Mircea Eliade reprezintă pentru spiritualitatea românească una dintre cele mai remarcabile figuri, având o vastă creaţie, atât în ceea ce priveşte lucrările ştiinţifice, cât şi pe tărâmul beletristicii.
S-a născut la 9 martie 1907, ca al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia, care, din admiraţie pentru Ion Heliade-Rădulescu, îşi schimbă numele în Eliade; deci, după cum se vede, numele i-a fost oarecum predestinat lui Mircea Eliade, acesta ajungând un veritabil savant.
Opera s-a, creată de-a lungul a şase decenii, cuprinde nuvele, romane, piese de teatru, literatură memorialistică, lucrări de indianistică, mitologie, folclor, etnografie, sociologie, antropologie, studii de istorie a religiilor.
Lucrările ştiinţifice reprezintă o latură importantă a operei lui Mircea Eliade, impresionând mai ales prin varietatea problemelor abordate şi prin rigurozitatea cu care le-a tratat. Ca istoric al religiilor, Eliade a realizat una dintre cele mai cuprinzătoare sinteze ale experienţei umane a sacrului, din preisorie până în prezent. În acest domeniu reprezentative sunt lucrările: „Tratat de istorie a religiilor” – Paris, (1949) şi „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”” – (publicat în trei volume, în pragul vârstei de optzeci de ani). Tot din acest domeniu îşi susţine doctoratul în anul 1933 cu sinteza “Psihologia meditaţiei indiene”” (studiu despre yoga), lucrare care la îndemnul comisiei, va fi publicată anul 1936, într-o nouă formă, sub titlul „Yoga, essai sur les origines de la mystique indienne”. Studiile despre yoga sunt reluate în volumele: „Techniques du yoga” – (1948), „Le yoga”, „Immortalité et liberté” şi „Patandjali et le yoga”.
O altă zonă a laturii ştiinţifice din opera lui Eliade, zonă sistematic explorată de acesta, este cea a mitologiei, domeniu în care preocupările sale se interferează cu cele ale lui Lucian Blaga, autor care a adus un punct de vedere original în cercetarea mitologiei româneşti. Reprezentative în acest domeniu sunt cunoscutele lucrări: „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacru şi profan”, „Aspecte ale mitului”, „De la Zamolxis la Genghis-Han” etc..
Prin rigoare şi erudiţie, prin capacitatea de a pune în valoare esenţialul din cercetarea unor documente din cele mai variate domenii, opera ştiinţifică a lui Eliade s-a impus atât atenţiei cercetătorilor, cât şi publicului larg.
Cealaltă componentă majoră a creaţiei lui Mircea Eliade este literatura beletristică, în acest domeniu scriitorul remarcându-se printr-o serie de romane şi nuvele remarcabile din punct de vedere valoric. Prin romanele lui Eliade literatura română a cunoscut, totodată, o sincronizare cu cea europeană.
În mod firesc, în romane şi nuvele se revarsă varietatea de subiecte insolite, de la problemele de orientalistică la Eros, moarte, modă, viaţă sexuală, mitologie, totul bazat pe o trăire autentică. Autorul pledează pentru o literatură a autenticităţii, generată de experienţa trăită, pentru o literatură scrisă într-un stil direct, neînflorit, amintind oarecum atitudinile estetice ale lui Camil Petrescu.
Creaţia beletristică a lui Mircea Eliade cunoaşte mai multe etape. Primele sale romane sunt aşezate sub semnul creaţiei lui André Gide şi au ca decor India: „Isabelle şi apele diavolului” – (1929), „Maitreyi”- (1933) şi „Şantier” – (subintitulat „Roman indirect”), romane care îl consacră definitiv în literatură. În această primă fază scriitorul experimentează „epicul pur”, romanul indirect, în care eroul, de obicei un tânăr de o extremă luciditate, obsedat de cunoaşterea de sine, încearcă să-şi ordoneze experienţele trăite, consemnîndu-le fidel într-un jurnal. Pentru romanul „Maitreyi” autorul primeşte premiul „Tekirghiol-Eforie”, din comisie făcând parte Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihail Ralea, G. Călinescu, Şerban Cioculescu.
