Istorie

Una dintre cele mai complexe personalităţi din istoria României rămâne, fără îndoială, Ion I.C. Brătianu.

Era fiul lui Ion C. Brătianu, fruntaş al revoluţiei de la 1848, care şi-a legat numele de marile înfăptuiri istorice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Unirea Principatelor în 1859, Independenţa de stat în 1877, Regatul în 1881.

Ion I.C. Brătianu a fost pregătit de tânăr pentru cariera politică, ajungând ministru la vârsta de 33 de ani, apoi, în 1909, preşedintele Partidului Naţional-Liberal, cel mai puternic partid politic din România.

Adorat de colaboratori, atacat vehement de adversari, Ion I.C. Brătianu era convins că are de jucat un rol în istoria României, urmându-şi cu perseverenţă şi încredere destinul politic.

A condus guvernul Românie timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român.

Prietenii l-au adulat, vazând în el „zodia bună" a României, omul deciziilor istorice. De aceea l-au urmat fără şovăire, convinşi că merg pe calea care duce la izbândă. în timpul preşedinţiei lui Ion I.C. Brătianu, Partidul Naţional-Liberal a rămas un partid unitar, cunoscând numai sciziuni minore, comparativ cu cele înregistrate înainte de 1908 şi mai ales după 1927.

Adversarii nu i-au putut contesta patriotismul şi calităţile politice, dar l-au acuzat adesea de autocratism şi spirit excesiv partizan. A fost criticat mai ales pentru că a dereglat mecanismul de funcţionare a sistemului constituţional prin tutela exercitată asupra regelui Ferdinand, care - în calitate de suveran - nu s-a putut menţine neutru în disputa dintre partide, ci a susţinut Partidul Naţional-Liberal, sau, mai exact, pe Ion I.C. Brătianu.

După moartea sa acuzaţiile s-au diminuat, dar şi numele lui Ion I.C. Brătianu a fost pomenit tot mai rar. Frământările din sânul Partidului Naţional-Liberal, sciziunile repetate, confruntările politice au determinat ca cei care aveau datoria în primul rând să-i perpetueze numele şi opera să devină tot mai reticenţi în evocarea marelui înaintaş, mărginindu-se la manifestări ocazionale, festiviste, de circumstanţă.

Regimurile autoritare, dictatoriale, totalitare, de după februarie 1938, au urmrit cu obstinaţie să pună în relief propriile personalităţi, iar cele legate de viaţa democratică au fost trecute în umbră şi chiar negate, printre acestea şi Ion I.C. Brătianu. Unele eforturi s-au înregistrat în anii 1944-1947 şi apoi 1966-1989 pentru repunerea în valoare a personalităţilor din istoria modernă şi contemporană a României, dar climatul politic nu era propice unor asemenea analize ştiinţifice, autorii trebuind să înfrîngă numeroase bariere ridicate de cenzura oficială, precum şi nu puţine riscuri de ordin personal.

Confruntările politice de după decembrie 1989 au reactivat subiectivismul şi înverşunarea, fiecare protagonist căutându-şi legitimitatea istorică. Oameni fără cele mai elementare cunoştinţe de istorie vorbesc, scriu, dau lecţii, pronunţă sentinţe asupra trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat, în acest context este de datoria oamenilor de meserie, a istoricilor, de a publica lucrări şi studii temeinice, întemeiate pe documente.

Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I.C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale. Mulţi au încercat să-şi explice cauzele dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătia­nu. Toţi, sau aproape toţi, cei care au comentat acest subiect sunt de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. A moştenit un nume pe care a ştiut să-l onoreze şi să-l înalţe. Crescut pentru a face politică, de profesie inginer, Ion I.C. Brătianu aplica ingineria în politică.

Prin felul său de a fi, Ion I.C. Brătianu dădea impresia unui om leneş, extrem de comod. Stătea aproape tot timpul prăvălit într-un fotoliu sau întins pe o canapea. Se culca devreme, dormea după-amiaza, când era ministru nu trecea cu zilele pe la minister, preferând să-şi cheme colaboratorii la el acasă. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.

