Pin It

Cavaler, era denumirea pentru apropiaţii regelui şi ai Înaltei Nobilimi. Termenul derivã din cuvântul francez “chevalier” care la rândul lui provine din cuvântul “ cheval” (cal), indicând o persoanã care cãlãreşte. În ciuda diverselor definiţii ale cavalerului, clasa cavalerilor medievali era instruita în arta rãzboiului, antrenatã sã lupte în armurã, cu cai, lancii, sãbii şi scuturi.

Cavalerii erau învaţaţi sã exceleze în mânuirea armelor, sã arate curaj, sã fie galanţi, loiali şi sã repudieze laşitatea şi infamiile. Când nu luptau, cavalerii locuiau în castele sau cetãţi fortificate, în timp ce alţi cavaleri trãiau la curţile regilor, ducilor sau ale marilor lorzi.

Abilitãţile cavalerilor erau folositoare şi în vremuri de pace în activitaţi precum turniruri sau vânãtori. Tradiţia cavalerului in “armura stãlucitoare” poate fi urmãritã pânã în timpuri vechi, la arabi, cu notabile figuri pre-islamice precum cavalerii beduini astfel cã trãsãturi ca “loialitatea, curtoazia, generozitatea…. sunt gãsite în mare mãsurã printre arabi”. Spania medievala a fost denumita de unii leagãnul cavalerismului” datoritã impactului direct al civilizaţiei arabe. Calitati ca “pietatea, curtoazia, vitejia în rãzboi, talentul elocvenţei, arta poeticã, abilitãţile în cãlãtorie, dexteritate în luptã cu sabia” toate erau aşteptate de la elitei cavalerilor mauri.

Centrul lumii feudale era castelul iar cei de care seniorul se slujea pentru a- şi executa drepturile şi puterea erau cavalerii. În aceastã situaţie intrau iniţial diferite categorii: marii seniori, prinţi si castelani, seniori deţinãtori de proprietãţi mari şi mijlocii (din rândurile cãrora proveneau cei mai mulţi cavaleri) şi luptãtori lipsiţi de pãmânt care locuiau la castel şi erau familiari seniorului. Respectul faţã de acelaşi cod de valori îi apropia pe toţi aceşti oameni, în ciuda diferenţelor dintre ei, deosebindu-i printr-un ordin distinct. Rãzboinicii- cavaleri cultivau vitejia, capacitatea de a-si aproba forţa fizicã în lupte şi loialitate, schimbul de servicii, obligaţia de a nu trãda şi de-a ajuta tovarãşul în luptã, dispreţul faţã de bogãţie, refuzul de a strange şi uşurinţa de a risipi. Mai presus de toate stãtea insã onoarea - datoria de a lupta pentru respectabilitatea celuilalt.

Pentru început intrarea în rândurile cavalerilor era precedatã de o lungã ucenicie în meseria armelor. La 18 sau 20 de ani, când se considera pregãtit, tânãrul aspirant participa la o ceremonie de iniţiere. Ulterior, el intra în familia rãzboinicilor profesionişti de la castel, cu acceptul seniorului care, în aceastã împrejurare îi dãruia un haraşament. Era apoi supus unor încercãri menite sã-i demonstreze public capacitãţile de luptãtor. Dupã ce devenea cavaler îşi continua antrenamentele şi participa la aventurile militare ale seniorului, desfãşurate în fiecare primavarã. În restul timpului, vânãtoarea sau turnirele deveneau preocupãri de cãpãtâi.

Într-o vreme nesigurã, dominate de abesnţa unei puteri centrale, singura garanţie pentru a pãstra sub control situaţia era trupele de cavaleri din jurul castelanilor. Pe de altã parte, orice act de violenţã a unui vassal care nu presupunea direct interesele seniorului nu putea fi pedepsit de acesta. În situaţia data victimele nu au altã cale dacât rãzbunarea împotriva agresorului si a bandei care l-a insoţit. Se desfãşurau astfel rãzboaie interminabile, care nu se sfãrseau decât atunci când rivalii şi familiile lor erau exterminaţi în totalitate.

Creştinismul a avut influenţã importantã asupra virtuţiilor cavalerului. Preoţii au pus limite cavalerilor pentru a proteja onoarea membrilor mai slabi ai societãţii şi pentru a ajuta Biserica sã menţinã pacea. În acelaşi timp Biserica a devenit mai tolerant faţã de rãzboiul pentru apãrarea credinţei. În secolul al XI-lea conceptul de “cavaler al lui Hristos” a devenit popular în Franţa, Spania şi Italia. Datoritã acestor întâmplãri se cunoaşte şi faptul cã au participat la o cruciadã- expediţie militarã organizatã de unii monarhi apuseni sub infulenţa marilor nobili, cu scopul de a cucerii şi a stãpânii teritorii din Orientul Apropiat- ce s-a numit “ CRUCIADA CAVALERILOR”. Aceasta a fost a doua cruciadã pornind la scurt timp dupã “ CRUCIADA SĂRĂCIMII”. Sub conducerea lui Godffroy de Bouillon, ales commandant supreme al armatei cruciate şi al altor mari nobili ( fratele regelui Franţei, fiul reginei Angliei etc.), cavalerii ajung la Constantinopol. Încheie o înţelegere cu împãratul bizantin, Alexios Comnenul, potrivit cãreia cruciaţii recunoşteau suzeranitatea împãratului asupra teritoriilor cucerite. În vara anului 1097 şi în anul 1098 cruciaţii reuşesc sã cucereascã unele oraşe importante( Niceea, Antiohia), iar în anul 1099 cuceresc Ierusalimul, în urma unor lupte grele. Teritoriile cucerite au fost organizate în mai multe formaţiuni politice: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei etc. Pentru asigurarea liniştii şi ordinii şi pentru rãspândirea credinţei creştine s-au înfiinţat unele ordine cu character religios şi militar ( ordine cavalereşti- cãlugãreşti ), dintre care mai importante au fost al Ioaniţilor, de provenienţã francezã, şi al Teutonilor, de provenienţã germanã. Plãcerea pentru exerciţii fizice grele şi primejdioase, pentru vânãtoare şi turnir şi chiar pentru rãzboaie a rãmas la fel de vie. O dovedesc între altele şi perfecţiunile aduse ţinutei de luptã şi tacticii.