În romanele „Întoarcerea din rai” – (1934) şi „Huliganii” – (1935) autorul este preocupat de destinul unei generaţii dornice de transformare, care caută soluţii pentru redobândirea „paradisului pierdut”. Tot aici se înscrie şi romanul „Nuntă în cer” – (1939).
Trecerea într-o nouă etapă în proza lui Mircea Eliade, proza de tip fantastic, o constituie romanul „Lumina ce se stinge”, o carte despre care Eliade însuşi spunea că a apărut „ca o reacţie inconştientă împotriva Indiei, ca o tentativă de a mă apăra chiar împotriva mea”.
Cărţile care vor apărea până la război şi chiar după acesta deschid o nouă etapă în creaţia autorului, continuând o anumită direcţie deschisă de Mihai Eminescu prin „Sărmanul Dionis””. În romanele „Domnişoara Christina” – (1936), „Şarpele” şi nuvelele fantastice „Secretul doctorului Honigberger” – (1940), „Nopţi la Seranpore” – (1940), sunt dezvoltate mituri autohtone sau indice. Atmosfera este încărcată de mister, teama personajelor se îmbină cu fascinaţia. În „Domnişoara Christina” personajele trăiesc un coşmar continuu. În „Şarpele” – (1937) eroii trăiesc sub semnul unei vrăji malefice, „o infinită voluptate, amestecată cu teroarea morţii”. Experienţele yoga, levitaţia, invizbilitatea, staau la baza unor aventuri fantastice povestite în „Secretul doctorului Honigberger”. În „ Nopţi la Seranpore” sunt relatate evenimente stranii, în care timpul şi spaţiul îşi pierd dimensiunile obişnuite.
Cu romanele şi nuvelele de după război, fantasticul eliadesc intră într-o nouă etapă. În „Încercarea labirintului” Eliade precizează premisa imaginară a prozei fantastice din această ultimă etapă a creaţiei sale beletristice.
Relaţia „sacru-profan”, expusă în numeroase studii, se regăseşte în romanul „Noptea de Sânziene” – (1955 – versiune franceză şi 1971 în limba română) şi în volumele „Nuvele” – (1963), „Pe strada Mântuleasa” – (1969) şi „Nouăsprezece trandafiri” – (1980). Locul ales de Mircea Eliade drept cadru pentru aceste întâmplări fantastice este Bucureştiul, un teritoriu mitic, încărcat de mister, în care se consumă întâmplări bizare.
„Noaptea de sânzâiene”, cartea cea mai amplă a autorului, este totodată şi o frescă realistă a societăţi româneşti dintre ani 1936-1948, în structura acestui roman fiind inserate şi întâmplări dintr-un proiect de roman abandonat de Eliade – „Apocalips”. În această carte, finalul echivalează cu o iniţiere. Moartea eroilor sugerează „o regenerare, un adevărat început de viaţă nouă”. Mitul regenerării se regăseşte şi în nuvele ca: „Tinereţe fără tinereţe” şi „Curte la Dionis”.
Aşadar, în literatura română, Mircea Eliade are meritul de a fi creatorul romanului exotic. El este, de asemenea, cel mai reprezentativ autor de literatură fantastică.
Mircea Eliade a fost distins cu titlul de „Doctor honoris causa”al universităţilor La Plata (Argentina), Ripon College, Loyola (Chicago), Boston etc..
Prin varietatea creaţiei sale beletristice, prin profunda semnificaţie a activităţii ştiinţifice Mircea Eliade a marcat, orin prezenţa sa, cultura universală, el fiind cel mai cunoscut român de peste hotare.
