Pin It

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.)

Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se impune este puţin probabilă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Este de reţinut faptul că chiar şi în cele mai autoritare şi opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementărilor s-au menţinut, chiar dacă acestea au convieţuit cu norme de conduită impuse împotriva voinţei majorităţii, în folosul unei persoane sau al unei minorităţi.

La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, constituite în baza concepţiilor dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea şi sensul existenţei umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-normă destinate să diriguiască viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de interese  promovat la un moment dat.

Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca aparţinînd de sfera de preocupări a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este dată de problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane, de valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de “bine” şi “rău”, toate acestea promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei conştiinţe.

GENEZA ŞI CONŢINUTUL NOŢIUNILOT DE „ETICĂ”, „MORALĂ” ŞI „MORALITATE”

Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înţelegerea corectă a sensului şi semnificaţiei termenilor cu care aceasta operează. Aceasta, deoarece la nivelul simţului comun, precum şi în unele studii, analize, interpretări sau discursuri moralizatoare, în lucrări ştiinţifice sau articole de presă termenii de bază ai domeniului moral sunt adesea utilizaţi în mod inadecvat.

Un prim mod de utilizare inadecvată este stabilirea unui raport de identitate între etică şi morală, ca noţiuni, sau între etic şi moral ca atribute ale unor persoane, acţiuni, comportamente.

Un al doilea mod inadecvat este utilizarea înpreună, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport,  a celor doi termeni, sub forma binomului “etic şi moral” sau “etico-moral”, sugerând cuprinderea lor sub acelaşi gen proxim, neidentificat, însă.

Pentru înlăturarea  acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum şi evoluţia acestora spre semnificaţia pe care au căpătat-o astăzi în cele mai multe dintre studiile etice.

Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin din două culturi diferite dar,  în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de permanentă influenţă: cultura greacă şi cea latină.

Astfel, termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală provine din limba latină (mos-mores-moralis = obicei, datină, obişnuinţă).

Urmărind  scopul  de  a  traduce  exact  noţiunea  de  etică  din  limba  greacă  în limba  latină,  Cicero  marele  filozof  al  Romei  antice,  a  creat  noţiunea  de  moralis (morav,  obicei,  caracter).  Cicero  scria  despre  filozofia  morală  înţelegînd  prin  ea aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.

Hegel este primul care  face distincţie  între aceşti termeni şi anume  filozoful tratează  morala  ca  fiind  felul  în  care  sunt  percepute  acţiunile  de  către  individ, manifestată  prin  trăirea  vinovăţiei,  iar  moralitatea  felul  în  care  se  manifestă  în realitate faptele omului. 

Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles, filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni consideră etica drept disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relaţiilor interumane şi supuse  exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale.  Aderenţa la acest punct de vedere nu este unanimă, ea fiind mai pregnantă în rândul filosofilor cu afinităţi spre cultura greacă, în timp ce romaniştii au preferat, o vreme, să interpreteze ştiinţa despre morală cu acelaşi termen:  filosofia morală sau pur şi simplu morală, cu sensul de ştiinţă.

Potrivit primei  tradiţii de definire a  eticii, aceasta este considerată:  ştiinţă  a comportamentului,  moravurilor;  studiu  teoretic  al  principiilor  care guvernează  problemele  practice,  iar  morala  este  socotită: totalitatea mijloacelor  pe  care  le  folosim  pentru  ca  să  trăim  într-un  mod  omenesc; ansamblul  prescripţiilor  concrete  adoptate  de  către  agenţi  individuali  sau colectivi.

Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire,  etica este ansamblul regulilor de conduită  împărtăşite  de  către  o  comunitate  anumită,  reguli  care  sunt fundamentate  pe  distincţia  între  bine  şi  rău.  Morala  este  ansamblul principiilor  de  dimensiune  universal-normativă  (adeseori  dogmatică),  bazate pe distincţia între bine şi rău.

Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de etică şi morală:

a) Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar

b) Teoria complementarităţii –  cei doi termeni  cu toate că se referă la acelaşi domeniu  al  vieţii  sociale  au  semnificaţie  diferită,  dar  completându-se reciproc.

În filosofia contemporană, însă, interpretarea eticii ca ştiinţă despre morală a devenit predominantă.

Totodată s-a conturat persectiva că termenul  morală  este legat  de viaţa privată.  Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).

