Dupa instaurarea republicii romane (509 i.e.n), expresia victoriei aristrocației gentice asupra democrației militare este conturată de alungarea dinastiei etrusce.
In prima jumătate a secolului IV invaziile celtice elimină stăpanirea etrusca din zona Padului, unde celti organizasera ulterior expediții de prada in Italia. In una din aceste expediții galli cuceresc si ard Roma, conform legendei numai citadela de pe Capitoliu rezista datorită zidurilor de piatră
Prin razboaie impotriva tuturor vecinior romanii se consolidează in Latium urmând sa-i infrangă pe semniti și aliați lor pentru stapânirea Italiei centrale și să cucerească Italia meditareneeană prin îinfrangerea orașelor grecești.
La Roma, instaurarea republicii nu provoacă schimbări sociale esenţiale. In locul regelui sunt aleşi dintre aristocraţi doi consuli. Roma rănâne în continuare un oraş-stat cu o populaţie predominant agricolă, divizată în oameni liberi, patricieni şi plebeid şi sclavi. In cursul întregii istorii timpurii a republicii, plebeii luptă pentru egalitate cu patricienii în drepturi politice şi de stăpînire asupra pămantului. Societatea se imparte in oameni liberi si sclavi.
Arhitectura oraşului Roma şi a Italiei în timpul republicii timpurii pune în evidenţă preluarea de către romani a progresului realizat de popoarele italice în domeniul tehnicii constructive. Semnificative, în sensul continuităţii tradiţiilor italice, sunt sistemele constructive utilizate la realizarea fortificaţiilor. In această perioada se perfctioneaza tehnica constructiva opus quadratumîntîlnită la Cosa (Ansedonia), Praeneste (Palestrina), Alba Fucens (Alba Fucense), dar se utilizează din ce în ce mai mult opus quadratum implicînd o tehnică de şantier avansată pentru ridicat si pentru prinderea blocurilor: la Namia (Nami), Interamna Nahars (Temi), Spoletium (Spoleto) Tuder (Todi), Asisium (Assisi). La Roma, cele mai vechi exemple de zidării în opus quadratum datează de la jumătatea secolului al Vl-lea î.e.n. sau începutul secolului al V-lea î.e.n. ’. resturile zidurilor arhaice de pe Palatin şi fundaţiile unor temple ca cel al Dioscurilor sau cel al lui Iupiter Capitolinos.
Activitatea de reconstrucţie arc drept obiect, in primul rand, lucrări edilitare. Capitoliul păstrează edificiile de cult in vecinătatea cărora se află clădirile publice ,iar funcţia comercială este preluată de foruri amplasate in diferite zone ale oraşului (Forum Holitorium, Forum Boarium, Forum Piscarium şi Forum Vinarium).Conform tradiţiei, incă din primii ani ai republicii, noi edificii monumentale se ridică in Forum şi in zona situată intre colina Aventin şi viitorul Circus Maximus. Templul închinat lui Saturn (501—497) şi cel dedicat Dioscurilor (484 i.e.n.), construite in Forum in faza de început a republicii, au ajuns pînă în zilele noastre, dar nu în forma lor iniţială.
Templul lui Iupiter domnina Roma fiind cea mai importanta constructie.El este reconstruit de cateva ori decoraţia sa devenind din ce în ce mai bogată. Pe Campus Martius, depresiunea situată între Capitolîu şi Tibru, este construit templul lui Apollon (431 î.e.n.), prostyl de dimensiuni mijlocii, cu coloane şi antablament de lemn îmbrăcat în terracotta.
Probabil că cele mai multe temple reluau tipul vechi, de templu prostyl pe podium cu trei celle. Templul Concordiei din Forum (367 i.e.n ) are o cellă alungită, dispusă transversal, cu intrarea marcată de un portic pe mijlocul uneia din laturile lungi. Templul Vestei din Forum, realizat conform tradiţiei odată cu fondarea orasului, este de plan circular, fiind din lemn în aceeaşi tehnica tradiţională ca şi templele de plan rectangular.
