfel la alegerea lui Carol I ca principe al Romaniei.
Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen s-a dovedit, în cele din urmă, persoana cea mai potrivită pentru scoaterea ţării din situaţia grea în care se afla, acest lucru fiind posibil prin abilitatea sa politică şi prin sprijinul oamenilor politici ai epocii.
Având în jurul său oameni politici experimentaţi, Carol I a reuşit să duce la îndeplinire, chiar daca nu in totalitate, visul romanilor, a inițiat Romania pe cale modernizări şi a obţinut indepedența.
Oamenii politici au încercat să păstreze o bună relaţie cu suveranul, deoarece el deţinea puterea de a-i aduce la guvernare. Din acest punct de vedere, liberalii au căutat o apropiere faţă de regele Carol I, în timp ce conservatorii au fost mai moderaţi în încercările lor de obţinere a spijinului suveranului. Cu clasa politica conservatoare nu a avut o relaţie apropiată deoarece, aceştia erau prea directi in a-i spune suveranului in fata exact ceea ce gândeau.
Carol I reușea sa domine clasa politică, chiar daca nu deţinea o inteligenţă extraordinară. Reuşea acest fapt prin intermediul capacităţii sale de a înţelege atât politica, cât şi omul politic. Se poate afirma faptul că suveranul domina temperamental elita politică, elită care, din multe puncte de vedere îi era superioară.
Pe scena politică internă, lui Carol I i-a revenit rolul de arbitru, iar în această postură, raporturile lui cu clasa politică au fost destul de reci. În momentul venirii sale, situația internă era marcată de lupta dintre principalele partide politice: partidul conservator şi partidul liberal. După ce formaseră o coaliţie pentru a-şi îndeplini cele două obictive, înlăturarea lui Cuza şi aducerea unui principe străin, lupta dintre cele două partide a devenit din ce în ce mai puternică. Partidul conservator era format din reprezentanţi ai vechilor famili nobiliare şi îşi vedeau interesele ameninţate de venirea unui principe străin, în timp ce partidul liberalilor era format din oameni tineri, formaţi în afara ţării, tineri învăţaţi care vedeau în aducerea principelui străin o şansă de salvare a situaţiei dificile în care țara se afla. Carol I a încercat, în diverse rânduri, să rezolve problemele interne, îndemnând principalele forţe politice să uite de interesele personale, pentru a conduce statul spre o prosperitate politică şi economică mult mai accentuată.
Carol I, o persoană rezervată in relația cu elita politică
Carol I nu a avut prieteni printre oamenii politici, adoptând această atitudine ca o strategie pentru a evita formarea unor grupări, pentru a nu da naştere luptelor politice. A ţinut liderii politici la o distanţă convenabilă, pentru a avea propriul său spaţiu, pentru libertatea sa de mişcare. Pe cei mai apropiaţi dintre oamenii politici romani ai lui Carol I nu îi putem numi prieteni, ci doar colaboratori. Dintre aceştia, cel mai apropiat a fost I. C. Brătianu, pe care l-a ţinut 12 ani la guvernare. Momentele de neînţelegere între cei doi aveau ca baza faptul că I. C. Brătianu era un cunoscut susţinător al Franţei, în timp ce Carol I se pronunţă în favoarea Prusiei. Un alt bun colaborator de-al lui Carol I a fost D.A. Sturdza care a reușit, prin capacitatea sa extraordinara de munca să devina un apropiat colaborat al lui Carol I.
Cei mai importanți dintre oamenii politici ai epocii, alături de care Carol I a condus ţară şi a dus-o pe drumul modernizării au fost: I.C. Brătianu,D. A. Sturda, Ion Ghica, P.P. Carp, Mihail Kogălniceanu, Lascar Catargiu, Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu.
