Pornind de la premisa ca extrapolarea sensurilor actuale ale termenilor etnie, etnicitate , natiune si nationalism poate prezenta dificultati, evidentiem sensurile pe care istoriografia si stiintele sociale din diferite perioade si tari le-au impregnat acestora. Înţelesurile diferă radical între accepţiunea dată naţiunii în istoriografia germană, care a moştenit şi dezvoltat concepţiile herderiene, şi în cea franceză, ce se revendică de la Ernest Renan Şi definirea naţiunii politice. Deosebiri marcante există şi între şcoala anglo-saxonă, în care naţionalismul reprezintă manifestarea sentimentului naţional, şi cea franceză, în care înţelesul este acela de exagerare a „specificului naţional”. În al treilea rând, în istoriografia română nu există încă un înţeles clar al termenilor legaţi de sfera naţionalului, fluiditatea conceptuală şi folosirea contradictorie, uneori greşită, a noţiunilor fiind foarte răspândită.
Cel mai ambiguu termen este cel de etnie, desi utilizat excesiv în antropologie şi etnologie, conceptul „etnie” este totuşi unul recent. Contele J. A. de Gobineau întrebuinţa, în celebra sa operă din 1854, Essai sur l'inegalité des races humaines, adjectivul „etnic”. În accepţiunea sa, termenul, destul de vag, se întretăia cu cel de „rasă”, „naţiune” şi „civilizaţie”, având o conotaţie negativă, pentru că desemna degenerescenţa rezultată în urma amestecului raselor. Primul care a introdus termenul„etnie” a fost George Vacher de Lapouge, în 1896. El îl utiliza pentru a desemna populaţiile omogene rasial, care nu se schimbă în ciuda modificărilor lingvistice, culturale şi demografice, încât confuziile cu sfera conceptuală a unor termeni precum „rasă”, „naţiune”, „naţionalitate”, „popor” persistau. În perioada interbelică, s-a încercat delimitarea conceptelor de „etnie” şi „rasă”. Astfel, Felix Regnault înţelegea prin „ethnies” sau „glossethnies” comunităţile lingvistice. Rusul Şirokogorov separa net etnosul şi rasa, evidenţiind natura relaţională a grupurilor umane, în lupta pentru putere.
Definitiile "etniei" sunt variate si ele pot fi gasite sub diferite forme.Cea mai concludenta mi se pare cea data de Dominique Schnapper in a sa lucrare "Comunitatea cetatenilor" unde afirma ca "etniile sunt grupuri de oameni care se considera mostenitorii unei comunitati istorice si culturale si care impartasesc vointa de a o mentine". Din punct de vedere terminologic,"natiunea" are o origine latina. Provenind din verbul "nascor"(="a se naste"), cuvantul a avut un dublu sens:unul etnic, desemnand "originea",dar si unul politic reprezentand "o comunitate stabila de oameni, istoriceste constituita ca stat. Deci, cei doi termeni sunt dublati unul de celalalt.
Dupa cum sublinia si Constantin Radulescu-Motru ,"etnicul este sufletul unei natiuni", iar la baza etnicului sta "constiinta comunitatii". Grupurile etnice sunt, asadar, acele grupuri sociale cu traditii culturale comune care au sentimentul identitatii ca subgrup in cadrul societatii dominante. "Etnicitatea insumeaza calitati culturale nationale, pe langa cele rasiale, fapt care duce la identificarea unor grupuri distincte in raport cu altele. Grupurile etnice se diferentiaza prin cateva aspecte:idei, valori morale, pareri politice …iar cultura grupului etnic defineste o caracteristica de identitate a membrilor".