Posibilitatea unei noi invazii determină un impuls, statul roman concentrandu-se pe construirea unui sistem defensiv specific tehnicilor militare ale secolului IV. Zidurile construite in acesta perioada reprezinta ce-a mai importanta constructie a sec al IV.Zidurile cuprindeau toate cele sapte coline situate pe malul drept al Tibrului.
In Italia supusă dominaţiei romane are loc un proces de fortificare şi de reconstrucţie a vechilor oraşe. Intr-o primă fază, traseul incintelor urbane se adaptează la teren, înălţimile constituind în unele cazuri acropole care, deşi dotate cu incintă proprie, aveau, poate, doar o semnificaţie i monumentală (Cosa). Oraşele corespunzătoare unei faze următoare sunt croite după principii geometrice. In timp ce Norba era amplasat pe o colina delimitat de o incinta poligonala si avea planul mai putin rigid, Fundi era situat in campie avand o incinta dreptunghiulara cu o retea stradala ortogonala. Orientarea N-V S-E era determinata de Via Appia care constituia decumanus maximus.
In cadrul politicii de control militar,politic si mai terziu a procesului de unificare etnica si lingvistica a Italiei ,romanii construiesc o retea de orase dispuse strategic. Unele costituiau colonii romane altele colonii latine, centre militare administrative si mai terziu centre de productie si comert unde se dezvolta cultura si modul de viata roman.
Comanda socială, impunînd crearea de oraşe complet noi, a stimulat dezvoltarea unei concepţii clare privind ceea ce reprezintă şi cum trebuie să funcţioneze un oraş. Mostenite de la etrusci, sistemul de trasare a oraselor impunea acestora in acaz majoritar forma dreptunghiulara. Operatiunile de tasare incepeau prin marcarea celor doua axe principale, o straa orientata est-vest (decu manus) si o strada orientata nord-sud ( cardo manus). Străzi secundare împărţeau suprafaţa în insulae, de formă rectangulară. In oraşe, cardo avea rol secundar faţă de decumanus, în timp ce în taberele militare avea rol de axă majoră, purtind numele de Via principalis. La intersecţia celor două axe principale, în taberele militare se găsea comandamentul iar în oraşe, forul care constituia centrul localităţii dotat de cele mai multe ori cu un capitoliu templul dedicat triadei capitoline.
Planurile templelor capitoline, ca de exemplu cel din Lanuvium (Civitâ Indovina), presupus a fi un capitolium, (sec. al IV-lea î.e.n.) erau foarte asemănătoare celui de la Roma, cu cella tripartită, model frecvent întiioit în arhitectura italică de tradiţie etrusca.
Influenele elene de natura superioar servec initial ca un stimul pentru dezvoltare Italiei.
Templul din Satricum cu planul de formă alungită, ridicat pe o platformă înconjurată de gradene, era asemănător modelelor greceşti.
Treptat, forma de plan pătrată a templelor de tradiţie etruscă este înlocuită cu cea dreptunghiulară, grecească, pastrîndu-se zidul posterior, ieşit sub formă de ante, şi vestibulul adine, deschis, de tip italic. Vestigiile unor temple indică şi o reducere a intercolonamentelor largi ce corespundeau structurilor de lemn etrusce, apropiindu-le de proporţiile templelor greceşti de piatră.
Aceeaşi fuziune intre tradiţiile italice şi cele greceşti provinciale o manifestă şi unele case pompeiene din secolul al III-lea î.e.n. cum sunt: casa lui Sallustius şi prima fază a villei «dei Misteri».
In domeniul construcţiilor militare se realizează incinte cu turnuri pătrate, dispuse la distanţe variind între 30—40 m (Alba Fucenes, Cosa, Falerii Novi).