Înzestrat cu calităţi native de om politic, Ion I.C. Brătianu cunoştea din vastele sale lecturi activitatea marilor personalităţi istorice, modalităţile de rezolvare a unor situaţii de criză, calea de ajungere la luarea celor mai judicioase hotărâri în momentele cruciale, I.G. Duca scria: „El nu se hotăra niciodată repede. Elaborarea hotărârilor sale era întotdeauna înceată, uneori chiar greoaie, fiindcă, înzestrat în cel mai înalt grad cu simţul contingenţelor, din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce, cântărind toate argumentele, favorabile şi nefavorabile, foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinante decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui.

S-a aflat în fruntea unui partid cu o mare forţă economică. M. Manoilescu afirma că Ion I.C. Brătianu „era stăpân pe finanţele ţării, pe Banca Naţională şi pe o parte din cadrele permanente ale statului: justiţia, armata, biserica, marea birocraţie. Adăugând prestigiul de care se bucura în străinătate, Brătianu avea tot ceea ce viaţa îi poate da unui om pentru ca să prezideze o mare operă istorică".

Este un fapt că Partidul Naţional-Liberal stăpânea principalele instituţii bancare din România, începând cu Banca Naţională. Cunoscător, din interiorul partidului, a mecanismului de funcţionare a acestuia, Petre Ghiaţă scria: „Numirea directorilor se făcea pe criteriul afinităţilor şi recomandărilor partidului. De asemenea, cele mai mari bănci ale ţării: Banca Românească, Banca Comercială a României, Banca Comerţului din Craiova şi filialele acestora din capitalele de judeţ sau oraşele mai răsărite, aparţineau

diverselor organizaţii judeţene ale Partidului Liberal. Marile industrii din acea epocă, fie că erau conduse direct de personalităţi liberale, fie că erau finanţate de băncile partidului sau de Creditul Industrial (condus de fostul ministru liberal, profesorul Victor Slăvescu) depindeau toate de levierele de comandă ale conducerii centrale a partidului. Legaturile economico-financiare cu cercurile financiare şi economice din străinătate se asigurau prin instituţiile enunţate mai sus, astfel că orice credite acordate de străinătate în toate domeniile economice trebuiau să poarte girul acestor instituţii (şi n-am citat decât pe cele mai importante dintre ele)". O asemenea bază materială îi asigura lui Brătianu siguranţa în acţiune, independenţa în raporturile cu oamenii politici din ţară şi din străinătate, capacitatea de a rezista la toate presiunile adversarilor.

Un factor important al dominaţiei politice a lui Ion I.C. Brătianu a fost influenţa pe care acesta o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbey şi regina Maria, în 1914 - când Ferdinand a urcat pe Tron -, Ion I.C. Brătianu avea deja o vastă experienţă politică, înregistrase succese indubitabile în activitatea de guvernare. Cunoscând aceste realităţi, regele era convins că Ion I.C. Brătianu stătea sub o zodie norocoasă, care-i permite să iasă victorios din orice împrejurare dificilă. Această convingere i s-a întărit în timpul refugiului de la Iaşi, din 1916-1918, când o cumplită deznădejde se aşternuse peste ţară, în acest climat, Ion I.C. Brătianu rămăsese un optimist lucid. În convorbirile avute cu regele, cu oamenii politici şi cu ofiţerii, preşedintele Consiliului de Miniştri spunea: „Nu-mi cereţi să vă demonstrez punct cu punct drumul pe care îl vom parcurge spre împlinirea năzuinţelor neamului. Intuiţia mea politică îmi spune că mai curând decât o credem noi şi bănuiesc vrăjmaşii noştri, lupta noastră va fi încununată de izbândâ. Ştiu că ţara este încercată de grele suferinţe, aud strigătul ei îndurerat şi văd pietrele zvârlite împotriva-mi, pentru că mulţi mă socotesc autorul tragediei prin care trecem. Dar convingerea mea în victorie şi împlinirea destinului unităţii naţionale rămâne nezdruncinată, în repetate rânduri v-am spus că nu mă înteresează pietrele ce mi se aruncă, în clipa deznădejdii, ci mă gîndesc numai la piatra ce se va aşeza pe mormântul meu".