Termenul de ethné apare în antichitatea greacă şi sensul lui poate fi decelat în legătură cu polisul (oraşul stat) grecesc. În acel context ethné însemna populaţii care nu aveau o organizare socială şi politică complexă ca şi polisul grecesc. Dacă ar trebui să traducem sensul termenului în contextul de astăzi, probabil am folosi termenul de societăţi tribale (Chapman/McDonald/Tonkin 1989). Deci ethné în sensul originar era un concept utilizat mai degrabă referitor la gradul, nivelul de civilizaţie şi avea o conotaţie peiorativă. Termenul de ethné a fost folosit şi pe parcursul Evului Mediu, desemnându-I pe cei care nu erau nici creştini, nici evrei (credinţele din afara sferei religiilor iudeocreştine) şi câteodată era chiar înţeles în sensul de păgân (Royce 1982). În vocabularul contemporan, termenul de etnic intră în uz în a ultimele decenii ale secolului al 19-lea, primii ani ai secolului 20, în contextul în care se încerca introducerea unor nuanţe în terminologia analitică intrată în uz pe parcursul secolului al 19-lea ce se dovedea din varii motive inadecvată. Astfel termenul de popor era considerat prea vag; termenele de rasă sau trib erau dificil de utilizat pentru a descrie diversitatea culturală a Europei; termenul de naţiune sau naţionalitate era impropriu în situaţiile în care se făcea referire la populaţii diferenţiate cultural, dar care nu erau mobilizate politic în jurul unui proiect naţional (Breton 1981, Banton 2000, Géraud/Leservoisier/Pottier 2000).
După introducerea sa, termenul de grup etnic a evoluat în două direcţii majore de utilizare: una prin dobândirea de conotaţii pe axa tradiţional-modern, cealaltă capătă sensuri ce pot fi înţelese din prisma ideologiei culturale a statului naţiune (în varianta sa culturală).
Cei care utilizează termenul de etnie în sensul de comunitate tradiţională îl folosesc în legătură cu populaţii cu un profil cultural istoric aparte, care, în raport cu standardele modernităţii sunt fi considerate rămase în urmă, tradiţionale. Cel mai des prin termenul de etnic se face referire la imigranţi care reţin şi articulează un profil cultural vădit diferit de cultura publică dominantă a societăţii care îi incorporează (May 2001:25-26). În acest context (mai ales în Marea Britanie, dar nu numai) la nivelul limbajului cotidian (dar şi analitic) termenul de etnic devine sinonim cu termenul de minoritar, mai precis se foloseşte în legătură cu imigranţii care s-au constituit în minorităţi vizibile (populaţii diferenţiate şi subordonate din cadrul unor societăţi complexe, care sunt clar identificabile fie datorită unor trăsături biologice, fie datorită unor practici culturale prin care se evidenţiează în mod clar în sfera publică).
Termenul s-a impus în cercetările etnologice şi antropologice de după al doilea război mondial, cunoscând o veritabilă expansiune la sfârşitul anilor 1960. Accepţiunea sa este însă discutabilă, oricum multiplă. Etimologic, provine din grecescul „etnos”, desemnând o comunitate cu aceeaşi origine, având strămoşi comuni, diferită de trib, care are dimensiuni mai reduse. Intrat în limbajul bisericesc, sub formă latinizată, “ethnicus” se referea la popoarele păgâne. Pătruns în circuitul ştiinţific în secolul al XX-lea, termenul concept „etnie” (respectiv adjectivul „etnic”) dovedeşte o accepţiune proteiformă. În spaţiul german, în ţările slave şi în nordul Europei, derivatele lui „ethnos” indică sentimentul de apartenenţă la o colectivitate. În literatura de specialitate franceză, sensul dominant este de comunitate lingvistică, în timp ce în spaţiul anglo-saxon este utilizată sintagma „ethnic group” cu referire la o minoritate culturala.
Potrivit opniei lui Max Weber etnia reprezinta , grupuri umane unite prin credinţa într-o ascendenţă comună, datorită asemănărilor de ordin fizic, a obiceiurilor, a culturii comune şi a psihologiei specifice. Ea are ca urmare favorizarea coeziunii unui grup, în special în domeniul politic.
O a doua categorie de cercetători a explicat etnia ca rezultat al unui mod de viaţă, bazat pe o limbă, o psihologie şi o cultură proprii, cumulat cu determinarea spaţială, ce creează, inevitabil, solidarităţi. Astfel, potrivit lui Richard Molard, etnia este o comunitate de limbă, de obiceiuri, de credinţe, de valori, suprapusă peste criteriul spaţial (spaţiu teritorial delimitat). Pentru cercetătorul Meyer Fortes etnia reprezenta un grup determinat spaţial, în interiorul căruia există legături sociale foarte strânse.
Concepută ca un “segment socio-geografic al unui ansamblu mai vast”, etnia eprezenta, pentru Paul Mercier, o lume, “un grup închis”, coborâtor dintr-un strămoş comun sau având aceeaşi origine, o limbă comună şi o cultură omogenă, “o unitate de ordin politic”.