Spre finele fazei republicii timpurii, tehnica constructivă realizează noi progrese. Un nou sistem foarte răspîndit îl constituie opus caementicium, în care zidul este format din două cruste externe, de cele mai multe ori în apareiaj poligonal. Acest sistem original, foarte eficient din punct de vedere economic, folosit iniţial la construcţii utilitare la Alba Fucens Cosa, Pompeii, Paestum etc., va juca un rol de seamă în arhitectura romană, deosebind-o fundamental de cea elenistică şi orientală. Legată de această evoluţie, de mare importanţă este şi dezvoltarea tehnicii de execuţie a arcelor, structură constructivă datorată tradiţiilor etrusce. Unul dintre exemplele de arce în plin cintni, utilizate în serie, se găseşte la Cosa, colonie fondată în anul 273 î.e.n.
Utilizarea arcului devine constantă începînd din secolul al III-lea î.e.n. la porţile oraşelor, acoperite în etapa anterioară cu cate un imens bloc monolit. La Signia (Segni), un asemenea bloc are o uşoară curbură, anuntand ca expresie plastică rezolvarea în arc. Structura arcelor se îmbogăţeşte cu elemente decorative, ca de pildă la « Porta Furia» din Sutrium şi la «Porta di Giove» din Falerii Novi unde cheia arcului este decorată cu protome de divinitati şi animale.
Importante pentru experimentarea unei noi tehnici constructive, introduse apoi în arhitectură, sunt marile lucrări edilitare. Dintre acestea, apeductele necesită tehnologia cea mai avansată şi contribuie cel mai mult la sporirea confortului urban. In aceasta perioada istoricii afira ca se construia numai apeducte subterane , acestea fiin mai greu de reperat de catre inamic.
Cel mai vechi apeduct, dintre cele care alimentau Roma, se consideră a fi fost Aqua Appia, zidit între anii 312—311 î.e.n. de către censorul Appius Qaudius Caecus.
Un instrument important al menţinerii stăpînirii romane l-a constituit reţeaua rutieră extinsă în toate teritoriile ocupate. La execuţia drumurilor se urmărea obţinerea unor trasee rectilinii, ceea ce pretindea intervenţii importante asupra terenului. Via Appia, , o arteră militară realizată concomitent cu Aqua Appia, lega Roma, prin Capua, cu sudul peninsulei. Pînă la Tarracina , traseul era perfect rectiliniu. Evitarea ocolirilor a pretins substrucţii şi excavaţii importante. Pavajul a- cestei căi, lată de 4,50 m în porţiunile drepte şi 6,10 m în curbe, a rezistat pe alocuri pînă astăzi. Folosindu-se ca suport un strat gros de beton, via Appia a fost pavată în apropiere de oraş cu tuf, iar în rest, cu lespezi poligonale de lavă.
Începînd cu secolul al III-lea î.e.n., străzile (Via Fla- minia în 220 î.e.n.) erau pavate, marcate din mila în milă cu stalpi de piatră, şi prevăzute cu staţii poştale. Străzile romane şi, mai tírziu, apeductele supra-terane au constituit una dintre primele intervenţii la scară teritorială asupra peisajului natural, căruia i s-a integrat astfel unul nou, construit.
In cursul secolelor IV-III la Roma a fost reconstruit vechiul sistem de canalizare (cloaca). Tot in aceasta perioada apare si cisterna rotunda din Forum. Sistemul de canalizare avanseaza in secolele III-II scurgerile fiind acoperite cu bolti.
Ultima campanie care a periclitat stapanirea romana asupra italiei a fost cea a lui Hannibal .Aceasta a determinat refacerea incintelor si o intensa activitate de fortificare. Acestei activităţi i se datorează faza a IV-a a zidurilor de la Pompeii, zidurile de la Crotona (Cortona), zidurile şi turnurile de la Cau- lonia (Castel Vetere) realizate în opus incertum. Din această criză puterea romană a ieşit consolidată definitiv în Italia, controlînd totodată bazinul occidental al Mediteranei.