Lui Alexandru Constantinescu, Ion I.C. Brătianu i-a mărturisit că „dacă prin imposibil s-ar putea înşela asupra cursului destinului neamului nostru, el s-a înţeles definitiv cu regele ca - plecând toţi - ei amîndoi să rămână în ţară şi să accepte să fie puşi la zid şi împuşcaţi. Simbolul acestui sfârşit sub semnul jertfei supreme el îl socoteşte ca o biruinţă a spiritului românesc împotriva tuturor vrăjmaşilor".

În vălmăşagul luptelor politice, când nu o dată „şahul" la rege era folosit ca armă pentru dobândirea puterii, Ferdinand a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă ar fi să se întâmple, dar este singurul om în care am încredere"

Pentru Brătianu, politica era o ştiinţă şi o artă, iar nu o zbatere şi o agitaţie continuă. Era adeptul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi fizice minime. Era stâpân pe toate formele luptei politice, de la cele desfăşurate într-un mare areopag internaţional, cum a fost Conferinţa de pace, la manevrele de culise iniţiate în casa sa din strada Batiştei sau la vila Florica de lângă Piteşti. S-ar putea spune că a fost un virtuos al manevrelor politice. Un bun cunoscător al liberalismului scria că Ion I.C. Brătianu era „stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie matematică jocul politic, Ştia unde ajunge şi atinsese întotdeauna ţinta fără greş, nu-l interesa deci duelul oratoric şi polemica scrisa". De aceea apărea foarte rar în Parlament şi participa la puţine întruniri, de cele mai multe ori doar pentru a face declaraţii.

Mai ales după 1918, Ion I.C. Brătianu se bucura în partid de o mare autoritate. Toţi membrii Partidului Naţional-Liberal i se adresau cu „domnule preşedinte", cu două excepţii: Alexandru Constantinescu, care-i spunea „şefule" şi Mihail Pherekyde, fost colaborator al lui Ion C. Brătianu, care-i zicea „Ionel". La rîndul său. Ion I.C. Brătianu, îi spunea lui Alexandru Constantinescu „coane Alecule", iar lui Pherekyde „nene Miai". Cu ceilalţi vorbea la persoana a II-a plural. Pentru masa membrilor partidului el apărea ca un om distant, intratabil, rece şi tăcut ca un sfinx. Un exemplu edificator: în 1927, cu ocazia alcătuirii bugetului, o delegaţie din judeţul Romanaţi a cerut, prin intermediul lui I.G. Duca, să fie primită de Ion I.C. Brătianu, pentru a obţine ajutorul acestuia în diferite probleme. Preşedintele Consiliului de Miniştri i-a primit întins pe divan, acoperit cu o blană de urs, citind o carte de istorie. A lăsat cartea şi s-a uitat încruntat la ei, parcă dojenindu-i că l-au întrerupt dintr-o lectură captivantă. Aceştia au încremenit. N-au putut scoate o vorbă. Cînd au ieşit în stradă, au răsuflat uşuraţi, toţi fiind de acord că „au trecut prin cele mai grele clipe din viaţa lor".