In plan istoriografic, unul dintre cei mai avizaţi şi mai convingători cercetători este Ioan-Aurel Pop. Acesta aprecia natura solidarităţilor etnice medievale, născută prin confruntarea cu străinul, diferit lingvistic, confesional, prin origine şi obiceiuri, cu atât mai mult dacă acesta era cuceritor sau dominator (cazul Transilvaniei). Conceptul de etnic desemnează pentru lumea medievală o comunitate umană ce precede naţiunea modernă, ai cărei membri asumă o origine comună, folosesc aceeaşi limbă, locuiesc pe un teritoriu relativ compact, împărtăşesc o spiritualitate comună, au aceleaşi interese şi aspiraţii şi dovedesc o „conştiinţă etnică” ce-i uneşte.
Corelat termenului-concept „etnie”, termenul “etnicitate” este mai amplu tratat în literatura de specialitate mondială. Provenind tot din sfera etnologiei şi antropologiei, s-a impus mai întâi în spaţiul cultural anglo-saxon, fiind preluat, începând cu anii 1970, în scrierile de specialitate. Noţiunea de „etnicitate” (ethnicity) a fost, se pare, consacrată în 1953 de sociologul american David Riesman. Având în vedere diversitatea etnică a S.U.A., scopul folosirii noului termen era înlăturarea sensului peiorativ al particularităţilor de culoare, de limbă, de religie sau chiar de origine a anumitor grupuri umane: negri, hispanici ş.a.. Referindu-se la clasificarea popoarelor şi relaţiile dintre grupuri18, termenul de etnicitate este intens folosit, de la sfârşitul anilor '60 ai secolului al XX-lea, pentru a desemna un „tip de conflicte şi de revendicări calificate ca «etnice»”, apărute atât în societăţile dezvoltate, cât şi în cele ale Lumii a treia, la naţiunile zise plurietnice sau la cele presupuse omogene cultural.
Etnicitatea se concentreaza asupra elementelor culturale. Membrii unui grup etnic impartasesc o mostenire culturala comuna care include originea nationala, limba, religia, portul, preferintele culinare si un sentiment al unei mosteniri istorice commune. Caracteristicile etnice sunt invatate si transmise din generatie in generatie. Oamenilor le este mai usor sa evite etichetarea cu identitatea unui grup etnic decat cu o identitate rasiala.
Influenţată de teoriile referitoare la etnie si etnicitate, Katherine Verdery a scris una dintre puţinele lucrări referitoare la istoria românilor, utilizând conceptul de identitate29. De pildă, Eriksen sublinia rolul elitelor în mobilizarea populaţiei comunităţii respective şi transformarea lor în naţionalităţi. Acest proces se baza pe selectarea tradiţiilor culturale şi a simbolurilor comunităţii. Cultura era folosită în scop politic. Era creată, pe această cale, o unitate afectivă, dar şi una de interese, care propulsa comunitatea respectivă, mobilizând-o în scopul atingerii ţelurilor sociale şi politice propuse. Richard Jenkins, la rându-i, a prezentat un model al etnicităţii construit pe baze antropologice. Redăm cele patru elemente care îl caracterizează:
1) diferenţierea culturală;
2) este produsă şi reprodusă prin interacţiune socială;
3) este variabilă şi manipulabilă;
4) este, în acelaşi timp, colectivă şi individuală, exteriorizată şi interiorizată.
În istoriografia românească, istoria conceptuală este la început. De aceea, se cuvin amintite preocupările în acest domeniu. Revista ieşeană „Xenopoliana” a publicat un număr tematic despre Naţionalism. Etnicitate. Minorităţi, secţiunea a doua fiind intitulată Etnicitate şi cultură. Într-un studiu interesant, Maria Larionescu a analizat importanţa etnicităţii pentru sociologia interbelică. O serie de studii importante au fost elaborate de Cătălin Turliuc . Potrivit autorului, etnicitatea “presupune întrunirea a patru caracteristici: 1) continuitate biologică; 2) valori culturale împărtăşite la nivelul întregii comunităţi; 3) un spaţiu de comunicare şi interacţiune; 4) o categorie culturală unică”.
