Mica Înțelegere
Situaţia internaţională era nesigură după Primul Război Mondial. Aliaţii învingători şi statele independente din Europa Centrală şi de Est au încercat să se asigure că o nouă agresiune germană nu va mai avea loc. La 16 februarie 1923 la Geneva s-au pus bazele noului pact al Micii Înţelegeri, prin care cele trei ţări membre (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia) aveau o bază organizatorică solidă, prin unificarea politicii lor generale.
Mica Înţelegere (cunoscută şi sub numele Mica Antantă) a fost o organizaţie politică defensivă, o alianţă între Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei şi Regatul României. Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor. Construită pe principii democratice, a fost efectiv a cincea putere europeană şi a avut un pronunţat caracter federal. Mica Înţelegere a fost rezultatul situaţiei internaţionale nesigure de după primul război mondial, în care Societatea Naţiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaţilor mai mici. Mai mult, alianţa a fost grăbită de încercarea de restaurare intreprinsă de Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state. România, Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult şi în final au format o alianţă, pentru a impune respectarea tratatelor de pace şi recunoaşterea pe plan internaţional a integrităţii lor teritoriale.
Pentru a apăra pacea şi stabilitatea în zonă şi pentru a crea un spaţiu central european viabil, era imperativ ca cele două state învinse, Austria şi Ungaria, să se redreseze economic, deoarece economiile României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei continuau să fie interdependente cu cea austriacă şi cea ungară. Încă de la constituire, Mica Înţelegere a făcut demersurile necesare pe lângă Budapesta şi Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan economic. În acest sens, România a renunţat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiţia ca banii să nu fie folosiţi împotriva alianţei, iar la 14 martie 1924, Franţa, Marea Britanie, Italia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au semnat două protocoale destinate reconstrucţiei financiare a Ungariei. În ce priveşte Austria, protocoalele pentru reconstrucţia economică a acesteia s-au semnat la Geneva, la 4 octombrie 1922, iar în următorii ani au fost semnate numeroase acorduri de colaborare bilaterale între state.
Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi solidar. Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului. De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferinţa de pace de la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii.
Un capitol important din istoria Micii Înţelegeri l-a constituit combaterea agresivităţii crescânde a nazismului şi fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la Locarno dintre Marea Britanie şi Franţa pe deoparte şi Germania pe de altă parte. Ca răspuns, Mica Înţelegere creează un Locarno central european şi încearcă crearea unui Locarno balcanic, care să marginalizeze influenţa marilor puteri şi să afirme principiile Societăţii Naţiunilor: egalitatea în drepturi a statelor participante, garantarea integrităţii teritoriale, rezolvarea litigiilor prin arbitraj.
Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea păcii, după 1936 principiul forţei se impune definitiv în relaţiile internaţionale. Germania şi Italia reuşesc să spargă solidaritatea alianţei şi conving Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria şi Italia.Sub presiunea Marii Britanii şi a Franţei, România şi Cehoslovacia se văd nevoite să adopte o atitudine concesivă faţă de Ungaria horthystă, sperând astfel să îşi salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania anexează Austria, bizuindu-se pe aceeaşi politică concesivă a Marii Britaniei şi a Franţei. În fine, după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul dreptului în relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul european în patru distruge Mica Înţelegere.
Înțelegerea Balcanică
Înțelegerea Balcanică a fost o alianță formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia, România, Grecia și Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, țările aliate își puteau apăra granițele. Era prin urmare în armonie cu Mica Înțelegere (formată din Iugoslavia, România, și Cehoslovacia ce avea același caracter defensiv.
Ideea principală a acestor înțelegeri a fost de a crea o alianță a Balcanilor, țările din acest spațiu fiind o zonă tampon între Rusia si Vest. Ele doreau să își poata apară granițele împotriva oricărui inamic. Singura țară ce nu a participat la aceste alianțe a fost Bulgaria, care deși nu era o putere, cu o armata mică, avea mari pretenții teritoriale. Evenimentele din cadrul celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înțelegerii Balcanice.
Inițial se preconiza semnarea pactului in cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta. Documentul a fost semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu. Odată încheiate acordurile politice, guvernele de la București, Belgrad, Ankara și Atena au elaborat o serie de convenții militare bilaterale, după care, în noiembrie 1935, la prima conferință militară în trei, cu participarea delegațiilor statelor majore român, iugoslav și turc, a fost semnată Convenția militară între România, Iugoslavia și Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafată la București, Convenția militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia și România).