Deoarece, prin experienţele parcurse piua în secolul al II-lea î.e.n., arhitectura romană a ajuns la maturitate, ea cunoaşte, începînd cu acest secol, o dezvoltare autonomă faţă de sursele pe baza cărora s-a format. Tendinţa de a crea un limbaj arhitectural reprezentativ, de prestigiu, pe măsura mijloacelor materiale acumulate, a determinat raporturi tot mai strînse cu arhitectura greacă ce oferea elementele plastice necesare transformării monumentale a arhitecturii romane. Roma intra in cadrul sferei culturale elenistice, odata cu, caderea Greciei si a Orientului elenistic. Prin dominatia romana asimilandu-se limajul plastic al arhitecturii monumentelor lor.
La începutul secolului al II-lea î.e.n., tehnicile constructive cunosc o revoluţie prin utilizarea tot mai frecventă a betonului.
Realizat pe baza unui liant în care se includ diferite «nisipuri de carieră» vulcanice, cele mai eficiente fiind cenuşile vulcanice, betonul se transformă treptat dintr-un material utilizat pentru umplerea golurilor dintre paraméntele de piatră făţuiţă într-un material de construcţie independent. El va oferi posibilităţi pană atunci nebănuite: folosirea betonului la executarea de arce şi bolţi va permite acoperirea unor mari deschideri, va duce la descoperirea importanţei spaţiului interior şi la transformarea radicală a concepţiilor spaţiale. Inclinatia clasei proaspăt
îmbogăţite de la Roma pentru modele elenistice, care nu utilizau un asemenea material, va împiedica folosirea sa la monumentele reprezentative, oficiale, experimentarea lui limitîndu-se iniţial doar la construcţii utilitare.
In cursul celei de a doua etape a existenţei republicii, Roma continuă să se dezvolte fără un plan prestabilit, însă drumurile comerciale şi strategice, constituite treptat, care conduceau către Forul republican, au imprimat oraşului o structură radială. Dacă Via Appia unea Roma cu Capua şi cu Brundisium (Brindisi), sediul flotei romane, ulterior se vor deschide deschid numeroase alte căi: către Marea Tyrrhe- niană, Via Aurelia, către sud-vest, Via Ostiensis, către est şi nord-est, căile Nomentana, Tiburtina, Praene- stina şi Tusculana. Cele două din urma foloseau pentru aducerea din munţii Apenini a materialelor de construcţie. Caracterul structurii urbane a Romei, lipsite de ordine geometrică, a fost determinat şi de relief. Străzile trebuiau să ocolească colinele. O singură stradă, scăpînd de stramtoarea acestora, Via Flaminia sau Via Lata, avea un traseu drept, reluat ulterior de către actuala Via del Corso. Este posibil însă ca anumite părţi ale oraşului să fi avut un plan ordonat în zona acestei Via Lata sau în preajma podului lui Aemilius de langă insula lui Aesculapius.
Dacă în Roma predominau construcţiile cu un singur nivel, executate din cărămidă ne arsă, iar în anul 182 î.e.n. încă se mai lua în deradere la curtea macedoneană aspectul primitiv al Romei, sub influenţa arhitecturii elenistice imaginea oraşului începe să se schimbe. Vechile materiale de construcţie fac loc cărămizii arse şi pietrei. în secolul al II-lea î.e.n. se ridică clădiri cu mai multe etaje. Străzile rămîn însă înguste şi întortocheate.
Pentru a ordona şi înfrumuseţa ţesutul urban se realizează porticuri de-a lungul străzilor sau în jurul grupurilor de temple, procedeu urbanistic similar celui utilizat în oraşele elenistice. în acest scop s-au executat porticurile care conduceau de la Capitoliu pînă la Capul lui Marte (193 î.e.n.), cele din zona Forului Holitorium (179 î.e.n.) şi din preajma Circului Flaminius. Un alt exemplu de intervenţie urbanistică cu rol ordonator îl constituie Porticul lui Metellus Macedonicus (147 î.e.n.) care înconjoară două temple preexistente, cel al Iunonei Regina şi cel al lui lupiter Stator. în timpul lui Augustus, acest portic, la care se utilizaseră, probabil, coloane de piatră şi antablamente de lemn, a fost înlocuit prin porticul Octaviei executat din marmură. Edificarea de porticuri în jurul templelor va căpăta valoare de model urmat frecvent.
