Constantin cel Mare s-a născut la 27 februarie 272 d.Ch. la Naissus in provincia Moesia Superior (astăzi, oraşul Niş din Serbia), ca fiu a lui Constantius Chlorus (care aparţinea prin mamă familiei lui Claudius Gothicus) si al Helenei (fata unui hangiu).
Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de «Mare» ca în cazul lui Constantin, deoarece în 15 ani el a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost adoptarea creştinismului drept religie oficială a Imperiului roman. A doua a fost transferul capitalei acestui Imperiu de la Roma la Constantinopol. Aceste două decizii cu consecinţele pe care le vom vedea pe parcurs,i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie. El nu a repudiat dintr-o dată toată moştenirea păgânismului ci ca şi tatăl său care fusese monoteist, el a continut să considere soarele ca mediator vizibil între Dumnezeul suprem şi oameni. El va înclina însă din ce în ce mai mult spre creştinism şi dovada cea mai clară a atitudinii sale din această vreme o va constitui statuia sa din Forum, care după instrucţiunile sale trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Bătălia de la Pons Milvius a făcut din Constantin stăpânul absolut al Europei. Ea a marcat totodată, dacă nu propria sa convertire, cel puţin momentul din care el a devenit protectorul creştinilor.
Istoricii bisericeşti afirmă că în ajunul bătăliei Constantinus a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creştină s-a numit "labarum". Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20 000 de soldaţi, contra celei lui Maxenţiu, de 150 000 de soldaţi, Constantinus a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei convingeri în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantinus din Roma, păstrat până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta "instinctu divinitatis" (prin inspiraţie divină).
În ianuarie 313 d.Ch., Constantinus a avut o întrevedere cu Licinius la Mediolanum (Milano) prilejuită cu ocazia căsătoriei acestuia cu sora sa, Constantia, şi au redactat edictul comun şi celebru prin care creştinismul era acceptat ca religie pe intreg teritoriu condus de ei şi devine "religio licita", adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a creştinismului, l-a recomandat tuturor
Constantinus a luat hotărârea de a restaura Byzantionul (Constantinopol) şi de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324 a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraş, mutându-le cu circa 4 km în afară şi mărind cam de 4 ori suprafaţa sa. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. "Noua Romă" a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastra), Constantinus a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50.000 de locuri şi a început construcţia a doua mari biserici,Hagia Sophia (Sfânta Înţelepciune) şi Hagia Eirene (Sfânta Pace). La 11 mai 330 are loc, inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul.
Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, care a pus bazele dogmatice şi canonice ale noii religii. Acelaşi Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paştilor - prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară - şi a dat 20 de canoane bisericeşti.
Ultimii ani de domnie nu au marcat evenimente importante, în afara unui război cu goţii (332-324 d. Ch.) şi a unei campanii împotriva perşilor ce trebuia să înceapă în anul morţii sale.
Constantinus a murit la Nicomedia, în Asia Mică, în drum spre frontiera răsăriteană a imperiului, unde izbucnise războiul cu perşii regelui Sasamid Sapur al II-lea. Era 22 mai 337, iar pe patul de moarte a fost botezat în religia creştină de către episcopul Eusebios de Nicomedia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.
Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l isapostolos - "cel întocmai cu Apostolii", atribuindu-i cu înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.
Bibliografie:
- EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri. Partea a doua. Viata lui Constantin cel Mare, Studiu si trad. de Emilian Popescu si Radu Alexandrescu in “p. S. B.”, 14, 1991
- BARNEA si O. ILIESCU, Constantin cel Mare, Bucuresti, 1982
- RAMUREANU, Lupta Ortodoxiei contra arianismului , in “S. T.”, XIII (1961), nr. 1-2, p. 13-31
- A. Gabor, Biserica şi Statul în primele patru secole, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003