Relaţia bună dintre Carol şi I. C. Brătianu a atras opoziţia celorlalti oameni politici, care au ajuns să îl acuze pe domnitor de faptul că le oferă liberalilor radicali avantaje şi că va ajunge, într-un final, să suspende Constituţia, pentru a guverna după propriile reguli. Acesta opinie a opoziţiei nu reflecta realitatea, deoarece Carol I îl admira pe I. C. Bratinau pentru silința pe care a demonstrat-o în activitatea sa și pentru energia debordantă şi doar datorită acestui fapt nu dorea să îl înlăture de la guvernare. O dovadă clară a fost momentul în care l-a exclus din guvern, atunci când a considerat că I.C.Brătianu a pierdut definitiv eficiența cât şi sprijinul clasei politice, atunci când a crezut de cuviinţă că nu mai este potrivit pentru a conduce guvernul.
Noul domnitor era îngrijorat de situaţia politică dificilă găsită în interiorul ţării în urma domniei lui Cuza, dar nu privea cu ochi buni criticile aduse la adresa acestuia. Însă, deşi era privit de unii oameni politici ca un salvator, reproşurile nu l-au ocolit nici pe el, unii dintre creatorii acestor critici fiind chiar autori ai loviturii de la 11 februarie şi susţinători ai aducerii principelui străin la conducerea statului.
În ceea ce privește raporturile lui Carol cu clasa politică, acesta era nemulțumit de faptul că liderii politici erau ocupaţi cu propriile lor opinii, îşi puneau interesele pe primul loc, în timp ce interesele ţării ocupau un loc secund. În acest context, un exemplu elocvent este situaţia liberalilor, care promovau idei revoluţionare, erau adepţii comploturilor şi ai răsturnărilor situaţiilor interne.
Carol I avea o strategie bine planificată în ceea ce priveşte relaţia cu oamenii politici din jurul său. Suveranul încerca să şi-i apropie pe cei din opoziţie pentru a evita pericolul unui complot. Din acest punct de vedere, merită menționat exemplul lui Alexandru Candido Popescu, liderul republicii de la Ploieşti care, după un deceniu ajunge să facă parte din persoanele din jurul lui Carol I, in ciuda opoziției din trecut.
Evoluţia vieţii politice
Situația politică a ţării devenea din ce în ce mai problematică, Carol avea de înfruntat o întreagă clasă politică cu apiratii total diferite. În 1868, se pare că a existat un complot care ar fi avut drept scop înlăturarea lui Carol I de la tron. Acest lucru, care demonstrează opoziţia crâncenă a principalilor lideri politice faţă de Carol I, rezulta dintr-o scrisoare confidenţială a lui Titu Maiorescu, în care se specifa următorul fapt : ,,principele Carol ar urma să fie alungat din ţară printr-o lovitură de stat, iar Bibescu, fiul unui fost principe, pare a fi ales pentru acest post’’[1]. În realitate nu s-a ajuns la o acţiune directă, însă s-a constituit o bază pentru o viitoare lovitură antidinastică.
Anul 1869 a adus agitaţii din ce în ce mai puternice din parte liberarilor radicali, mișcări care s-au concretizat în dorinţele lor de a-l detrona pe Carol I şi de a-l readucea pe Cuza în fruntea statului sau de a-l întrona pe Voda Bibescu. Unii dintre ei, în realitate cei mai mulţi, în frunte cu I. C. Brătianu şi Rosetti doreau instaurarea unui regim republican.[2] Au folosit ca instrumente presa- cotidianle Traian, Ghimpele, Democraţia, întrunirile publice şi tribuna parlamentară.
Anul următor nu a fost unul mai liniştit în ceea ce priveşte opoziţia faţă de principele Carol I al României. După demisia lui Dimitrie Ghica, s-a format un nou guvern condus de Alexandru C. Golescu, însă Mihail Kogălniceanu i s-a adresat pe un ton violent, ameninţându-l că va fi ultimul ministru al principelui Carol I. Cei care acţionau contra lui Carol I au folosit drept instrument de luptă ziarul Românul, cotidian prin intermediul căruia Carol I era acuzat de tendinţe autocratice, de faptul că doreşte să impună ţării propriile sale opinii, fără să ţină cont de clasa politică.