In cadrul procesului de transformare monumentală a Romei, declanşat în virtutea acumulării de bogăţii şi favorizat de contactul direct cu arhitectura elenistică, un rol important continuă să-l joace programele de cult. Se desfăşoară o intensă construcţie de temple: templul lui Iupiter Veiovis de pe Capitoliu, templul Iunonei Sos- pita din Forum Holitorium, templul zeiţei Magna Mater de pe Palatin (care este refăcut), templul Fortunei Eques-tris din Campul lui Marte, templele, deja menţionate, al Iunonei Regina (178 î.e.n.) şi al lui Iupiter Stator , cel din urmă, edificat de către Hermodoros din Salamina, fiind şi cel din ţii templu construit în marmură, şi altele. Spre sfîrşitul secolului au loc multe refaceri, printre care si templului Dioscurilor din Forum (117 î.e.n.) şi a templului zeiţei Mater Magna (111 î.e.n.).
Dacă până in secolul al II-lea templul era ilustrarea principală a arhitecturii, acum apar alte monumente. Basilica este unul din programele reprezentative arhitecturii romane. Reprezintă un spatiu public închis ce servea multiplelor adunări sociale ( acțiuni judecatoresti, comert)
Problemele acoperirii şi iluminării unor interioare cît mai ample au condus la soluţia divizării spaţiului, prin şiruri de coloane, în mai multe nave (diminuand deci deschiderile), nava centrală fiind mai înaltă pentru a putea fi iluminată pe deasupra navelor laterale.. Cea mai d, veche basilica a fost construita în anul 184 î.e.n. de către Cato în Comitium. Au urmat apoi basilicile Aemilia (179 î.e.n.), Sempronia (170 î.e.n.), Opimia (121 î.e.n.), toate situate în Forum, dintre care a fost modificata in 78i.e.n.
Acumularea de mijloace materiale şi intensificarea activităţii economice în secolul al II-lea î.e.n. impulsionează realizarea unor programe destinate comerţului. Un astfel de program îl constituie piaţa de carne, macellu construită langă Forum, dispărută cu prilejul construirii forurilor imperiale. Printre edificiile cu caracter predominant utilitar, executate din beton, ale căror ruine se păstrează, se numără porticul Aemiliilor, rcprezentînd o imensă clădire comercială, depozit de alimente, situată în Emporium (port pe Tibru în spatele Aventinului), fondată în anul 192 î.e.n. Ea se desfăşura pe un front de 50 de travee cu deschiderea de 8,3 m, boltite cilindric şi şapte travee în adîncime, ocupînd o suprafaţă de 487 x 60 m.
Perfecţionarea tehnicii arcelor şi bolţilor de beton a facut să progreseze construcţia de poduri. Pană în secolul II î.e.n., la Roma exista un singur pod peste Tibru,
construit din grinzi de lemn legate prin cuie de bronz. Acest pod a fost înlocuit cu podul lui Aemilius. Executarea arcelor podului a beneficiat de experienţa edificării apeductului lui Marcius. S-a păstrat aproape integral podul lui Fabricius , care lega zona Forului Boarium cu insula lui Aesculapius, continuat fiind, către celălalt mal al Tibrului, cu podul lui Cestius..
Noi lucrări edilitare contribuie la sporirea confortului urban: se extinde reţeaua de canalizare prin sistemul de cloacae şi se trece la pavarea sistematică a străzilor.
Acum se conturează tipologia forurilor din colonii. Reprezentativ este forul din Cosa: o piaţă rectangulară, mărginită de un templu şi de diferite clădiri publice.
Unele realizări sunt semnificative pentru aportul arhitecturilor aparţinînd altor civilizaţii care au influenţat arhitectura romană. Puţinele vestigii păstrate permit să se deducă asemănarea ansamblului dedicat lui Iuno din Gabii (Gabi) cu«Sanctuarul punic»de la Carales (Cagliari). în ambele cazuri aria de cult include cavea unui teatru situat în axa de simetrie a templului.
