Pin It

Istoria critică a literaturii române a fost mai așteptată chiar decît cea a lui Călinescu, dacă ne gîndim că istoricul interbelic nu se bucură nici pe departe de reputația manolesciană în momentul publicării impresionantului volum. Pentru a putea furniza vizibil – adică vizual – o alternativă reală la canonul calinescian, Manolescu pune pe masă un op la fel de voluminos și de monumental ca cel al maestrului. Din păcate, din punct de vedere al „condițiunii materiale”, cartea nu e la fel de rezistentă ca cea a criticului interbelic.

Ca intenție, cartea nu iese din concepția tradițională, îmbrațișată de criticii șaizeciști, a istoriei literare ca istorie de valori estetice. E bizar cît de calinescian a rămas Manolescu din primele momente ale carierei, cînd era acuzat de răuvoitori că iși insușește ideile maestrului, pînă în plină maturitate.

Noutatea de concepție a volumului, sintagmă de „istorie critică”, formulată încă din 1990 de la prima ediție și completată la a II-a nu poate fi imputată lui Lovinescu sau Călinescu, autori care, dincolo de faptul că n-aveau conștiința, pe care a cîstigat-o doar specialistul din a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecată de gust e mediată cultural, nici n-aveau bază de a discuta „critic” autorii prinși in „Istoriile” lor. Nu e clar la ce tradiție românească ar fi putut apela cei doi cînd pot fi numărați pe degete criticii de meserie cu bună experția asupra operelor literare. Abia efervescență din anii ‘60, cînd limbajul criticii s-a diversificat și cînd comentariul a dobîndit și la noi un statut oarecum autonom, istoria receptării a devenit, într-adevăr, un domeniu interesant și concludent. Nu exagerarea originalității conceptului deranjează însă în „Istoria critică”, ci aplicarea lui în mod inconsecvent. Începînd cu capitolul „Contemporanii (1948-2000)”, mai degrabă decît să scrie o istorie la două mîini, Manolescu refuză orice mînă de ajutor de la ceilalți critici.

Scopul lui Manolescu nu e deloc o istorie stufoasă, nici tipologic, nici ca număr de autori. Dintre cei cărora nu li se mai consacră portrete, cele mai importante epurări sunt Alexandru Vlăhuță, Andrei Mureșanu sau Cezar Bolliac pentru secolul XIX. Dacă pentru secolul XX de pînă în anii ‘40 te mai poți împăca cu despărțirea de nume precum Demostene Botez, I. Al. Brătescu-Voinești, Otilia Cazimir sau Emil Gîrleanu, mai puțin explicabile sunt absențele unor scriitori valabili ca Panait Istrati ori Pavel Dan, precum și eliminarea în bloc a părții teoretizante a criticii. Manolescu nu-i reține pe Mihail Dragomirescu sau D. Caracostea, importanți nu numai în epocă, ci relevanți pentru istoria ideilor noastre literare, după cum nu-l menționează nici pe D. Popovici, istoric respectabil – privilegiind, în schimb, cronicari precum Ilarie Chendi sau Ion Chinezu. Poate ar fi meritat reținut și Nichifor Crainic, chiar și numai pentru că a reprezentat un permanent punct de delimitare a marilor noștri critici interbelici. Un minus important, mai ales pentru o istorie care se vrea critică, e ignorarea totală a cîmpului în care se mișcă operele valabile estetic: Manolescu nu acordă atenție grupărilor și curentelor decît tangențial, în portretele scriitorilor, astfel încît sensul ideologic al evoluției istorice e greu de intrevăzut, altfel decît printr-o evoluție a formelor.

La capitolul revalorizări, Manolescu repară, de fapt, lucruri deja reparate în receptarea postbelică, introducînd la capitolul „Mari scriitori” nume precum Mateiu Caragiale, Max Blecher sau Anton Holban, minimalizînd, în schimb, altele precum Gib. I. Mihaescu sau Ionel Teodoreanu. Urmuz, Tzara, Vinea sau Voronca nu trec, nici la Manolescu, pragul „Marilor scriitori” și, cu toate că figurează sub capitolul „Avangardiști”, criticul le descoperă numai trăsături temperamentale clasice. Urmuz rămîne „un autor amuzant de parodii absurde”, lui Vinea „poemul în spirit avangardist nu-i iese decît foarte rar de sub condei”, iar Voronca e, în mod esențial, „un sentimental și un descriptiv”. În schimb, Manolescu absolva Poemul invectiva al lui Geo Bogza de etichetarea calinesciană „sfidări juvenile”.