Un moment de cumpănă în viaţa politică internă a României a fost reprezentat de Războiul franco-prusian. În acest context, liberalii radicali îşi afirmau opinia favorabilă Franţei, în timp ce Carol era de partea Prusiei. Acest lucru a dus la existenţa unui curent cu caracter antimonarhic şi republican din parte liberalilor. S-a ajuns chiar la organizarea unor conspiraţii în mai multe oraşe ale ţării, printre care pot fi amintite Bucureşti, Ploieşti, Craiova, în fruntea cărora se afla Eugen Carada. Un alt membru marcant al acestor conspiraţii antimonarhice a fost Alexandru Candido Popescu, care a citit o telegramă, susţinând că este semnată de Brătianu, prin intermediul căreia anunţa faptul că regele a fost detronat. Bineînţeles, acest lucru nu era adevărat. Evenimentele cele mai puternice s-au petrecut la Ploieşti şi au reprezentat o adevărată reacţie a liberarilor contra domnitorului, sperând că îl vor putea convinge să accepte şi să implementeze ideile lor politice. Insă, Republica de la Ploiești a existat mai putin de 24 de ore.
Slăbit de luptele politice interne, Carol I a trimis câte o scrisoare Împăratului Austro Ungariei, Tarului Rusiei, Reginei Marii Britanii, Regelui Prusiei şi Regelui Italiei, prin care spunea că se teme de a nu mai putea stăpâni partidele politice ce domensc în Romania. A vrut să abdice, dar şi-a amânat decizia când a apărut problema plății lui Strousberg.[3]
În anul 1871, după incidentele petrecute în urma sărbătoririi lui Wilhem I, Carol I părea hotărât să abdice. În acest moment, elita politică a realizat faptul că ţara nu putea cunoaşte o dezvoltare şi o evoluţie aşa cum doreau ei decât cu ajutorului lui Carol I, în lipsa căruia situația României s-ar fi agravat. În acest moment, Lascar Catargiu, lider conservator i-a replicat "Aiastă nu se poate, Măria Ta" şi pentru a-l menţine la tron, a format un guvern stabil, care să poată rezolva situaţia dificilă a ţării. Clasa politica românească a realizat faptul că în Carol I se afla singura lor speranţă şi că un regim republican ar fi atras opoziţia puterilor vecine, fapt care ar fi agravat situația statului pe plan internaţional. Acesta a fost momentul în care opoziția fata de suveranul Carol I s-a mai calmat.
Doi dintre oamenii politici care cu puţin timp în urma aduceau critici la adresa lui Carol, I.C. Brătianu şi Mihail Kogalniceau afirmau că detronarea domnitorului ar fi fatală pentru ţara, că acest lucru ar duce la o criză, atât internă cât şi externă. Aveau în vedere, bineînţeles, şi atitudinea ostilă a Germaniei în cazul detronării lui Carol I. I. G. Duca menționa că principele străin Carol I a reușit să aducă în România spiritul occidental atât de mult căutat de români, că a putut, prin tenacitatea și rabdarea sa, dar și prin caracterul ferm să îndeplinească destinul național al țării.
I.C. Brătianu afirma: ,,capul statului, domnilor, este o individualitate, are o cugetare proprie, are părerile sale, voinţa sa, de care trebuie să ţinem cont’’.[4] Este clar faptul că elita politică românească îşi schimbase părerea, ca de acum înainte erau dispuşi să se supună doleanţelor regelui.
Evenimentele din martie 1871 au avut drept rezultat faptul că atât partidul conservator cât şi partidul liberal au acceptat existența monarhiei, principala lor preocupare fiind ca domnitorul să respecte Constituţia în ceea ce priveşte exercitatrea prerogativelor sale.