Jaloane importante, şi pentru evoluţia acestei faze a arhitecturii romane, le oferă oraşul Pompeii. O verigă în dezvoltarea de la băile particulare sau, poate, de la băile publice de mici dimensiuni ale grecilor, la programele complexe ale termelor romane de mai tîrziu, o constituie nucleul Termelor Stabiane în care se recunoaşte deja succesiunea de spaţii caracteristice programelor termale: vestiarul ,baia de apă rece , baia cu apă uşor încălzită şi calidanum ,băi cu apă caldă, alături de care se află o palestră, fără ca aceste componente să fie dispuse după axe de simetrie, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu. Tepidariul şi calidariul posedau sistemul de încălzire numit hypocamtum: pardoseala era sprijinită pe suporţi, astfel încat sub ea se realiza un spaţiu prin care circula aer încălzit. Acest prim complex termal reuneşte cele trei tipuri de amenajări care la greci erau separate: baia de aburi, stabilimentul de băi în căzi individuale şi cel de bai în bazin. Insă, bazinul de înot, lipsea încă din compoziţia iniţială, el fiind construit ulterior, pe latura de vest a palestrei adiacente termelor. Palestrele reprezintă unicele componente ale gymnasiilor care au supravieţuit declinului acestor construcţii elene, fiind adaptate termelor, program tipic civilizaţiei romane.
Basilica trinavată, una dintre primele din lunga serie a edificiilor basilicale romane, avea intrarea principală pe latura îngustă, de est, spre forum, şi accese secundare pe laturile lungi. Vocabularul plastic se datora unor surse diferite. Vestibulul descoperit , care precede intrarea principală, cu pilaştrii săi executaţi din tuf de Niiceria , aliniaţi cu ambulacrul forului, conservă formele severe ale perioadei samnite. Decoraţia peretelui cu coloane angajate constă din stucaturi şi picturi corespun- zînd «primului stil pompeian». Tribunalul, ridicat pe un podium, amplasat pe latura scurtă opusă intrării principale, este de clară factură elenistică.
Relativ contemporane sunt şi basilicile organizate similar, cu trei nave, de la Cosa, Ardea şi Alba Fucens (aceasta din urmă amplasată în forum, în compunerea căruia intra şi o piaţă comercială circulară).
Progrese importante s-au realizat în secolul al II-lea î.e.n. în tehnica edilitară, în special in domeniul apeductelor a căror concepţie s-a schimbat fundamental. Problemele ridicate de solicitarea unor debite tot mai mari de apă, cărora trebuia să li se asigure pante suficiente pentru a putea fi transportate la distanţe mari şi distribuite apoi la diferiţi consumatori, ca şi necesitatea de a face vizitabi- le canalele au condus la ideea apeductelor supraterane. Soluţiile au fost posibile datorită noilor tehnici care au generat tipul de apeduct ridicat pe arce, Pretorul Quintus Marcius Rex iniţiază repararea unui vechi apeduct subteran, Anio Vetus (144 î.e.n.) şi, concomitent, construirea primului apeduct suprateran, Aqua Marcia, cu o lungime de 91 km. Stâlpi dreptunghiulari masivi, cu secţiune variabilă în funcţie de înălţime, susţineau arce. Cu un diametru de circa 5 m. Apeductul purta un canal de piatră de secţiune rectangulară. Nivelul său ridicat permitea distribuirea apei pe Capitoliu şi zonele înalte ale Romei. Aqua Marcia a fixat un tip structural-plastic care va fi folosit consecvent de-a lungul câtorva secole. în anul 125 î.e.n. se realizează un al patrulea apeduct pentru alimentarea Romei, denumit Aqua Tepula.
In ciuda problemelor de factura sociala, in Roma fluxul de bogatie se rasfrange asupra Italiei realizându-se progrese in arhitectura si cresterea desitaii populatiei.