Dacă revalorizarea istoriei de pînă la Călinescu rezerva doar surprize de nuanță, în schimb, ea e o capodoperă de inteligența și de subtilitate critică. Fără a egala frumusețea epică sau risipă de sugestii din pagina calinesciană, Istoria critică a literaturii române impresionează prin contrastul dintre prospețimea aproape ingenua a interpretărilor și stilistică retro. Manolescu are în volum, mai mult decît în cronici, fraza grea și sentențioasă a istoricului literar de modă veche. Întrarea în pielea lui Călinescu echivalează cu imitarea unei retorici apăsat-judecătorești, mergînd, uneori, pînă la formule. Toate ticurile de limbaj și ritualurile cu aer definitiv din Istoria literaturii de la origini pînă în prezent sunt prezente aici. Conștient ca autoritatea o face în mare masură expresia, Manolescu zice „în adevăr” în loc de „într-adevăr”, cutare opera sau personaj „se ține minte”, transcrie „morbidetă, acurăteță” in capitolele despre simboliști etc.

Cu privire la reinterpretările propriu-zise, pînă la contemporani, aproape totul e citabil din Istoria critică. De la cei mai vechi autori pînă la interbelici, Manolescu reface permanent în fundal o istorie a formelor. Deși îi respinge hotărît pe formaliști, istoricul urmărește metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii și apariția altora), precum și convențiile de expresie ale romanticilor.

Cele mai consistente sunt, însă, capitolele despre „Marii scriitorii”, atît din secolul XX (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Călinescu, Anton Holban), cît și din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici). Nuanțările în valorizare sunt puține, dar discutabile. Dacă  putem fi de acord ca Arghezi e poetul secolului său, Sadoveanu nu poate fi proclamat cel mai mare prozator pentru simplul fapt că, în ciuda talentului imens, rămîne un autor inegal, fără conștiința artistică lucidă. Mult discutată revalorizare a lui Camil Petrescu  – niciunul din romanele lui n-ar fi capodopere – e expeditivă si neconvingătoare. Cu privire la Anton Holban e, iarăși, de discutat dacă autorul nu-l propulsează printre cei mari mai degrabă pentru modernitatea poeticii romanului, centrul ionicului manolescian, decît pentru valoarea prozei în sine.

Lipsa perspectivei istorice și a viziunii unitare asupra literaturii postbelice face ca setul de valori impuse de Manolescu să devină necreditabil. E greu de stabilit dacă nenumăratele omisiuni de autori și de opere importante vin din devalorizarea intenționată – o opțiune normală într-o istorie subiectivă, pe care am putea-o respecta și supune discuției – sau pur și simplu din neglijență. Cele mai importante sunt absențele criticilor postbelici, rău citați, cum am văzut, și în capitolele despre literatura de secol XIX-XX. Oricît de subiectivă, o istorie a criticii din ultimele decenii nu se poate face fără Adrian Marino. Chiar de-ar fi să acceptăm pentru o clipă că volumele lui nu sunt decît compilații aride (deși Mircea Martin demonstrează undeva că Marino e un „patetic al ideilor”), mai rămîn totuși, călinescienele volume despre Macedonski, care arată un critic viu și personal. Lipsesc și alți critici de prima mînă precum Mircea Iorgulescu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Marin Mincu, Ovidiu Cotrus, Al. Protopopescu sau Marian Popa. În fond, „Istoria” lui Manolescu respectă fidel canonul tradiționalist și impresionist fixat la jumătatea anilor ‘60, cu prioritatea impresioniștilor și a cronicarilor asupra înnoitorilor de metode și de limbaje critice.

Frumoasă și instructivă în multe părți, Istoria critică a literaturii române ratează, prin neglijența și prin permanența schimbare de optică și de mize, tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, în calitate de cronicar literar. Absența perspectivei istorice, dar și a criteriilor clare de evaluare, face ca metamorfoza pe care o așteptăm cu toții să nu se producă: Manolescu rămîne doar cronicarul numărul unu al literaturii postbelice, nu și istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.

 

Bibliografie:

  1. Manolescu N., Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.