Titu Maioresu ajunsese la concluzia că ,,adevărata greutate a situaţiei interne era lipsa oricărui simţământ dinastic în poporul român, deprins de atâtea generaţii cu domnii efemere, indiferent la desele schimbări ale indivizilor la tron, mai indiferent acum în urma schimbării lui Cuza Voda’’.[5]
În ceea ce priveşte politica internă, Carol I a urmărit trei mari obiective: stabilitate politică prin intermediul unui regim constituţional, modernizare- prin preluarea modelului Occidentului- şi continuitate dinastică. Insă, pentru îndeplinirea acestor obiective, suveranul avea nevoie de o clasă politică capabilă și devotată. Carol I aducea un nou spirit ţării, dorea să pună în aplicare cunoştinţele, obiceiurile sale pentru a-şi duce la îndeplinire obictivele. La venirea sa în ţara acesta a declarat ,,Romani! La chemarea voastră mi-am părăsit patria şi familia şi am făcut acest lucru pentru că vă cunosc istoria, dorinţele şi suferinţele. Am venit, deoarece pentru mine vocea unei naţiuni este sfânta;... nimic fără dumnezeu. Acesta este deviza familiei mele. Dumnezeu a spus: ajută-te singur, şi eu te voi ajuta. Să ne ajutăm deci singuri, România, şi cu siguranţă Dumnezeu ne va fi şi el alături’’.[6] Carol I a adus României optimimul de care avea nevoie pentru a-și putea depăși condiția, a reușit să transmită poporului din răbdarea și perseverența sa, caracteristici atât de necesare românilor. Pe oamenii politici din jurul său a încercat să îi modeleze în funcție de comportamentul său, a încercat să le impună câteva din deprinderile sale.
Pentru dezvoltarea ţării, Carol I dorea, în primul rând, crearea unei infrastructuri eficiente. Astfel, pe primul plan a pus construirea de căi ferate, însă acest lucru nu a fost acceptat cu uşurinţă de clasa politica, pentru că cei angajaţi pentru a desfăşura lucrările erau prusaci şi nu romani. Opoziţia politică îl învinovăţea pe principe de situaţia economică dezastruoasă şi, mai ales, de problema căilor ferate în ceea ce priveşte întreprinderea Strousberg.
La venirea sa în Romania au existat şi alte probleme care i-au îngreunat situaţia: criza economică şi holera care puseseră stăpânire pe întreaga ţară. În ceea ce priveşte acesasta criză, Carol I se sfătuia cu oamenii politici, sondându-le opinile şi modul de a gândi. De fiecare dată asculta cu răbdare, punea întrebări pentru a le vedea modul de a gândi. În acelaşi timp, pentru a veni în contact cu elita politică, domnitorul participa la viaţa mondenă.[7]
Abilitatea politică a regelui a adus, după numai 5 ani de la venirea sa la tron o stabilitatea mult mai accentuată a situației interne. Carol I a ştiu cum să manevreze situaţia politica grea, a controlat sistemul electoral astfel încât alegerile sa fie câştigate mereu de partidul care le organiza.
I.C. Bratianu- un colaborator, nu un prieten
Carol I nu s-a apropiat prea mult de liderii partidelor politice, acest lucru fiind evident în relaţia sa cu I. C. Brătianu. Deşi era unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, la dineul de la ora 18.00, principele invita doar minsitrii şi deputaţii, liderii partidelor politice fiind exclusi, inclusiv I. C. Bratianu.
Deşi I. C Brătianu s-a bucurat cel mai mult de încrederea suveranului Carol I, existau momente în care relaţia era tensionanta tocmai din cauza faptului că acesta din urmă se afla în fruntea Partidului Naţional Liberal. Deşi îl considera un ministru extrem de priceput, în momentul în care şi-a dat seama că nu mai putea face faţă situaţiilor viitoare, Carol I l-a îndepărtat de la conducerea guvernului, aducând pe scena politică conservatorii.