Conceptul de naţiune este, la rându-i, proteic. Etimologic, termenul provine din
latinescul natio (naştere), indicând, în antichitatea romană, un grup demarcat prin origine.
În Evul Mediu timpuriu, prin termenul nationes erau desemnaţi păgânii şi triburile barbare (în Vulgata, în Originum seu Etymologiarum Libri XX, a lui Isidor din Sevilla, în Anglorum Ecclesistica Historia, scrisă de călugărul Beda Venerabilul, la Bernard de Clairvaux). Ulterior, prin extindere semantică, termenul de naţiune a înglobat, alături de înţelesul mai vechi, şi sensul de comunitate determinată de un anume teritoriu, de patria, adică ţara strămoşilor. Mai târziu, a ajuns să desemneze elita privilegiată a societăţii feudale, aşa cum s-a întâmplat cu stările din Transilvania. Formarea statelor în apusul Europei, confruntarea cu alteritatea, rolul limbilor vernaculare, mai ales după Reforma protestantă, apartenenţa confesională, toate laolaltă au determinat un proces acut de identificare, care a dus la formarea „naţiunilor” („medievale”, cum le numeşte Ioan Aurel Pop).
După Revoluţia franceză din 1789 şi concepţia civică asupra naţiunii, a apărut dihotomia dintre naţiunea politică şi naţiunea culturală. Semnificaţia diferită a conceptelor Kulturnation, organicist, elaborat în spaţiul german şi privilegiind valorile tradiţionale, limba şi cultura, respectiv Nation, investită civic şi politic în spaţiul francez, a contribuit la o mare dezbatere, care persistă încă în literatura de specialitate: naţiune culturală sau naţiune politică.
În cultura română, avatarurile conceptului de „naţiune” exprimă, pe de o parte, întârzierea procesului de cristalizare a identităţii naţionale şi a formării statului-naţiune, iar pe de altă parte, o inadecvare – chiar o confuzie – terminologică. Într-o lucrare recentă, istoricul Victor Neumann atrăgea atenţia că în Europa Centrală şi de Sud-Est este necesară redefinirea naţiunii care este înţeleasă în continuare ca o etnonaţiune. În opinia sa, înţelegerea diferenţei dintre demos şi etnos este imperioasă pentru înlăturarea unui anacronism şi pentru o viziune asupra naţiunii asemănătoare cu cea din vestul Europei.
Sintetizând contribuţiile istoriografice, Pompiliu Teodor remarca faptul că „studiile româneşti consacrate naţiunii, în marea lor majoritate de sorginte sociologică, şi-au concentrat atenţia asupra premiselor istorice ale apariţiei naţiunii. […]
Ele au insistat mai puţin asupra perceperii fenomenului constituit, au neglijat expansiunea conştiinţei naţionale în societate […]”. Acelaşi istoric arăta că termenul „naţiune” a fost introdus în vocabularul politic în epoca Luminilor56. În concepţia sa, secolul al XVIII-lea a reprezentat, pentru români, o epocă a asimilării ideilor lumii moderne şi a integrării în Europa iluministă. Conceptul de naţiune suferă transformări substanţiale în această perioadă, însemnând deplasarea sensului de la viziunea elitară la reevaluarea tradiţiilor naţionale, la studiul poporului, la apărarea drepturilor tuturor categoriilor sociale.
În epoca paşoptistă, sub influenţa romantismului, ideea comunităţii de neam, limbă, tradiţii, aspiraţii etc., tinde să ocupe o poziţie dominantă, chiar dacă sunt exprimate şi opinii democrate, cuprinzând şi dimensiunea socială (N. Bălcescu, C. A. Rosetti, C. Bolliac ş. a.)59. Asimilarea naţiunii cu poporul este o constantă a perioadei.
O explicaţie ar putea fi faptul că românii nu aveau încă un „stat–naţiune”, încât lupta politică pentru construirea acestuia şi-a căutat suportul în ideea comunităţii de neam, în preocuparea pentru dezvăluirea a ceea ce este specific „naţiunii” şi în promovarea unui „xenofobism agresiv”, ca urmare a „segregării totale de interese între români şi greci, produsă în urma evenimentelor de la 1821”.