Se presupune o densitate medie aproximativă de 520 locuitori la hectar, densitatea fiind mult mai mare în insulele locuite de sărăcime. în perioada lui Sylla, Roma avea circa 400 000 de locuitori repartizaţi neuniform în teritoriu, diferenţierea socială determinînd şi aspectul diferit al texturii , urbane. Aventinul constituia cartierul plebeu vechi; pe Caeliu se ridicau clădiri de locuit populare, înalte.
Deşi capitală a unei puteri universale, Roma*rămăsese în urma altor oraşe în ceea ce priveşte edificarea teatrelor, în mod evident, concepţia teatrelor romane derivă din cea elenistică, dar ca şi în alte cazuri romanii modifică formulele preluate conform exigenţelor proprii. Dacă grecii exploatau pantele naturale ale terenului pentru realizarea teatrelor, astfel încat acestea se citeau în peisaj ca nişte amenajări, mai mujt sau mai puţin ample ale terenului natural, teatrele romane, avand atat cavea cat si scena construite, se prezintă în spaţiu ca obiecte de arhitectura independente care pot fii amplasate indiferent fata de terenul inconjurator.Totuşi, numeroase teatre romane folosesc pantele naturale, cum e cel de la Faesulae! (Frao c), sau cel, construit mai tirziu, la Arausto Orange) Pentru a susţine cavea, deosebită de cavea teatrelor greceşti prin făptui că avea forma unui semicerc, era necesara o structura complexă in care erau amenajate galeriile de acces spre gradene. Executarea în piatră a curburilor acestor structuri fiind foarte dificilă, ele se realizau in general prin turnare, ceea ce a stimulat tehnologia betonului. Cavea şi scena erau legate prin aripi construite, astfel încat formau către exterior un perimetru închis. Spre deosebire de teatrul grecesc, fundalul scenei teatrului roman constituie un zid înalt, decorat cu ordine suprapuse. In timpul reprezentaţiilor, scena putea fi închisă cu o cortină, care la sfîrşitul spectacolelor se înfăşură intr-un canal adanc amenajat în podium (teatrul din Pompeii). Uneori, teatrele puteau fi acoperite cu pînze de cort, astfel îneît aspectul lor, atît cel exterior cît şi cel interior, constituie o veriga de legătură în evoluţia de la teatrul grec la cel renascentist.
In vremea dominată de personalitatea lui Caesar s-a reconstruit integral Forul Roman şi s-a extins vechiul centru. Intervenţiile asupra Forului au avut ca efect conturarea spaţiului care se poate recunoaşte şi astăzi. Pe Jocul basilicii Sempronia se edifică basilica Iulia, a cărei axă lungă este orientată perpendicular pe axa lungă a templului preexistent, dedicat lui Castor şi Pollux.
Experienţe interesante se realizează în domeniul programelor social-culturale şi în alte centre italice. Datand din secolul al II-lea î.e.n., Teatrul Mare din Pompeii, avand iniţial unele caracteristici elenistice, este înzestrat cu un frons scaetiae drept, decorat cu coloane, tipic pentru teatrele romane. La sud de teatru se afla o mare curte cu peristyl cu funcţiuni asemănătoare foaierelor de astăzi, transformată apoi în cazarma gladiatorilor. Realizat în cadrul aceluiaşi ansamblu, în vremea lui Sylla, Teatrul Mic, de tip odeion, a fost, conform unei inscripţii, acoperit servind pentru audiţii muzicale.
Evidentele asemănări, ca structură şi plastică, ale teatrelor şi amfiteatrelor, faptul că teatrele au premers amfiteatrelor şi chiar sugestiile de natură etimologică permit să se presupună că programul amfiteatrului a derivat din cel al teatrului avand caracterul unei dedublari a acestuia.
In timpul acelei magistrari sub care s-a construit odeionul s-a inceput si construirea amhiteatrul din Pompei.De forma eliptica , bine conservat el reprezinta poate cel mai vechi amfiteatru stabil roman.Absenta galeriilor inelare orientate catre exterior si accesorilor subterane ale arenei , accesul la Summa Cave prin scari exterioare deosebesc aceasta prima rezolvare de solutule adoptate pentru amfiteatrele epocii anterioare.