Datorita colaborarii cu suveranul, liderul Partidului Naţional Liberal, I. C. Brătianu nu îi considera pe membrii propriului partid sau pe cei din opoziţia din interiorul parlamentului un pericol, deoarece acesta avea de partea sa întregul sprijin al lui Carol I.
O relaţie de colaborare, apropiere profesională se stabilise între I. C. Brătianu şi principele Carol I, bazată pe similitudinea de idei cu privire la chestiunile majore de politică internă şi de politică externă. Liderul liberal acceptase orientarea progermana a principelui în materie de politică externă şi reorganizarea armatei după modelul prusac, în timp ce Carol I îi dăduse prim-ministrului mâna relativ liberă în aplicarea politicii interne, atâta vreme cât respecta prerogativele coroanei. Într-un anumit sens, Brătianu beneficia de lipsa de concurenţă. Cu excepţia junimiştilor, care sprijineau într-adevăr orientarea progermana în politica externă, dar nu se bucurau de niciun fel de popularitate şi, ca atare nu puteau forma majoritatea parlamentară şi aparatul administrativ necesar să-i menţină la putere, nu există nicio altă grupare în stare de performanțe superioare liberarilor lui Brătianu. Totuşi, relaţia dintre cei doi nu se putea numi prietenie. Carol I îşi aprecia prim minsitrii doar în funcţie de utilitatea lor. Pentru el, acesta funcţie era de importantă crucială: majoritatea în cameră nu însemna nimic. Omul de la cârmă era totul.[8]
În Decembrie 1870, Carol I îi trimite o scrisoare tatălui său spre a fi publicată într-un ziar german, scrisoare în care expune greutăţile pe care le-a întâlnit în interiorul țării, cauzate în principal de acei oameni care, cu pregătirea lor socială şi politica făcută de cele mai multe ori în străinătate şi din cauza aceasta uitând de cele de acasă, nu tind decât să extindă necontrolat asupra patrie lor conceptele valabile acolo, absorbite de ei, înghesuite sub forme utopice’’[9]. În România, această scrisoare a dus la afirmaţia partidelor de opoziţie, potrivit căreia principele vrea să încalce Constituţia. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Cameră, unde problema învinovăţirii regelui a ocupat un loc primar.
Între 1881-1914, viaţa politică a României pare a fi mai liniştită. La guvernare s-au aflat tot cele două partide, conservator (inclusiv junimiştii) şi liberal, practica rotaţiei guvernamentale părând a fi o regulă. Regelui (titulatura pe care a preluat-o din 1881, când România a devenit regat) i s-a părut cea mai bună metodă de a ţine în echilibru cele două partide şi pentru a le pune în concurenţă pentru favorurile sale.
Liberalii au dominat viaţa politică timp de zece ani, fapt fără precedent -1878-1888. Prim-ministrul şi politicianul de frunte al epocii sale a fost I. C. Brătianu. Posedând o enormă experiență politică, începând cu anul 1848 rezolvase cu mare iscusinţa probleme complexe decurgând din lupta pentru independenţa şi proclamarea regatului. În felul acesta a devenit indispesabil atât regelui, cât şi propriului său partid. Dar, după proclamarea regatului şi mai ales în urma controversei cu privire la modificarea Constituţiei din 1884, Brătianu a devenit din ce în ce mai autoritar în dubla sa calitate de prim ministru şi şef de partid. A instituit un soi de conducere personală atât în guvern cât şi în partid. În calitate de prim-minsitru, Brătianu a continuat centralizarea aparatului adinistrativ, concentrând din ce în ce mai multă putere în propriile sale mâini. Toate directivele importante proveneau de la el şi nicio decizie ministerială, parlamentară sau locală nu putea fi luată fără aprobarea lui. A ajuns să se îndepărteze de colegii săi din partid.[10]