Spre sfârşitul Evului Mediu, negustorii bogaţi doreau sã adopte atitudini cavaleresti - fiii burghezilor erau educaţi la curţile aristocrate unde învãţau bunele maniere ale clasei cavalereşti.

Literatura în Evul Mediu - poezia şi romanul

În castele au luat naştere trei forme esenţiale ale literaturii medievale: poemele eroice( cântece de gestã), romanele cavalereşti şi poezia trubadurilor.

În secolul al XII-lea se formeazã un nou stil poetic în sudul Franţei. Poeziile lirice scurte, dar complexe dau glas sentimentelor personale, mai ales iubirii dintre bãrbat şi femeie. Poeţii francezi din Evul Mediu, care scriau despre dragoste şi cavalerism, se numeau trubaduri. De regulã erau de provenienţã nobilã şi scriau într-o limbã neo-latinã – langue d’oc din Provence. Poezia lor diferea foarte mult de  poeziile care erau la modã în nord. Datoritã Eleonorei de Aquitania, fiica unui trubadur, devenitã în 1137 soţia regelui Ludovic al VII-lea, acest lirist şi cultul dragostei cavalereşti se rãspândeşte rapid în toata ţara şi chiar şi peste graniţe.

Aceastã nouã poezie acorda o importanţã nemaîntâlnitã omagiului în dragoste, fiind influenţatã de litratura arabã, care venera dragostea şi care a pãtruns în Europa Occidentalã în urma cruciadelor din Palestina si Peninsula Ibericã, ocupatã în parte de mauri. Cavalerul se indrãgosteşte de regulã nebuneşte de o femeie, care este de regulã logoditã sau maritatã cu altcineva. îndrãgostitul îşi ia angajamentul cã o va sluji pe aleasa inimii pânã la moarte – de regulã din depãrtare. Dragostea lor ajunge la împlinire foarte rar, şi dacã întâmplãtor aceasta are loc, trebuie pãstrat secretul. Un nou gen litrear, reprezentativ pentru literatura madievalã, apare în secolul al XII-lea în Franţa. Scrise la început în versuri, apoi în prozã, inspirate din legendele antice sau folclorul breton, romanele cavalereşti au un pronunţat caracter laic. În contrast cu idealurile propagate de Bisericã, ele reflectã realitatea contemporanã, modul de viaţã în societatea medievalã, pzsiunile şi nãzuinţele oamenilor. Cel mai rãspândit roman cavaleresc, TRISTAN, apârut în Evul Mediu în diferite versiuni şi în mai multe limbi ( francezã, anglo-normandã, germanã), a servit ca temã de inspiraţie multor scriitori şi artisti ai epocii moderne.

Înlocuind marile poeme epice (Cântecul Nibelungilor, Cântecul lui Roland), romanul cavaleresc aduce o nouã scară de valori şi o nouã viziune asupra iubirii. Suprema valoare nu mai constă în vitejia războinică şi în fidelitatea vasalului faţă de nobil sau suzeran, ci în idealul cavalerului rătăcitor, pedepsind nedreptatea şi ajutându-i pe cei nenorociţi, credincios lui Dumnezeu şi unei doamne şi-a dăruit iubirea şi căreia îi închină toate victoriile sale. Cavalerul urmăreşte, în ciuda oricăror obstacole, perfecţionarea spirituală, simbolizată de Sfântul Graal.În romanele cavalereşti, iubirea este adesea asociată cu moartea fiind prezentată ca un destin inexorabil. Şi în poezia trubadurilor, dragostea este închinată unei doamne idealizate, faţă decare îndrăgostitul se comportă ca un vasal faţă de suzeran sau, manifestând umilinţă,loialitate şi obedienţă. Importantă, în lirica trubadurilor, nu este împlinirea dragostei, ci dorinţa, asociată cu suferinţa provocată de aşteptare, depărtare ori de indiferenţa sau refuzul doamnei.. Pentru trubaduri, ca şi pentru eroii romanelor cavalereşti, „dragostea devine o forţă morală, un izvor, o sursă a virtuţiilor cavalereşti, a vitejiei, a onoarei, a generozităţii şi a comportamentului curtenilor” (Ovidiu Drimba, “Istoria culturii şi civilizaţiei”).

 

Bibliografie:

Ştefan Pascu,Istoria universal anticã şi medievalã-manual pentru clasa a IX-a, editura didacticã şi pedagogicã, R.A.

Florin Ioniţã, Literaturã universalã- manual pentru clasa a XI-a, grup editorial ART

http://idealulcavaleresc.wikispaces.com

www.referat.ro- trubaduri si cavaleri