Obiectul eticii

Încă din explicaţiile date termenilor de bază ai eticii am stabilit că obiectul eticii îl constituie morala. Fie că acceptăm acest punct de vedere, fie că îl preferăm pe cel  care denumeşte ştiinţa despre morală ca Filosofie morală sau Morală, obiectul său de studiu rămâne acelaşi: întreaga sferă a moralei, cu determinaţiile sale teoretice, axate pe înţelegerea categoriilor etice fundamentale, a binelui – reper fundamental al moralităţii şi categorie etică fundamentală şi cu determinaţiile sale practice, legate de problematica fundamentală a vieţii morale.

Moore, în Principia Ethica , susţine că “problema cum trebuie definit “bun”e cea mai importantă problemă a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul “bun” e, de fapt, (cu excepţia opusului său, “rău”) singurul obiect simplu de cercetat specific eticii” Autorul subsumează acestei categorii centrale a eticii termeni precum “virtute”, “viciu”, “datorie”, “corect”, “trebuie”, precizând că atunci când formulăm enunţuri ce cuprind aceşti termeni, sau când discutăm adevărul lor, discutăm probleme de etică.

Ideea de bine este prezentă ca obiect al reflexiilor etice încă de la Platon şi Aristotel, acesteia adăugându-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematică devenită tradiţională:

  • cercetarea originii şi esenţei moralei;
  • definirea şi determinarea noţiunilor de datorie, virtute, sensul vieţii şi fericirea etc.;
  • elaborarea şi fundamentarea teoretică a unor sisteme de norme morale (coduri);
  • cercetarea valorilor şi normelor morale specifice unor profesiuni (deontologia);
  • cercetarea comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi colective (sociologia moralei);
  • cercetarea istoriei moralei şi inventarierea doctrinelor etice;
  • studiul raporturilor dintre etică şi celelalte ştiinţe;
  • fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi normelor etice (metaetica).

Diferitele curente filosofice adaugă acestei problematici preocupări mai specializate, specifice acestor curente, cum sunt problemele subiectivităţii morale (autocunoaşterea şi responsabilitatea individului) la Socrate, ierarhia valorilor morale la Platon,  “raţiunea practică”, “libertatea şi demnitatea umană” la Kant, raportul dintre “morala subiectivă şi morala colectivităţii” la Hegel, “criza moralei” la Nietzsche, morala şi “comunicarea” la M. Buber şi E. Levinas etc.

Evoluţia concepţiilor filosofice despre morală

Tema moralei este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei. Ea a fost şi este constitutivă naturii umane, iar conştiinţa de sine a omului s-a constituit, înainte de toate, în jurul valorilor morale. Este suficient să aducem ca argument unul dintre cele mai vechi documente istorice, Biblia, în care păcatul originar, care a dus la răspândirea omului în lume şi la devenirea lui istorică, s-a săvârşit tocmai prin accesul acestuia la cunoaşterea binelui şi răului. De altfel, primele judecăţi de valoare morală au apărut în strânsă legătură cu doctrinele religioase ale începutului istoriei şi au rămas până astăzi componente majore ale religiozităţii şi, totodată, surse importante pentru constituirea doctrinelor morale.

 Primele idei sistematizate despre morală în afara unor sisteme religioase au apărut în filosofia greacă presocratică. Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viaţa în armonie cu natura, cu universul, fiind prin excelenţă adepţii unei morale individualiste şi cosmogonice.

Realizând marea răsturnare epistemologică a filosofiei greceşti, prin întoarcerea cugetării filosofice spre om, Socrate pune la baza moralităţii raţiunea ca virtute, realizând o ierarhie valorică asupra căreia se vor opri numeroşi alţi filosofi ai antichităţii:

ÎNŢELEPCIUNEA

CURAJUL

CUMPĂTAREA

DREPTATEA

Preluând liniile de cercetare filosofică ale lui Socrate, eroul dialogurilor sale, Platon consideră că morala există în viaţa oamenilor în baza unor prescripţii sub forma virtuţilor, constituite după principiile raţional, voliţional şi sensibil proprii naturii umane, dar aparţinând societăţii ca un “dat” al universului. Platon a gândit etica drept o ştiinţă a organizării raţionale a societăţii, ierarhia valorilor morale stabilită de acesta fiind:

DREPTATEA

ÎNŢELEPCIUNEA

CURAJUL

CUMPĂTAREA

Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură cultivarea unor virtuţi confirmate social, apoi trăite conştient. Aristotel a formulat pentru prima dată ideea libertăţii de a alege, dar nu ca un atribut înnăscut al individului, ci ca relaţie socială.