Experienţe interesante s-au realizat şi în domeniul, locuinţei de tip villa, unul din programele de arhitectură caracteristice civilizaţiei romane. Termenul iniţial, viÎla, desemna o construcţie destinată locuirii şi producţiei care spre deosebire de casele din aglomerările urbane, amplasată izolat în mijlocul culturilor agricole, definiţii îi corespund locuinţele fortificate cu ţurnuri atestate în literatură încă din secolul al lll-lea î.e.n.Villa Scipioni- lor de la Liternum-Torre di Patria),- dar continand să fie utilizate pînă în secolul I î.e.n. Persistenţa pană în secolul I î.e.n. unor locuinţe fortificate, chiar în regiuni cum sunt imprejurimile localităţii de vilegiatură.
Cu toată diferenţierea tot mai accentuată între villa rustica şi villa urbana, pană la sfîrşitul perioadei republicane a existat un tip mixt datorat unor proprietari de condiţie mijlocie care aveau interes să menţină funcţia economică a villei, sporind însă, prin diferite amenajări, comoditatea traiului. La villa «délia Pisanella» din Boscoreale alături de construcţiile cu caracter rezidenţial, decorate cu fresce se găseau anexele destinate producţiei şi depozitării. Printre încăperile utilitare, această villă poseda şi un cuptor pentru ceramică fină şi un atelier de fierărie destinate, probabil, satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii. Şi villa urbana continuă să posede o bază economică autarhică, specializată în producţia agricolă sau uneori în mica producţie de mărfuri (şi chiar în activitatea bancară).
Concepţia villei urbane a fost derivată din cea a villei rustice, menţinînd initial distribuţia planimctrică a casei de tip domus. Caracterul de intimitate şi izolare, dorit deseori de proprietari, era accentuat prin închiderea spre exterior şi orientarea spre interior unde camerele de zi, , porticurile, aleile de promenadă şi grădinile ornamentale, creau un adevărat peisaj artificial.
Cu timpul, pe măsura stabilizării situaţiei politice şi sociale a Italici, sporeşte atenţia acordată împrejurimilor. Avantajele peisajelor naturale deosebite (montane sau marine) sunt speculate prin filtrarea vederilor panoramice prin intermediul porticurilor. Tendinţele de încadrare în peisaj, spiritul de inovaţie al arhitecţilor şi capriciile proprietarilor duc la o libertate de concepţie tot mai mare, îndepărtind schemele compoziţionale şi funcţionale ale villei urbane de cele ale locuinţei de tip domus. De aceea, către sfîrşitul perioadei republicane, nu mai există o tipologie fixă a videlor urbane. Caracteristica lor generală o constituie amplele amenajări peisagistice, grădinile luxoase cu bazine decorative, piscine , fîntîni ornamentale, jocuri de apă, evident mai uşor de amenajat în cadrul videlor, amplasate în mijlocul naturii, unde nu se resimţea lipsa de spaţiu decît în cadrul locuinţelor de la oraş.
Decoratia interioara a incaperilor principale din constructile de locuit in corespundea stilului al II pompeian raspandit in Italia in anul 80 i.e.n si inceputul erei noastre.Dupa o prima faza sobra , cu decoratii imitand elemente de arhitectura , trecand prin etape succesive pe intreg peretele se realizeaza o perspectiva pictata in care se includ compozitii de arhitectura , si mai terziu peisagistice.Acest tip decorativ se intalneste fregvent la unele case pompeiene dar a fost folosit des si la Roma.
Arhitectura perioadei republicii târzi reprezintă o treaptă, trăsăturile ei cristalizânu-se si devenind modelele care vor caracteriza civilizatia romana, urmând sa fie răspândite in intregul imperiu roman. Aceasta va parcurge secolele următoare având la bază compozițiie urbanistice, plastica arhitecturală și tehnologiile de execuție.