Paul Cornea detaliază semnificaţia conceptului: „Se vede că ideea de «naţiune» a deceniilor trei şi patru îmbină, într-o formă încă insuficient elaborată, în care spontaneitatea joacă un rol mai mare decât studiul diverşilor autori, o serie de elemente proprii atât conceptului german de Volkstum, cât şi celui francez de contract. Ca şi cel dintâi, ea situează naţionalitatea în planul unei experienţe primare, văzând într-însa un statut ontologic al fiinţei; ca şi cel de-al doilea, transportă drepturile naturale ale individului în domeniul politic, punând, deşi încă timid şi filantropic, chestiunea concivilităţii. După 1821, conceptul de naţiune tinde din ce în ce mai evident să se încarneze în istorie, devenind o idee-forţă şi, în acelaşi timp, o imagine- şoc, care personifică idealul contemporanilor şi polarizează toate energiile disponibile”.
Iată câteva exemple, pentru a ilustra această optică. Eftimie Murgu, de pildă, sintetiza, în 1830, un punct de vedere etnicist în definirea naţiunii, când scria că „[…] limba şi naţiunea sunt legate laolaltă în modul cel mai intim, ca atare formarea naţiunii poate fi favorizată numai prin formarea limbii”. Invocând necesitatea unirii românilor „într-o singură naţie, unire la care sunt meniţi prin naţionalitate, prin aceeaşi limbă, religie, obiceiuri, sentimente, prin poziţia geografică, prin trecutul lor şi în sfârşit prin nevoea d-a se păstra şi d-a se mântui”, Bălcescu considera unitatea naţională ca fiind „trupul lui trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci din contră să poată creşte şi a se dezvolta”.
Afirmând principiul naţional în cultură, istoricul A. D. Xenopol aprecia: „Elementul culturii naţionale a unui popor va fi dară complexul de noţiuni ce acel popor, în cercul hotărât lui de natură, va fi adunat în sufletul său, ca tezaur propriu naţional”. Definind „naţionalitatea” (aici cu sensul de naţiune), Xenopol afirma că “este reproducerea unei întrupări a realităţii. […] Naţionalităţile se deosebesc unele de altele prin tipul fizic, prin apucături, prin moravuri, obiceiuri, prin aşezarea geografică, prin istoria desfăşurării soartei lor; dar în primul loc, prin limbă”. Dată fiind frecvenţa unor sintagme, precum „suflet românesc” (sau „suflet poporan” ş. a.), a termenului „neam”, reiese limpede faptul că, în concepţia lui Xenopol, ideea de naţiune se sprijinea puternic pe aceea de etnie, mergând chiar până la a se confunda.
Mai numeroşi au fost sociologii care s-au aplecat asupra problemei naţiunii, rezultând o varietate de puncte de vedere, clasificate de Achim Mihu în trei curente principale: curentul naţional-reformist, al cărui exponent principal este D. Gusti; curentul naţional-cultural (Petre Andrei ş.a.); curentul de dreapta, din care s-au recrutat teoreticieni ai fenomenului legionar: Nicolae Roşu, Traian Brăileanu ş.a.76.
În istoriografia comunistă, problema naţiunii a fost distorsionată, în acord cu o întreagă acţiune de mistificare şi de mitizare a istoriei. După anii '60, s-au detaşat însă o serie de istorici care au studiat problema originii naţiunii române (Damian Hurezeanu, Ştefan Pascu, Nicolae Stoicescu, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, David Prodan ş.a.). Lucrările lor au ca notă comună ideea premiselor medievale ale naţiunii, care a fost reluată şi amplificată, după 1990, în studiile şi cărţile lui Ioan-Aurel Pop. Acesta reliefează că „între forma de coeziune etnică modernă şi cea medievală, deosebirile, deşi numeroase şi pronunţate, nu ţin de esenţă, ci de gradul de manifestare, de amploare, de pondere în societate” [subl. D. B.]
După 1990, deşi cu oarecare inerţie, se face remarcată o preocupare pentru definirea naţiunii, pentru analiza complexă şi comparativă a fenomenului naţional, pentru abordarea interdisciplinară.
Bibliografie
- Anthony D. Smith, The Ethnic Origins of Nations, Blokwell, Oxford UK&Cambridge USA, 1986, p.78
- Balan Dinu, Etnie, etnicitate, naţiune şi naţionalism. Câteva precizări terminologice, „Codrul Cosminului“, nr. 12, 2006.
- Mihu Achim, Antropologia culturala, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.75