La fel ca predecesorii săi, şi Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor. În concepţia sa, primordială este dreptatea, care generează raporturile individului cu societatea, în timp ce înţelepciunea, curajul şi cumpătarea  determină raportul individului cu sine.

Odată cu apusul carierei politice a lui Alexandru Macedon, stăpânul celui mai mare imperiu din istorie, dar şi ucenic în ale înţelepciunii al lui Aristotel, filosofia intră în ceea ce s-a denumit perioada elenistică. Preocupările pentru soarta fiinţei umane, tot mai ameninţată de desele prăbuşiri ale ordinii sociale, trec de la nivelul trăirilor autentice la nivelul filosofării, astfel că se cristalizează două curente etice majore, care vor influenţa îndeosebi filosofia clasică: epicurianismul (hedonismul), pentru care scopul fundamental al omului este fericirea, şi stoicismul, pentru care omul nu poate urmări alt ţel în viaţă, decât virtutea, sau practica datoriei.

Epoca modernă cunoaşte o mare varietate de interpretări ale moralei. Unele se înscriu în continuarea concepţiilor religioase, unele îl redescoperă pe Platon, altele interpretează morala de pe poziţii psihilogice sau biologice.

Cele două curente majore ale epocii moderne, raţionalismul şi empirismul se manifestă, ca atare, şi în etică, de o parte Descartes şi Spinoza ducând ideile etice spre un raţionalism extrem ( bazate pe cunoaşterea adevărului, la Descartes, respectiv pe cunoaşterea lui Dumnezeu, la Spinoza), de cealaltă parte Hume şi Locke, deducând regulile morale din experienţă şi obişnuinţă.

O perspectivă aparte au realizat materialiştii francezi ai secolului al XVIII-lea, care explicau morala de pe poziţiile ştiinţelor naturii.

Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturată în peisajul filosofic, aparţine filosofiei clasice germane, reprezentate de marile repere  ale  filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Acaştia s-au constituit în critici nemiloşi ai naturalismului, revenind la raţionalism şi punând bazele eticii ca disciplină filosofică autentică.

Immanuel Kant realizează, în “Scrieri moral-politice”, în “Întemeierea metafizicii moravurilor” şi mai ales în celebra sa lucrare “Critica raţiunii practice” o imagine de mare profunzime a eticii dominată de imperiul datoriei, exprimată sub forma imperativului categoric şi a unităţii dintre libertatea voinţei şi Legea morală.

G.W.F. Hegel consideră moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestându-se doar trebuinţe. Acestea sunt cele care determină respectul pentru lege. Normele morale, după Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societăţii civile, având ca scop buna funcţionare a acesteia.

Cele două mari direcţii postclasice, neokantianismul şi neohegelianismul au deschis drumul filosofiei contemporane spre o mare diversitate de curente etice, începând cu reprezentanţii Şcolii neokantiene de la Baden şi continuând cu mari curente filosofice: neopozitivismul, utilitarismul  şi pragmatismul, existenţialismul, filosofia analitică etc..

CONCLUZII

Totuşi putem constata că în majoritatea limbilor contemporane şi în vorbirea curentă, aceste trei cuvinte se utilizează ca sinonime şi se înlocuiesc reciproc. Pentru oamenii ce nu sunt preocupaţi de filozofie, cuvîntul etică sugerează un ansamblu de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decide să-şi regleze comportamentul, pentru a deosebi ce este bine sau acceptabil în urmărirea scopurilor lor de ceea ce nu este astfel. Se vorbeşte în acest sens de o etică a afacerilor, de o etică medicală, de o etică juridică, e.t.c.

Este de subliniat faptul că a te comporta etic nu este echivalent cu respectarea legii. Moralitatea se întinde dincolo de ceea ce legea cere in mod imperativ: dacă un individ este preocupat doar de legalitatea afacerii sale, dar nu manifesta loialitate, altruism, generozitate etc., acel individ, deşi respectă legile, nu este o persoană în totalitate morală.

BIBLIOGRAFIA

  1. Aristotel, Etica Nicomahică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Traducere Stella Petecel,Bucureşti,1988
  2. Miroiu, Adrian (ed.), Etică aplicată, Alternative, Bucureşti,1995
  3. Mureşan, Valentin, Valorile şi adevărul moral, (ed), Alternative, Bucureşti,1995
  4. Etică Juridică. Note De Curs. Fodorean, Daniel. Facultatea De Drept. Universitatea “Titu Maiorescu” Bucureşti.