La rândul său, scopul principal al Înțelegerii Balcanice fusese redurecea megalomaniei Bulgariei, care avea de avemenea revendicări teritoriale asupra vecinilor săi.Cu toate acestea, Pactul a dovedit încă de la început unele slăbiciuni ca urmare a rezervelor ridicate de unele dintre statele member. Pașii spre colaborare se efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia și Turcia luptaseră într-un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliați în Pactul Britanic, însă aveau interese separate în zona mediteraneană.
La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.
Înţelegerea a fost serios lovită de încheierea Pactului de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav, care în România a fost privit cu mare dezamăgire, fiind considerat un gest neprincipial din partea Iugoslaviei.
În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia.În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.În 1936-1937 Milan Hodža, un politician slovac proeminent, a încercat să lanseze un proiect de înţelegere a Cehoslovaciei, Austriei, României, Ungariei și Iugoslaviei pe baza integrării economice a ţărilor din regiune. Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea pacii, dupa 1936 Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale a fost subminat de marile puteri revizioniste, iar principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale.
Mica Inţelegere nu a avut forţa militara necesară susţinerii diplomaţiei sale şi a fost influenţată de contradicţiile şi disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei, Germania a anexat Austria. În timpul existenţei sale, această alianţă a contribuit la menţinerea pacii în regiunea central-europeana şi dunareană, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică, a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor. Cu toate acestea, Mica Înţelegere nu a reuşit să supravieţuiască acţiunilor contrare ale marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva, după ce schimbarea completă a parametrilor geopolitici pe continentul european a cauzat destrămarea sistemul de alianţe în care era angrenată ţara noastră, ceea ce a dus într-o perioadă relativ scurtă la dezmembrarea României Mari.
Nicolae Titulescu
Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882 Craiova, România – d. 17 martie 1941 Cannes, Franța) a fost un diplomat, jurist, profesor și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române.
Născut la Craiova ca fiu al lui Ion Titulescu (mai 1838- octombrie 1883) și al Mariei Urdăreanu. Nicolae și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, Ion Titulescu, în Titulești, Olt. Ion Titulescu era descendent al unei familii de moșneni și fiul protopopului Nicolae Economu. Ion Titulescu a îndeplinit funcția de prefect al județului Dolj, președintele Curții de Apel din Craiova, deputat în Parlament sub guvernul Ion C. Brătianu. Între 1893-1900 urmează cursurile Liceului „Carol I” din Craiova. Pe baza rezultatelor excelente obținute (premiul de onoare la examenul de bacalaureat) primește o bursă la Paris și timp de 5 ani va urma cursurile Facultății de Drept.
În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iași, iar în 1907 se mută în București, an în care s-a căsătorit cu Caterina Burcă. Nicolae Titulescu intră în politică în 1909 și în anul 1912 câștigă un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat de Romanați.
Încă din perioada neutralității, Nicolae Titulescu susține ideea Unirii Transilvaniei cu România, într-un discurs rostit la Ploiești și intitulat „Inima României”, el declara: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal…” În vara anului 1918, împreună cu alte personalități române (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înființează la Paris Comitetul Național Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internațională dreptul poporului român la unitatea națională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotențiar al națiunii române.
În anii 1928 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine. În primul ministeriat la Externe (1927-1928) are o contribuție decisivă la acceptarea internațională a punctului de vedere românesc cu privire la problema „optanților” maghiari, ridicată de Budapesta, precum că România ar fi discriminat la reforma agrară din 1921 pe marii proprietari (moșieri) maghiari transilvani. Titulescu a combătut reproșul guvernului maghiar, demonstrând clar corectitudinea efectuării reformei respective de către București. Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național-Liberal și al Consiliului de Miniștri, se gândea în urma decedării regelui Ferdinand la proclamarea Republicii și alegerea lui Nicolae Titulescu în funcția de președinte.
Începând din anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii.
Titulescu și-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcția întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene.
La 29 august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar și externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.
Nicolae Titulescu moare la Cannes (sau Souvrettes, Elveția, după Petre Pandrea), după o lungă suferință, la data de 17 martie 1941. În 1992 rămășițele sale au fost aduse în țară și înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului, după o dificilă procedură legală, organizată de Jean-Paul Carteron