Relaţia dintre Brătianu şi rege, care fusese productivă şi reciproc avantajoasă, a fost supusă, după 1884, unui atac public crescând. Opoziţia unită continua să denunţe practicile, ,,dictatoriale’’ ale prim ministrului şi abuzurile administrative la care acesta închidea ochii. Acţiunile monarhului au fost supuse unei cercetări ample. Presa se afla în fruntea acestei campanii. În cotidianul Lupta, Gheorghe Panu, liderul unei facţiuni radicale, îl acuză pe rege că face abuz de prerogativele sale, că permite miniştrilor să ignore Constituţia şi sugera ca acesta să abdice. Tinerii conservatori îl acuzau pe rege că nu ţine seama de Constituţie şi că păstrează în funcţie guvernul Brătianu mult timp după ce încetase să mai reprezinte voinţa populaţiei.[11]
Desi Carol I era supus unor constrângeri tot mai insistente pentru a-l înlocui pe I. C. Brătinau, suveranul nu dorea să facă acest lucru, deoarece nu avea încredere în conservatori sau în membrii opozitiei că ar putea să gestioneze cu pricepere situația dificilă a țării din acel moment. De altfel, poate că relația dintre Carol I și I. C. Bratianu era atat de stransă deoarece ambii păstrau un secret comun față de elita politică din Romania : alianța cu Austro-Ungaria și Germania din anul 1883.
I.G. Duca a surprins cel mai bine spiritul nou adus de Carol I României într-o caracterizare directă: „El avea tocmai însuşirile care ne lipseau nouă, romanilor. (...) Într-o țară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice (...). Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană. Într-o ţară de zvâcnituri, de entuziasm violent şi de descurajare pripită sau cel puţin de rapidă plictiseală, el a adus o stăruinţă dezdruncinata, liniştită şi regulată ca bătăile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Într-o ţară plină de nerăbdare şi de neastâmpăr, el a adus răbdarea care ştie să pregătească şi astâmpărul care ştie să-i menţină seninătatea (...), într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilatiunii occidentale (...), într-o tară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute şi bine definitivate, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai”.[12]
Carol I, în timpul cele mai lungi domnii din istoria poporului roman, a reușit, în ciuda opoziției înverșunate cel puțin în prima parte a domniei sale, să rezolve problemele dificile cu care țara se confrunta. Deși elita politică nu a avut o atitudine favorabilă față de principe, acesta a știu cum să se situeze deasupra lor, cum să îi controleze. În cele din urmă, după anul 1871 situația pare a se fi stabilizat și relația dintre suveran și clasa politică s-a normalizat. Astfel, cu ajutorul moral al tatălui său Carol Anton, care a fost mereu alături de el și l-a încurajat, cât și cu spijinul clasei politice din jurul său, Carol I a reușit să îndeplinească dezideratele poporului român și să deschidă calea spre modernizare și stabilitate a României.
Bibliografie
Anastasie Iordache, Insitutirea Monarhiei Constituţionale şi regimul parlamentar în România, editura Majadahonda, Bucureşti 1997
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independentă, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1979
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997
Ioan Scurtu, România în timpul celor patru regi, volumul II, Carol I, Editura Enciclopedică, Volumul 1, Bucureşti 2004
Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2004
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008
[1] Ioan Scurtu, Romania in timpul celor patru regi, volumul II, Carol I, Editura Enciclopedica, Bucuresti 2004, p. 58
[2]Apostol Stan, Grupari si curente politice in Romania intre Unire si Independenta, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1979, p 289
[3] Ioan Scurtu, op.cit., p. 63
[4] Ibidem, pp. 71-75
[5] Ibidem, p.49
[6] Paul Lindemberg, Regele Carol I al Romaniei, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008, p52
[7] Ioan Scurtu, op.cit., p. 52
[8] Keith Hitchins-Romanii 1866-1947, Editura Humanitas, 2004, p. 106
[9] Ibidem, p. 122
[10] Ibidem, p. 133
[11] Ibidem, p. 146
[12] Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997, p 238