Un merit esenţial al lui Ion I.C. Brătianu a fost acela că a ştiut să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Şi-a asigurat ascensiunea datorită sprijinului primit de la tineretul liberal, inclusiv de la foştii socialişti trecuţi în Partidul Naţional-Liberal. A lucrat metodic, cu răbdare, astfel că a fost acceptat preşedinte de întregul partid, inclusiv de bătrânii liberali. În calitate de preşedinte al partidului şi de prim-ministru, nu s-a amestecat în toate problemele, ci s-a preocupat de orientarea generală, intervenind direct numai atunci când considera absolut necesar şi oportun. În domeniul economic a lăsat mână liberă fratelui său Vinlilă Brătianu, un pasionat şi foarte temeinic economist. Problemele organizării partidului şi fundamentării teoretice a liberalismului se aflau în sarcina lui I.G. Duca - tânăr, ambiţios şi priceput. Chestiunile privind relaţiile cu partidele de opoziţie formau obiectul predilect al activităţii lui Alecu Constantinescu, meşter neîntrecut în manevre de culise.

Deşi avea doi fraţi - Vintilă şi Constantin (Dinu) -, Ion I.C. Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la preşedinţia Partidului Naţional-Liberal pe I.G. Duca. El a intuit marea capacitate a acestuia, folosindu-l mai întâi ca secretarul său particular, apoi rulându-1 în fruntea mai multor ministere: culte şi instrucţiune publică, agricultură şi domenii, afacerile străine, interne, pentru a cunoaşte îndeaproape toate domeniile activităţii politice. Era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria României. Concepţia şi activitatea sa politică aveau un caracter democratic, Ion I.C. Brătianu aducând o contribuţie majoră la statornicirea regimului democratic în România. Pentru el democraţia însemna adeziunea maselor de alegători la un program bine structurat, vizând rezolvarea marilor probleme ale ţării, iar nu coborârea omului politic la nivelul satisfacerii unor interese mărunte, de zi cu zi ale electoratului. Nu a fost un om popular şi nu s-a străduit să-şi câştige popularitatea în rândul maselor. Pentru el, ideea de ordine era superioară celei de adeziune publică. Dispreţuia demagogii care-şi întemeiau cariera politică pe supralicitarea popularităţii lor în rândul cetăţenilor, indiferent dacă aceştia erau muncitori, ţărani sau intelectuali, tineri sau bătrâni. Nicolae lorga scria că Ion I.C. Brătianu „trata pe adversari de câini care latră după automobilul său". Atitudinea lui a fost interpretată de mulţi contemporani ca fiind înclinată spre dictatură.

În vălmăşagul luptelor politice, în care subiectivismul a fost atât de acaparator, Ion I.C. Brătianu a ştiut să se detaşeze, în momentele esenţiale, de concretul istoric şi să se adreseze istoriei. Primit cu ostilitate de majorităţile parlamentare în decembrie 1919, Ion I.C. Brătianu s-a detaşat de atmosfera concretă, precizînd: „Domnilor deputaţi, iau cuvântul, cu o adâncă emoţiune, pentru prima oară în Parlamentul României Mari, fiindcă pe deasupra fiinţei şi a chipurilor, şi a acelora de la guvern şi a acelora din această incintă, văd în faţa mea pe toţi acei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şi şirurile generaţiilor ce vin”.

Nu o dată s-a adresat adversarilor poiitici, cerându-le să uite pentru câteva minute disputele de zi cu zi şi să se înalţe la dimensiunea responsabilităţii istorice, având în vedere numai interesele permanente ale neamului, „în chestiunile cele mari - spunea el -în acelea de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate care să te hotărască a te compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei".

El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român. De aceea Ion I.C. Brătianu se adresa astfel parlamentarilor, în decembrie 1919: „Sînteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dv., nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi".

Aceste cuvinte reprezintă un adevărat mesaj adresat de Ion I.C. Brătianu tuturor oamenilor politici români, din vremea sa şi din timpurile ce aveau să vină.

BIBLIOGRAFIE:

1. „Ion I. C. Brătianu” Autor: Ioan Scurtu, Editura Museion, 1992
2. „Alegerea Primului Parlament al României Întregite, în 60 de ani de la făurirea Statului Naţional Unitar Român”, Autori: Ioan Scurtu, Vlad Matei, I. Gheorghiu, Bucureşti, 1978